De Simion
Bogdănescu mă leagă o prietenie literară de când am început să public. Este
poet prozator și eseist de marcă, membru USR cu vechime și profesor la Liceul M.Eminescu
din Bârlad (prof. Ion Puflea) unde coordonează și cenaclul elevilor „Aripi tinere”. Autor al unui număr
impresionant de carți, prezență activă în viața culturală a urbei, poate fi socotit unul dintre scriitorii de
marcă ai literaturii române contemporane. Dacă scrisul nu-i este atât de
cunoscut pe cât ar merita, este și datorită lipsei de preocupare pentru
cunoașterea creației sale și în mediu virtual ce are un mare impact asupra
cititorilor. Modest, discret dispus să ajute și să îndrume, acest mare scriitor
pe care mă bucur să-l am prieten și concitadin a fost acel care s-a aplecat cu
multă răbdare asupra scrisului meu încă de la dubut, mi-a citit toate cărțile,
a scris despre ele iar atunci când am vrut să abandonez ori să nu mai fiu prea
vizibilă la diferite activități culturale m-a încurajat să merg înainte fără a
ține cont nici de laude, nici de critici, să-mi urmez destinul literar atâta
timp cât voi simți că am ceva de transmis prin cuvântul scris.
Asemenea celor mai multe dintre cărțile
sale, ultima carte de schițe intitulată „Pe
vremea cailor păgâni” a apărut prin grija editurii „Cronedit”, fosta „Cronica” din Iași. Despre
carte scrie o postfață Valeriu Stancu acel care îi pre și post-fațează cărțile,
un amplu eseu intitulat „Din suflet
se-ntrupează povestea”, în care pe lângă păreri critice avizate asupra
cărții, povestește pe scurt cele nouă „nuvele exemplare” așa cum le numește domnia sa.
Această ultimă apariție editorială a
scriitorului Simion Bogdănescu ce
încă nu a fost lansată, mi-a fost dăruită în luna august, cu permisiunea de a
scrie despre ea și a publica pe blog și oriunde voi dori. Desigur, flatată de
încrderea maestrului (eu considerându-mă ucenică în ale scrisului), încerc o
atât de puternică emoție când scriu aceste rânduri, încât aș vrea să mă sustrag
încercată de teama că nu mă pot ridica la înălțimea unei cărți ce tinde spre
perfecțiune (și nu exagerez câtuși de puțin când spun aceasta).
“O scriere fascinantă, profundă, simplă
(dar extrem de complexă) și ispititoare care-și tulbură cititorii, îi pune pe
gânduri, și-i îndeamnă la neliniștitoare, obsedante, roditoare meditații despre
rosturile vieții și ale sufeltului, despre misteul existențial și despre
destin, despre marea trecere și despre finalitate”( Valeriu Stancu).
Cartea
cuprinde nouă schițe despre oameni și destinele lor implacabile, vieți supuse
eșecului încremenite în vicii ce par a fi niște boli ce duc la moarte, prin
întâmpări mereu catastrofice.
Ele sunt
radiografii ale sufletului omenesc imperfect, si fără voința ori dorința de a-l
perfecționa ori spiritualize prin credință. Fiecare schiță este un destin, o
viață tragi-comică povestită cu atâta măiestrie încât e lesne să vezi cu ochii
minții personajul, să-l auzi parcă vorbind într-o limbă moldovenească neaoșă, specifică
zonei Moldovei de mijloc, de la sat. Chiar dacă întâmplările povestite nu sunt
din viața scriitorului, pentru cine cunoaște locurile sale natale e lesne a recunoaște obiceiuri și
destine ce au făcut folclor acolo unde s-a născut și a crescut Simion Bogdănescu.
În aproape
toate cărțile de proză ale lui Bogdănescu vom întâlni aceleași cătune pierdute,
la care se ajunge pe cărări colbuite ori înămolite, aceiași țărani din care i
se trage talentul inegalabil, nu numai de poet dar și de povestitor. El nu este
un simplu povestitor, schițele sale nu sunt doar narațiuni ci sunt construcții
perfecte prin limbaj, structură și conținut, sunt povești de viață și de suflet
încărcate de simboluri.
Deși este o
carte de proză, uneori ne întâlnim cu poetul. Iată începutul schiței “Pe vremea cailor păgâni” ce poetic suna:” În vremea vechilor povești, copil pe nume
Tudorel ieșea prin grâu duios de vară. Era un timp străluminat, un foc de aur
zigurat și-apoi trecu pe măguri stins și prefirat în cețuri de cenușă.”
Am citit
cartea într-o noapte. Nu am putut s-o
las din mână. Pe lângă rafinamentul limbajului, lexicul bogat și colorat cu
expresii uzitare folosite în cel mai neașteptat mod și multe regionalisme, felul cum alcătuește
personajelele, fără a face exces de descrieri impresionează făcându-te să treci
de la râs la plâns, pe parcursul unei singure povestiri. Natura pe care ne-o
releva ca fiind parte dintr-un întreg ce se numește viață, este părtașă la
toate celele povestite. „Izbea soarele un
pui de foc, de zâmbeau lemnelele. Și parcă albăstreau lizierelele de salcâmi pe
dealuri departe...”( Aria). Alt exemplu, „...peste noapte a plouat îndesat, ploaie boboasă de vară. S-auzea bătutul
picăturilor în ropot de milioane de alice lucitoare în verdeața grădinilor și-n
uscăciunea streșinilor rânduite de pe acoperișurile caselor. Scotea oboseala
pământului din răzvărtirea norilor împrăștiați și readunați în văzduh. Din când
în când, fulgera sub forma unor iscuri strălucitoare cât o fracțiune de
secundă, și apoi urma un tunet înfundat și spart, ori alungat ori constrâns ,
încât trăsnea pe unde apuca.”(Aria)
Iată cum
sunt creionate câteva dinre personajelele lui Simion Bogdănescu; “Ion
Ciulei era un ciot de om. Adică nu era mai mare decăt
Statu-Palmă-Barbă-Cot, cu tot cu pingelelele de la pantofi. Purta pe cap o
pălărie vânătă, veche, pleoștită ca un ciuciulete, o cămașă în carouri, peste
care trăgea o jiletcă din piele maronie și cam roasă”(Erbicidarea),
sau”..o fată, retrasă de orice grup, de
statură medie, cu părul scurt la ceafă dar cu breton în față, răsfirat ca un
pieptăn maroniu. Fața îi era purpurie de pișcarea gerului și ochii negri,
blânzi și calzi invitau parcă la intimă apropiere.”(Foc de paie).
Alt personaj sublim este Fluieraș din schița cu același nume:”Avea
păr bălai, curs lin în plete pe spate, fața rotundă ca banul de aur, ochi
albaștri de umbră umedă, trup drept și energic și doar picioarele cam lungi .
De pășea rar îl putei asemana cu un cocostârc. Privirile îi erau mereu pierdute
în visătorie, încât părea mereu cu mintea dusă în alte timpuri sau în alte
spații dincolo de cer, de izvoare și dealuri.” ( Fluieraș).
Din toate cele nouă povestiri m-a
impresionat „Pieptănașul”. O
fată de la țară adusă la internat de
mama sa, femeie săracă și simplă găsește un pieptăn de metal. Îl păstrează
folosindu-l pe ascuns. Descoperirea secretului ei și notelele proste la învățătură
precum și neadptarea la viața de internat, transformă viața acestei tinere, ce
ar fi fost cu mult mai fericită acolo în lumea satului, fără așa de multă
carte, într-o dramă. Ajunsă la un punct mort, de unde nu mai vedea nici o
ieșire, se sinucide pentru niște lucruri de nimic. Fecioară neprihănită, floare
de câmp mutată din câmp în glastră și pusă la geam! Finalul, îți stoarce o
lacrimă bătandu-ți și un cui în inimă: “Mamă, mamă, lămâiță și tămâiță să-mi pui în coșciug”.
Scrisul lui Simion Bogdănescu este sărbătoare, ori licoare din care sorbi
câte o picătură pentru ca să țină cât mai mult. Cartea „Pe vremea cailor păgâni” se citește mai întâi pentru subiectul
captivant, apoi iar și iar pentru a te desfăta de limbaj și a înțelege
simbolistica scrierilor sale, ce sunt doar aparent simple. Comicul de limbaj
ori de situație este creat cu multă migală, finalurile schițelor sunt
tulburătoare, neașteptate, de cele mai multe ori tragice, storcând de la
cititor lacrima neputinței de a schimba ceva în viața unui personaj grotesc de
multe ori, dar pe care l-a îndrăgit și a devenit solitar cu el pe parcursul
povestirii.
Pe mine această carte m-a pus serios pe
gânduri, am citit-o și recitit-o cu aceiași plăcere bucurându-mă și
întristându-mă deopotirvă, râzând plângând, cugetând la rosturile vieții și ale
morții.
Omul descris în carte este prins în
păienjenișul păcatelor (beția, fumatul, violul...) din care nici măcar nu
încearcă să iasă. El își acceptă destinul
(“ce ți-e scris în frunte ți-e pus”), trăind într-un univers întunecat, încătușat în propria-i neputință, condamnat la
iad încă de la naștere. Este o lume din care lipsește credința în puterea lui
Dumnezeu de a schimba viața, după cum lipsește și nădejdea că sufletul omului
este nemuritor și nu se pierde odată cu dispariția lui ca ființă materială.
O carte de excepție, aș spune o capodoperă
plăcută oricărui cititor, de la omul simplu de la țară până la omul de litere
și intelectualul de marcă. Bucuria lecturii a fost completă. Am scris cu un
profund sentiment de admirație, copleșită de
talentul autorului, despre o
carte din care voi mai citit și la care mă voi întoarece ades.
Cartea “Pe vremea cailor păgâni” a scriitorului Simion Bogdănescu apărută
de curând pe piața de carte, este cea mai bună carte de proză scurtă pe care am
citit-o în ultimii ani și o recomand tuturor iubitorilor de lectură de
calitate.
Cu sfială despre un mare scriitor
contemporan, a consemnat Dorina Stoica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu