Când moștenești o casă

Camerele se strâng în jurul tău,
noaptea apasă peste tine grea.
Ai vrea să dormi, să se trezească
noapte de noapte
în locul tău, altcineva.
Seara, la tihna orei când vitele-s sătule,
femeile își caută iubiți și nu le pare rău
că nu le pare rău de nimic,
privești stelele și atunci parcă,
parcă îl simți pe Dumnezeu
privindu-te cu milă.
Faci rost de un vis colorat,
din care să lipsească patul
în care stă ghemuit și veșnic
nemulțumit, un trup chinuit de boală.
Când strada e mută,
iar telefonul mobil își formează singur
numerele favorite, plictisite
de atâta așteptare, rochiile
așezate frumos pe umerașe în șifonier,
oftează.

Când moștenești o casă, doar când adormi
grijile se fac din ce în ce mai mici, dar nu dispar...(Dorina Stoica)

DIMINEAȚA ÎNCEPE ÎNTOTDEAUNA PREA DEVREME

Încep ziua cu două cuvinte din realitate: “Doamne ajută-mă”!

Descui poarta. Stropi de noroi pe spate,

plâns enervant. Aș mai face rost de un vis colorat
dar dimineața vine întotdeauna prea devreme
după o noapte începută prea târziu.
Peste orașul neclar se tolănește leneș un răsărit alunecos de
ploaia asta insistenă de toamnă ce spală meticulos acoperișuri

după seceta prelungită din vară.
Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc sau am murit ieri.

Strada pe care alergam la schimbul unu, e mută

și se termină cu un cimitir.

Niște femei aflate la menopauză își duc nervoase

liniștea la Spitalul de psihiatrie. Vin de acolo pensionate

și cu rețete compensate de sedative și somnifere.

În gară călători adormiți cu diagnostice

cumplite așteaptă primul tren spre Iași.

„Iată stau la ușa ta și bat!”

Unele uși se deschid doar pe dinăuntru,

umbre nemișcate, spinări obosite rezemate de pereții,

ochi cârpiți cu rămășițe de somn.

EA! s-a făcut un dumnezeu mic și răutăcios

care pisează fin pastile, de două, trei ori pe zi,

mama ei de viață!

Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,

țipă la el că i-a pus în spate o cruce

prea mare, că a mers la biserică, s-a rugat, a postit,

că tolănită pe viața ei toată lumea doarme bine și mult.

În timp ce umbra LUI pleacă hai-hui noapte de noapte

pe străzi pustii ca să-și caute o viață adevărată,

ea se simte ca o frunză strivită între filele unei Psaltiri vechi.

De fapt nu mai trăiește de mult dar nici pe el

nu-l lasă să trăiască. Stă mereu cu ochii închiși

ca și cum i-ar fi frică să nu citească cineva în ei o

mulțime de cărți interzise și de păcate nemărturisite.

Mâinile DÂNSEI tremură atât de tare

încât nu mai pot duce lingura la gură,

picioarele merg împiedicat și face pe ea

dar nu vrea să moară, pesemne ii este teamă

că va muri atât de tare încât

nu va mai putea învia la a doua venire a lui Hristos

și că pentru toate acestea merită să vină pedeapsa

de la Dumnezeul cel bun și drept care nu pedepsește

ci doar mustră, cu durere de dinți, de cap, de gât,

cu grindină, cu potop, cu foc, cu sabie, cu glicemia mărită,

cu cutremur, cu nebunie și pucioasă.

Închei ziua cu două cuvinte din realitate:

“Doamne iartă-mă”! Încui poarta.

E toamnă și plouă. E noapte și plâng.

De după dealul din spatele cimitirului se uită la mine o nouă zi.

În timp ce Dumnezeul cel bun mă iartă, mă pregătesc să păcătuiesc din nou.

Dimineața vine întotdeauna prea devreme.(© Dorina Stoica)