Un poet ce-mparte versuri “tot așa cum bunul Dumnezeu/ își împarte dragostea lui mare” Ioan Vasiu – Livada cu metafore- Editura Inspirescu- Satu Mare 2015

Când am deschis plicul, privirile mi-au fost invadate de florile roz de pe copertă! Am închis ochii si mi-am imaginat un copac cu flori aflat undeva, departe, într-un oraș vizitat doar o singură dată cu mulți, prea mulți ani în urmă…Orăștie. Este locul unde, poetul Ioan Vasiu m-a convins că ar exista cu adevărat, “Livada cu metaforie.”

Și dacă acolo, chiar există acea livadă, iar eu deja nu mai am nevoie a mă “molipsi de poezie” deoarece m-am născut asemenea poetului Ioan Vasiu cu această dulce trudă, m-aș duce când “primăvara bate la fereastră/ când se sărută cerul/ cu marea înspumată/  și toți îndrăgostiții au inima albastră,/” (ziua poeziei), și când “râde-anotimpu-n fereastră/  și muguri-n plopi explodează”( eșarfa albastră), iar /”dragostea nu moare/ și că râmâne-un /geam mereu deschis/”(geam deschis), în  acel oraș să-l revăd. Dar mai bine nu, e prea departe  iar pe-acolo, așa cum ne spune poetul  “/ de iubire nu se știe/ în gară la Orăștie/ două trenuri întârzie!”( în gară la Orăștie).

Poetul acestor minunate mini-poeme ce exprimă multe, în puține cuvinte, este atent la cele ce se petrec în jurul său. El privește, ascultă, simte și apoi transformă totul în trăiri lirice ce oglindesc anotimpurile, frumusețea naturii, trecerea ireversibilă a timpului, magia sntimentelor, “de-o vreme alerg spre casă cu brațele deschise”( provizii), ori „singurătatea-i/ iederă pe stâncă/ singurătatea-i ca un testament/”(singurătatea), sau “tristețea nu mă lasă/ tristețea-i o cunună grea/ de spini”/( cunună de spini), declarații de dragoste adresate cititorului “de-aș fi fost/ o pasăre albastră/ primul zbor/ l-aș fi făcut/ prin dragostea/ voastră/”( pasăre albastră).

După ce am citit poemele din cartea “Livada cu metafore” a poetului Ion Vasiu ce printr-o alchimie divină transformă cuvintele uzuale în metafore fermecătoare, l-am asemănat cu o albină ce transformă în miere parfumul și seva din oricare floare. Florile primăverii (căci această carte este scrisă fără dor și poate primăvara), copacii înfloriți bogat se scutură odată cu neliniștile și întrebările poetului ce-și urmează drumul  spre altă primăvară, spre alta și alta, până la cea din urmă.

Ioan Vasiu, e însoțit pretutindeni de o muză jucăușă. Și ce poate să facă un poet decât...să scrie poezii, să le dăruiască deoarece „poezia bani nu-mi cere”(jurământ) . A dărui poeziile tale unor oamenii necunoscuți dar care sigur se vor bucura, e o dovadă de mare dragoste! “Scriu poezii/ cu lacrimi dulci de rouă/ scriu poezii/ pe frunze de castani/ scriu poezii/ pe-un colț de lună nouă/ scriu poezii/ fără să pretind bani”(lacrimi de rouă).

Cine nu a scris niciodată  poezie, cine nu și-a găsit refugiul, ori nu și-a stins bucuriile și neliniștile în ea, nu va înțelege niciodată cum poți să fii bolnav de poezie ori sa te ascunzi de moarte căutând metafore“m-ascund de moarte în păduri cărunte/ m-ascund de moarte și tu nu mă crezi” („ m-ascund de moarte”). Cu toate acestea poetului nu-i este teamă de ceasul final are însă alte temeri: “nu mă tem că moartea-i prea aproape/ dar mi-e frică uneori de mine/”( paradox).

Poezia lui Ioan Vasiu este desfătare, bucurie transmițătoare a acelei stări de bine, iar neliniștile ce apar uneori sunt estompate de   darurile oferite de muză. El își exprimă în versuri bucuria de a trăi împărțind cu noi cititorii, pacea pe care i-o dă o viață împlinită. Aceste mini poeme ar putea fi transformate de pensula unui artist priceput în imagini!

Mulțumesc poetului Ioan Vasiu pentru cupa plină de nectarul cuvintelor ce-au vibrat în sufletul meu ca o primăvară poetică din care m-am înfruptat în plină iarnă moldavă.

Am scris cu drag și stângăcie despre o carte, ca un diamnat de multe carate.

Dorina Stoica 

Iubirea face ca totul să fie ușor

Pe-o furtuna mare, pe un timp ploios,

Mergeam către casă, cu capul în jos.

Drumul era greu, iar dealul abrupt,

Pe alocuri alunecos și de ape rupt.

Grăbesc pasul căci zăresc prin ceață,

O fetiță scundă cu-n copil în brațe.

Copilă de-o șchioapă și slăbuță tare,

Făcea un efort mult, cu mult prea mare.

I-am privit mirată “-Cum oare-ai să urci

Copila viteaza acasă povara s-o duci?”

"Ce  povară? Mi-este frate, fac asta mereu,

Nu simt niciodată că duc ceva  greu!”

( de DS după o povestire cu tâlc)

Am ieșit puțin la lumină

Ți-am încrustat numele sub ploaie.

L-am ascuns să nu-l găsească vântul.

Ploaia, 

doar ea a plâns

pentru mine șiroaie

și-a mai spălat de păcate,

pământul.

Spre dimineață, roua de pe flori

m-a învățat să caut alți zori.

Dar, zorile visate de mine

stau ascunse în spatele privirii Tale.

Sub ale frunții boltite coline

 caut pierdute flori, în petale.

Am ieșit puțin la lumină,

lumina m-a orbit. 

Mă vrea cineva?

Dacă nu,

 mă voi ascunde

în cochilia strâmtă, a propriilor vise.

Voi fugi, 

să nu mă poată nimeni prinde

și voi sfârși, 

neștiută de nimeni,

spânzurată, cu frânghia timpului

de ABISE.

(de D.S. din 'Daruri'-2009)

„Finlandezii vizitează bibliotecile mai mult decât oricare altă naţionalitate din lume” Interviu cu SOFI OKSANEN, scriitoare proeminentă din Finlanda

Sofi Oksanen, născută în 1977 în Finlanda, este considerată cea mai importantă nuvelistă, în viaţă, din Finlanda. Cărţile ei au fost traduse în 38 de limbi. A studiat dramaturgia la Academia de Teatru din Helsinki şi literatura la universitatea din oraşul natal, Jyväskylä. Prima ei carte, „Vacile lui Stalin” a scris-o în 2003, nuvelă care a propulsat-o pe scena literară a Finlandei. De asemenea a scris romanul „Purificare”, pentru a fi pus în scenă de către Teatrul Naţional Finlandez. Un an mai târziu a dezvoltat această lucrare, devenită bestseller în Europa. Înzestrată cu abilitatea nativă de-a povesti, Sofi a avut amabilitatea să-mi răspundă, în mod degajat, la câteva întrebări:

Octavian Curpaş: - În momentul de faţă eşti în topul mai multor liste de bestseller din ţările nordice ale Europei, iar cărţile tale au fost remarcate de mass-media internaţională. Ai dobândit mai multe premii de anvergură, cum ar fi „The Finlandia Award” şi „Premiul Comitetului de Literatură” din ţările nordice, în 2012. În acelaşi timp, eşti cel mai tânăr autor care obţine astfel de premii. Care este cheia acestui succes?

Sofi Oksanen: - Scrisul.

O.C. - Ce limbă se vorbea în familia ta, tatăl tău fiind finlandez, iar mama estonă? Apropo, câte limbi cunoşti?

S.O. - Finlandeza şi estona. Vorbesc limba engleză, de asemenea, puţină franceză şi suedeză şi pot să citesc ziarul în limba germană. Engleza, franceza şi germana le-am învăţat la şcoală. De asemenea, şi suedeza, care este obligatorie.

O.C. - Am citit câteva statistici care dezvăluiau faptul că Finlanda are una dintre cele mai joase rate de emigrare din lume. Cum a fost să creşti într-o familie mixtă în Finlanda?

S.O. - Atitudinea faţă de emigranţi diferă în diverse părţi ale ţării şi în diferite cercuri. Avem şi oameni toleranţi. Şi este total diferit să locuieşti în Helsinki, unde sunt mai mulţi emigranţi decât în alte părţi ale ţării. Findandezii nu sunt obişnuiţi cu finlandeza stâlcită, aşa că orice accent atrage atenţia.

O.C. - Care este atitudinea finlandezilor faţă de educaţie?

S.O. - Dacă nu provine de la şcolile finlandeze, nu este apreciată, în general. Prin urmare, pentru un emigrant este destul de dificil să obţină un job mai bun, chiar dacă vine din Statele Unite, Anglia sau alte ţări vest-europene.

O.C. - Am aflat recent că romanele tale au fost traduse în 38 de limbi. Spune-mi, te rog, ceva despre prima ta carte, „Vacile lui Stalin”. Cât timp ţi-a luat să o scrii?

S.O. - Mi-a luat doi ani să o scriu. Cartea este despre emigraţie în Finlanda, dubla identitate, a doua generaţie de emigranţi. De asemenea, este o nuvelă „post Gulag”.

O.C. - Prin ce se diferenţiază ţările scandinave de celelalte ţări din Europa?

S.O. - Ţările din Europa de Vest sunt diferite de cele din Europa de Est, aşa că se poate face o comparaţie între Scandinavia şi ţările est-europene şi Scandinavia şi ţările vest-europene. În Scandinavia, noi avem mare libertate de exprimare, nivel de corupţie scăzut, conştientizare a nevoii de protecţie a mediului înconjurător, iar nivelul de „egalitate” este mai mare decât în multe alte ţări.

O.C. - Te rog acum să-mi spui câteva similarităţi şi diferenţe între ţările scandinave.

S.O. - Suedia, Norvegia şi Danemarca aparţin aceluiaşi grup lingvistic. Finlanda este ca o fiică vitregă a ţărilor nordice. Finlandeza este o limbă foarte diferită şi nu e o limbă oficială în Consiliul Nordic (spre deosebire de suedeză, norvegiană şi daneză). Cu toate acestea, împărtăşim aceleaşi valori, cum ar fi: nivel înalt de libertate de exprimare, egalitate etc.

O.C. - Ce anume este unic în Finlanda şi la finlandezi? Ce locuri merită văzute în ţara ta?

S.O. - Îmi place Helsinki, capitala ţării. Turiştii, de obicei aleg Lapland. De asemenea, unii turişti se bucură de faptul că avem patru anotimpuri.

O.C. - Ce fel de cărţi citeşte de obicei omul de rând din Finlanda?

S.O. - Cel mai mult romane. Multe romane pe teme istorice, mai mult de ficţiune decât non-fiction, şi mai mult scrise de autori indigeni decât de autori traduşi. Finlandezii citesc. Finlandezii vizitează bibliotecile mai mult decât orice altă naţionalitate din lume.

O.C. - Ce anume presupune să devii un scriitor de succes?

S.O. - Nu există nicio „cărare” pentru aceasta. Toţi autorii sunt diferiţi.

O.C. - Ce state ai vizitat în Statele Unite? Ai vizitat Statul Marelui Canion? Ce anume îţi vine în minte când te gândeşti la Arizona?

S.O. - Arizona este un loc pe tabla de joc a copiilor J Este foarte popular în Finlanda sau cel puţin a fost, când eram copil. Nu am vizitat Arizona, încă. Am vizitat New York City, Pittsburgh, Buffalo, Washington D. C. şi alte câteva oraşe.

O.C. - Ai vizitat şi România. A fost prima ta vizită în această ţară? Cu ce impresii ai rămas despre români?

S.O. - Românii sunt oameni ca toţi oamenii din lume. Îmi dă de gândit însă situaţia politică din România, o ţară marcată de corupţie şi cu tradiţie de corupţie. Lumea politică este coruptă „la greu”.

Interesul Sofiei Oksanen pentru ţările postcomuniste din Europa a început cu mulţi ani în urmă. Fiind jumătate finlandeză şi jumătate estonă, ea s-a situat undeva la graniţa dintre Vest şi Est. În anul 2009 a fost declarată „Persoana anului” în Estonia. Sofi Oksanen este, probabil, singura scriitoare din Vestul Europei care accentuează faptul că Europa de Vest nu înţelege istoria Europei de Est pentru că nu a experimentat anii de guvernare totalitară. Evidenţe incredibile despre acele timpuri odioase sunt descrise de către scriitoarea scandinavă în romanul ei de succes „Purificare”, care a apărut în aproape 40 de ţări.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

O poetă ca un arbore cu rădăcinile în Cer- Mihaela Oancea (Solzii negri ai timpului alb – Editura Destine – București, 2015)

            Volumul intitulat ,,Solzii negri ai timpului alb” poartă iscălitura poetei Mihaela Oancea și a apărut la București, la Editura „Destine” (2015). O carte în alb și negru de la un capăt până la celălalt, în care predomină albul, deloc întâmplător, spre a ilustra laitmotivul (timp alb) al tuturor poemelor cuprinse în ea.

             Este o poezie postmodernistă, nu chiar la îndemâna oricui, plină nu numai de neologisme, ci și de referiri la mitologia greacă ori nordică, de filosofie și simbolistică esoterică. Cu ample conotații, dificil de decriptat, poezia Mihaelei Oancea nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum, nu imită pe nimeni și încadrarea într-un anumit curent este aleatorie.

            Poezia este, fără doar și poate, de sorginte divină. Referindu-mă la cea din volumul „Solzii negri ai timpului alb”, voi porni de la simbolistica acestui concept de timp alb, putând afirma că avem de-a face cu o poezie profund spirituală și filosofică. Timpul alb este acea stare de iubire absolută, starea edenică pierdută de protopărinții noștri odată cu alungarea din Rai, un timp ce poate fi redobândit prin despătimire, prin lepădarea  de „solzii negri”, eu aș spune prin curățarea de păcatele omului contemporan. Stă în puterea oricui de a accesa Timpul alb și a redobândi  puritatea edenică!

            În toate poemele cuprinse în acest volum nu vom găsi nicio urmă de revoltă, nici tulburare și nici tristețe, doar raportare la un timp al începuturilor ca și cum sufletul poetei deja ar exista în acea lume de mult timp trecută, dar revesibilă.

            Simbioza dintre suflet și natură este căutată, dar și aflată cu precădere în zonele înalte (la propriu), în munți, unde poienile sunt colorate de bujori sălbatici, acolo unde lăcașurile de cult, pe care poeta doar ne lasă a le bănui („Dezamăgire în ecouri de strană”), sunt porți deschise spre alte univesuri.

            Lumea poeziei Mihaelei Oancea este o lume neobișnuită, iar limbajul poetic este intelectual, metaforic, surprinzător și inedit.

            O ilustrare a universului poetic ne-o oferă grafica executată de binecunoscutul artist plastic Mihai Cătrună ce se pare că a pătruns înțelesurile subtile ale versurilor poetei.

Din pricina păcatelor, a negativismului, omul contemporan a ,,pierdut vederea celui de-al treilea ochi”, nemaiavând acces la acea zonă a existenței unde totul se află sub stăpânirea luminii.           

            Poezia Mihaelei Oancea este tocmai acel filon de lumină albă ce brăzdează timpul acoperit de solzii murdăriei și ai întinăciunii. Asocierea aceasta oximoronică alb-negru ne poate duce cu gândul la modelul istoric ce indică originea palestiniană a lui la Iisus Hristos, om și Dumnezeu în același timp...

            Poeta Mihaela Oancea este un fin observator al lumii înconjurătoare călătorind prin timp, ajungând de fiecare dată la începuturi, acolo unde puritatea trăirilor sale lirice se simte acasă. Ea privește răsăritul, apusul, soarele, marea și munții descoperindu-le, descoperindu-se și descompunându-se în elementele primordiale. În „Proces de vindecare” „soarele, fruct dat în pârg”, „face snorkeling,” ori „se furișează într-un hamac,” pentru siestă căutând frumusețea și bunătatea, pentru a se încărca de puterea vindecătoare a iubirii, dându-ne în cele din urmă lecția de viață a iertării, cheie a vindecării și a armoniei cosmice: ,,Spre seară, tolănit pe nisip,/ surâde,/ știind că orice vindecare/ e o lecție de viață/”

            Mihaela Oancea este fericita găsitoare a sufletului ce este mai mult decât geamăn, e siamez! În „Destine siameze”, „Ne-am întâlnit privirile/ dincolo de oglinda cea veche/ ce păstra amintiri/”, călătoria în timp ajunge la începuturi, pe la ,,carâmbul timpului”, „când soarele naviga în piroagă de jăratic”. Despre desăvârșire și spirite alese în „Ortoexistență” poeta ne spune, „Cresc mereu păduri de existețe efemere,/ dar puțini arbori cu rădăcinile în sus.”

            De formație filolog, este conștientă de puterea cuvintelor, dar și a celui care le mânuiește spre a le face ascultătoare , limpezi, cu putere de vibrație, sau ,,pești zburători/ care să-noate în răcoroasa mare de alb,”. Pentru a desăvârși însă o creație este necesară și inspirația, pe care o numește “bună dispoziție”. “Într-o dimineață oarecare, buna dispoziție le-nflorise în  miez,/ țopăiau precum popcornul,/ și-atunci am aflat că erau hotărâte / să gândească nu la ce sunt,/ ci la ce pot să devină./”.

            În „Călătorie” ne dezvăluie că ,,Omul, pașaport cosmic/ pentru eternitate”, nu se înțelege pe deplin, iar lumina ajunsese ,,a se curba în jurul lui,/ în așteptarea galaxiilor dolodora de ferestre-/(…)către infinitele hoinăreli onirice/ zugrăvie-n Zenit.”

            Pornind de la  ideea unor filosofi antici sau contemporani (Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford), potrivit cărora tot ce credem noi că e real şi stă la temelia lumii noastre este, de fapt, o iluzie abil creată de o inteligenţă de nenumărate ori superioară nouă,  în ,,Muguri de vise” poeta spune că ,,realitatea nu-i  altceva decât/ ce-i permitem să fie”.

            Numele zeului Thanatos (zeul morții), arareori pomenit cu teamă în mitologia greacă, apare în poezia Mihaelei Oancea nu ca o entitate înfricoșătoare, ci ca un zeu al transformării

dintr-o formă de existență în alta. Această ipostază a lui Thanatos am întâlnit-o în Luceafărul lui Mihai Eminescu (,,Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”), iar  în poezia Mihaelei Oancea, “Iar zeul Thanatos, scăpat din captivitate,/ se dezlănțuie. / (…) Dau pagina /(…) acolo vreau să-nvăț/ din nou/ să rodesc.”( ,,Dau pagina”). Și dacă va rodi, poeta o va face, fără doar și poate, în mitologicul oraș Alfheim, acolo unde locuiesc geniile și spiritele luminoase, orașul care îi primește doar pe cei drepți - („Intuiție”).

            Viața este asemenea curbei lui Gauss, ascendentă firesc până la apogeu, dar accidental bulversată de întâmplări catastrofice cum ar fi pierderea facultăților mintale, când omul cade în starea aceea ce nu este nici viață, nici moarte, ci somn: „S-a prăbușit nevolnic, sugrumat/ de o bizară stare de rău/ În tinerețe îi fusese atât de bine,/ încât și uitase definiția tristeții” -  („Incident pe curba lui Gauss”)

            După ce am lecturat volumul acestei tinere poete, oprindu-mă asupra unora dintre poeme, în mod special, și revenind tot la ele după lectura altora, pot afirma că am în față o poezie de o profunzime remarcabilă, ce denotă vastă cultură generală, vocabular poetic elevat și un simț artistic mai rar întâlnit.

            Trebuie să mărturisesc nu a fost o lectură ușoară și nu mi-a fost revelată ideea din poemul citit decât la a doua sau a treia lectură. Poeta Mihaela Oancea nu ne prezită niște trăiri sau experiențe de viață așa cum facem cei mai mulți dintre poeți, ci niște concepte filosofico-esoterice bazate pe studiu și lecturi atent alese. 

            Și, cum Poeta este un arbore tânăr, îi doresc să crească, iar rădăcinile să-i fie cu fiecare volum tot mai înfipte în cer, ba chiar să cuprindă tot cerul cu ele, până acolo unde timpul este imaculat și fără solzi negri...

A consemnat, Dorina Stoica. 16 nov 2015

Ce bun eşti, Doamne!

Doamne, atâtea lucruri doresc,

Lupt şi mă zbat să le dobândesc.

Sunt lacomă, vreau mereu altceva,

Nu mă mulţumesc cu ce îmi poți da.

Mi-ai dat doi ochi ca să pot vedea

Lumea aceasta mare, cu tot ce e-n ea.

O gură mi-ai dat să mă rog şi să cânt,

Să gust toate bunătăţile de pe pământ.

Sănătate am, comoară nepreţuită

Şi-o inimă care bate neobosită.

Când soarele răsare de dimineaţă,

Toate se bucură trezindu-se la viaţă,

În casă e pace, toţi ai mei sunt bine,

Avem ce mânca astăzi, avem şi mâine,

Am unde dormi, mă ruga, pe cine iubi,

Ce altceva oare mi-aş mai putea dori?

( din "Când nu Te iubeam" de DS - 2015)

imagine de pe internet

Când înserarea se lăsa peste sat

Zilele toride de vară se sfârşeau lin, odată cu apusul soarelui. Acesta, obosit de povara zilei, dispărea încet, încet după deal. În urma sa cerul se îmbujora ca un obraz de fată ruşinată pe furiş sărutată.

– Mâine va fi mai cald decât astăzi, ne spunea mătușa Ileana, în vreme ce intra pe poartă cu şorţul prins în brâu, plin cu felurite bunătăţi (mure, cireşe struguri copţi sau bureţi creţi) şi cu o oala de lapte prins sau dulce în mâna de la tanti Corina, simbria „muncii mele” de la fâneaţă.

– De unde ştii, tanti, o întrebam sărindu-i fericită în braţe imediat ce se aşeza ostenită pe prispă, unde îşi desfăcea şorţul cu bunătăţi.

– Când soarele la asfinţit lasă cerul înroşit înseamnă că şi în ziua următoare va fi arşiţă şi nu va ploua.

După ce mă săruta pe obrajii murdari, se ridica sprintenă de parcă s-ar fi odihnit toată ziua, lua beţe şi aprindea cât ai clipi focul în vatră. Ceaunul cu apă era pus pe ochiurile cele mari de la plită şi când focul ardea vesel, în apa clocotită punea mălaiul galben şi îl lăsa să fiarbă bine. Uneori nu mai aveam răbdare să termine mămăligă iar cu lingura mare de lemn luam într-un castron cir, şi îl mâncam fierbinte.

Joia tăia câte un pui de găină. Îl punea la fiert într-un alt ceaun cu ceva legume. Când era gata mămăliga, era gata şi rasolul de pui sau scrobul cu smântâna. Lângă acesta adăuga nişte carne afumată scoasă din putina din beci, unde o ţinea la răcoare în untură. Alteori aducea din beci un castron cu telemea de oi din putină. Ne uitam cum amesteca mămăliga mare şi vârtoasă cu un făcăleţ lung şi ne minunam câtă putere are, slabă şi scundă cum era bătrâna.

Masa rotundă cu picioarele scurte, din două parţi ca două semilune stătea rezemată lângă uşă. Aveam sarcina să o spălăm bine şi să o uscăm cu un prosop aspru de cânepă, după care o aşezam în mijlocul bucătăriei şi în grabă mămăliga uriaşă era răsturnată taman pe mijlocul ei. Într-un cui lângă sobă era o aţă pe care tanti Ileana o lua şi tăia cu măiestrie mămăliga în felii mari, egale. Ne aduceam fiecare de prin curte scăunele făcute dintr-un lemn cu patru beţe înfipte în el şi ne certam de la cel dăruit mie de nenea Botez.

Neînţelegeri erau şi de la castroanele colorate din lut dar şi de la cele două linguri de inox pentru că nu ne plăcea să mâncăm cu linguri de lemn. În cele din urmă foamea ieşea învingătoare şi ne aşezam la masă, bucurându-ne de bucatele pregătite de cele două femei, neostenite. După ce strângeam masa, încet, încet focul se topea în vatră, pisicile sătule se urcau pe sobă la căldură, femeile obosite se culcau iar noi mergem pe prispa din faţa casei. La lumina slabă a lunii povesteam, povesteam, şi visam în timp ce priveam stelele până când ochii lăcrimau de atâta căscat. Atunci intram în casă şi adormeam îndată îmbătate de liniştea şi de miresmele nopţii de vară.

( din "Raiul în care am fost"  de Dorina Stoica Editura Sfera 2011)

Imagine de pe internet

RUGĂCIUNE

Doamne,

eu te-am răstignit, pălmuit,

și cu fiere Te-am hrănit,

 apă bună nu Ti-am dat

și-asta fac neîncetat.

Doamne sfinte, 

am fost rău și fără minte.

 ard în foc nestins de viu,

sa ma ierti e prea târziu?

Oasele mi se sfărâmă,

 întinde-mi Te rog o mână.

Doamne!

 Vino grabnic, mă ridică,

mi-este rău și îmi e  frică.

Sunt căzut și lepădat,

 vino și mă fă curat,

 frumusețea cea dintâi,

dămi-o și Te rog, rămâi,

șterge-mi lacrima amară,

rănile să nu mai doară.

Doamne!

Milostive bun si sfânt,

n-am pe nimeni pe pământ,

doar pe Tine sus în cer.

 Îndurare cui să cer?

Doamne al puterilor,

dătătorul darurilor

și-al dreptăților!

Mereu m-ai tot iertat

și mereu m-ai ajutat

în nevrednicia mea,

vie Impărăția Ta.

Doamne!,

Ca un tată grijuliu,

în Lumină vrei să fiu.

Ca o mamă iubitoare,

 m-ai arătat dreapta Cale.

Sunt și eu copilul Tău,

și sunt un copil rău,

 dor îți e însă de mine,

 și mă ții pe lângă Tine,

Doamne.

Iartă-mă și mă primește,

sunt fiul ce se căiește.

Bat la ușa casei Tale,

să-mi dai apă și mâncare.

Am venit flămând acasă,

iar tu junica cea grasă,

ai tăiat-o pentru mine,

să rămân veșnic cu tine

Doamne!

Cine oare, ori ce sunt,

Fără Tine pe pământ?

Nu lăsa poporul Tău

pierzătorului cel rău.

Nu lăsa pe fii Tăi

pradă diavolilior răi,

Doamne!

(D.S.)

Imagine de pe internet

Cernere

"Trăim niște vremuri în care apele se cam aleg, iar cernerea va fi amplificată și accelerată." (Părintele Ilarion Dan de la Măn.Crucea)

trupul nostru‑i

pământu‑n care

încolţesc ispite

iar sufletul tânjeşte

spre divin

suntem cernuţi mereu

prin nevăzute site

lăsați de la botez

în paza unui heruvim

făcuţi din carne suntem

un pumn umed de lut

cu toţi Adami şi Eve

neputincioşi ne plângem

păcatul neascultării

cel greu şi neiertat

la poarta zăvorâtă

a Raiului uitat(de DS)

La mulți ani iubită mamă!

Astăzi am sărbătorit-o pe mama! A împlinit acum câteva zile 90 ani. E cel mai important om din viața mea. Ei îi datorez totul! Credincioasă, soție bună, mamă desăvârșită iși iubește copiii și pe Dumnezeu. La această vârstă înaintată gândește pozitiv, e sănătoasă și încrezătoare în viitor. 

LA MULTI ANI MAMĂ _ TE IUBIM!

In veci ortodocși - Adrian Păunescu

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat

credinţa lor pe nici un fel de bunuri,

nici dacă ar fi fost crucificaţi,

nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu

în fiece istorică furtună,

credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,

prin toţi ai mei, Biserică străbună.

Şi m-am opus căderii în neant

şi celor care dărâmau altare

şi clopote-n Ardeal am construit

şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’

eu l-am crezut aducător de leacuri

şi m-am zbătut că să apară iar,

la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism

credinţa ortodoxă n-o ajută

ci, dimpotrivă, ateismul crunt

ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?

A început la Bucureşti să crească

un demonism bogat şi indecent,

ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,

îi tot mânjesc şi culpabilizează,

îi fac răspunzători de bolşevism,

îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ,

ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni

sau, altceva, conform unei reţete,

noi suntem ortodocşi definitiv

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,

această fărădelege epocală:

‘Ortodoxia naşte comunism!’

Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj

cu care ar putea să ne îmbie

catolici, evanghelici, protestanţi,

să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim

să fie ortodox când nu o simte,

noi suntem pe vecie ortodocşi,

cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mamă în etate

din tragicul motiv că pe pământ

există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,

când ni-i credinţa însăşi în pericol,

îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,

că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini

ce, dincolo de orice paradoxe,

la rândul lor, respectă şi iubesc,

pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,

o comedie pare tragedia,

e în pericol cultul ortodox,

se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,

când sumbre acuzaţii se adună,

ia-n mână crucea de la Est,

ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra

chiar dacă de la fraţi asediul vine,

permite-ne să fim în veci creştini,

ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

Adrian Păunescu

SPONTANEITATE ŞI SINCERITATE ÎN TIPAR DE LIRISM PROFUND - „Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis 2005, de Octavian D. Curpaş

„Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis, 2005, 133 p. 

Poezia lui Theodor Damian ne surprinde, ne provoacă, ne pune faţă în faţă cu realităţi nu totdeauna comode, într-un cuvânt, poemele sale ne conduc la o sinceritate faţă de sine şi faţă de marele Univers. Nu întâmplător, volumul „Nemitarnice”, de fapt o antologie de o sută unu poeme, se constituie ca un manifest adresat fiecărui potenţial cititor de a cântări în cumpăna dreaptă a raţiunii valorile fundamentale ale existenţei şi mai ales, ale rostului de a aparţine bogatului spaţiu spiritual românesc.  

Tocmai de aceea, Theodor Damian reuşeşte prin acest volum de versuri să expună concepte care surprind esenţa românismului aflat la confluenţa spiritului dacic, al celui latin şi peste toate acestea, al celui creştin. Din această îngemănare de curente spirituale rezultă forţa unei exprimări poetice pline de sensibilitate, de sens, de durabilitate şi mai ales, de vitalitate.  

Un scriitor şi cărţile sale 

Theodor Damian, scriitor român din SUA, este autorul volumelor Introducere în istoria creştinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie şi literatură: O hermeneutică a provocării metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc. Theodor Damian este teolog, eseist de factură creştin-ortodoxă, important promotor cultural, editor al revistei „Lumină Lină“.  

„Revărsarea cu gust şi rafinament” 

Asemenea unui teatru în patru acte, volumul „Nemitarnice” ne oferă patru trepte în ascensiunea către înţelesul etern al poeziei. Astfel, pentru început, privim „Prin ochiul mării”, după aceea identificăm un „Armaghedon cu un alt nume”, mai departe înţelegem metafora „Căutătorilor de lut”, pentru ca în final, să avem parte de „Zborul ancestral”. Patru trepte în devenire, de fapt patru trepte ale cunoaşterii şi tot atâtea etape în înţelegerea lirismului profund al lui Theodor Damian.  

„Marea se apleacă pe fereastră/ eram în spatele ei/ şi număram apele/ apele şi culorile/ zvâcnetul şi culorile/ curajul neruşinat/ revărsarea cu gust şi rafinament/ când totul e pe potrivă/ ca torsul pisicii pe cuptorul de lut/ iarna la ţară// O, ochiul mării de cucuvea/ noroc că nu face asta/ în fiecare zi/ că pe mulţi i-ar trage în ea.” („Ochiul mării”)  

„Marile poeme ale ţării” 

Sensul poetic nu se descifrează totdeauna uşor, este nevoie de o anumită putere de pătrundere ce se dezvoltă atunci când iei contact cu scrierile lui Theodor Damian, fiindcă în fiecare vers este încifrată o experienţă, un gând, o trăire, ceva care a făcut parte din viaţa sa şi pe care îl dăruieşte mai departe, celor ce vor să citească, să asculte şi să înţeleagă.  

„Peste marile poeme ale ţării/ au trecut uragane migratoare/ şi le-au smuls penele colorate/ le-au inversat metaforele/ le-au stricat sensul.” („Poemele ţării”)  

„Misterul vieţii se pătrunde” 

Dar efortul este răsplătit pe deplin prin nenumărate înţelesuri ce te conduc mai departe, într-un univers complex şi totuşi simplu, axat pe principii care se întretaie, se însumează, pentru ca ulterior să se despartă, revenind de fiecare dată mereu altele, cu înţelesuri noi şi cu spontaneitatea unei exprimări ce-şi află mereu cuvinte potrivite pentru experienţe tot mai profunde, ce se cer a fi comunicate.

„Nu stiu de cine şi de unde/ misterul vieţii se pătrunde/ nu ştiu de unde şi de ce/ a apărut deoarece/ nu ştiu de când şi până când mă arde ochiul tău plăpând/ nu ştiu de când, de ce şi cum/ mă înghite praful de pe drum/ nu ştiu de ce şi de la cine/ atâta moarte e în mine.” („Nu ştiu”) 

Între Vasile Voiculescu şi Lucian Blaga 

O sursă de inspiraţie deosebit de valoroasă pentru poezia lui Theodor Damian o reprezintă viziunea teologică creştină care sub o formă sau alta revine prin diferite teme sau simboluri, oferind o consistenţă şi o profunzime ce depăşesc exprimarea laică. Astfel, continuând tradiţia unor poeţi de factură religioasă în genul lui Vasile Voiculescu sau într-o anumită măsură, Lucian Blaga, Theodor Damian împleteşte în experienţa concretă a zilelor noastre, elemente de teologie, precum şi relaţia lor cu arhetipuri mitice, general umane sau specifice spaţiului daco-roman. 

„Izvorul apelor sfinţite în tine” 

În acest sens, putem vedea influenţa unui anumit gen profetic, în poezia „Cel care vine”: „Iordanul s-a tulburat/ spre vărsare/ iarăşi s-a aruncat cineva/ în apele sale/ iarăşi un Ioan Botezătorul/ şi-a făcut apariţia/ în pustiul lumii.// E lung drumul până la Iordan/ îţi trebuie ani să-l străbaţi/ ai timp ca să ierţi tuturor toate/ şi să înveţi să te rogi pentru fraţi// E lung drumul şi greu/ până să descoperi izvorul/ apelor sfinţite în tine/ şi să-L recunoşti/ pe Cel care vine.” 

Astfel, volumul „Nemitarnice” ne poartă prin multiplele exprimări artistice originale şi sensibile ale lui Theodor Damian, oferindu-ne ocazia să cunoaştem şi să ne cunoaştem, să explorăm faţetele nebănuite ale unei realităţi uneori, contradictorii, alteori, raţionale, dar întotdeauna sublime şi senzaţionale, fiindcă în cele din urmă, viaţa este un dar extraordinar, irepetabil, de care trebuie să ne bucurăm cu toată fiinţa noastră. Poezia lui Theodor Damian este un imn al vieţii ce învinge, care deşi aparent se opreşte, totuşi curge mai departe, din eternitate în eternitate.  

Octavian D. Curpaş

Smerenia mantuitoare

Într-o sfântă mănăstire un călugăr vieţuia. 

toate le făcea cu trudă, dar de nimeni n-asculta 

iar când îl certa vreun frate tare se mai supăra. 

Într-o zi primi poruncă: „Frate, făr-a te mâhni, 

ia să pleci în lumea largă, până ce te vei smeri. 

Ai aici bani în pungă pentru anul cât vei sta 

Să plăteşti din banii aceştia pe oricine te-o-njura”. 

Şi plecă. Merse în lume, anul trecu îndată, 

iar bănuţii cei din pungă într-o zi se gată. 

Atunci bătu în poartă, aşteptând ca să-i deschidă

cel care păzea intrarea şi privea printr-o firidă.

A stat el, a stat la poartă două zile şi trei nopţi

cerându-şi umil iertare la stareţ şi-ntregii obşti. 

Dar în cor spuneau cu toții: „Pleacă, eşti un ticălos, 

un rătăcitor, hoinar, un netrebnic păcătos. 

Banii obştii, fără frică, un an tot i-ai cheltuit

iar acum fără ruşine tot la noi ai revenit”?

A mai stat încă o vreme pe la porţi şi-l ocăra 

toată obştea mănăstirii, dar el nu se supăra.

Pân-la urmă, vine-un frate, zguduit de-aşa răbdare:

„Cum de-nduri fără cârtire şi fără de întristare”? 

„O, sunt vesel, fericit! Un an întreg am dat 

bani la cei care m-au jignit şi m-au scuipat, 

iară voi, fără de plată, fără să primiţi un ban, 

m-aţi certat în două zile cât străinii într-un an”.

De atunci, pe-acel cucernic nimic nu-l mai tulbura

şi-a slujit cu bucurie, smerit, toată viaţa sa.

(din "Izvorul îndepărtat", edit Pim 2011)

imagine de pe internet