duminică, 28 septembrie 2014

Scrisoare




frânturi de gânduri
nespuse
roșesc
dă-mi voie
să stau în genunchi
pe o margine de suflet
să mângâi cuvintele
încremenite
întrebări nepuse

mă doare
aripa lipsă
și-s oarbă
de-al treilea ochi
sunt doar
o femeie
ce-și tace tăcerile
lacrimi uscate
puse la preset
în cartea de rugăciune

nu clipi
vreau să mă uit
până în albastrul
ochilor tăi
acolo cineva
se-nchină
mereu și mereu
unui vis neterminat
în care s-au impreunat
două suflete
unul de femeie
și altul de bărbat
(de Dorina Stoica)

marți, 23 septembrie 2014

Lecția de admirație-Dorina Stoica - Cărți, autori, sentimente-de Chiriac SAMOILA


 http://informatorulmoldovei.ro/editorial lectia-de-admiratie-dorina-stoica-carti-autori-sentimente/
Pe Dorina Stoica am cunoscut-o în Casa roşie a lui Mihai Eminescu într-un prezidiu (!) de carte:
“Sub semnul dăltuirii în piatră” (Rodul pietrarilor din Scheia, Iaşi), autori: Vasile Gr. Slabu şi Marcela Gh. Slabu, editura Sfera, Bârlad, 2014, despre care am să scriu la vremea inspiraţiei şi aducerii aminte. Atunci, Dorina Stoica mi-a atras atenţia în mod special, am admirat-o şi se pare că nici eu nu am fost mai prejos, expunându-mă. Vorbea de fântâni, de izvoare de fântâni, despre cumpănă dintre cer şi pământ şi de cercurile astrale şi ancestrale din apă care îmi sfărâmiţează chipul şi iarăşi şi iarăşi mi-l întregeşte ca un joc de domino barbar de pasăre Pheonix. Cunoscund-o la chip şi la suflet am îndrăgit-o în taină, cum taină se numeşte şi îndrăgirea de Dumnezeu. Apoi am cunoscut-o în “braţele” tânărului aspirant la poezie, Dorin Mârzac – care o plimba de la Biblioteca municipală “Stroe S. Beloescu” la casa sa din bulevardul Primăverii. Firesc şi nefiresc este vorba de cărţile sale, multe, am auzit. Dovadă că a îndrăgit-o şi el şi a pus-o la suflet. Eu nu mai împrumut cărţi pentru că am citit aproape toată “municipala”, toată Casa de cultură a Miluţei Tămăşanu, tot Clubul de la “Rulmenţi” al Cezarinei Târziman, toată “Şcoala unu” a Veronicăi Caminschi. Atunci erau bibliotecare încântătoare şi dăruite cărţii şi cititorilor. Deja aveam eu cărţi într-un apartament de două camere, dat de comunişti, unde nu-şi mai găseau locul şi tihna nemuririi. Da, divaghez ca un bezmetic căruia îi este frică şi îndurare de subiectul care l-a abordat. Ieri, pentru că ieri este mai mult decât mâine, o reîntâlnesc pe Dorina Stoica vorbind despre o carte lansată cu portret ca şi cum autoarea ar fi dusă o fugă la cele veşnice, aceasta fiind cu treburi existenţiale dincolo de Oceanul Atlantic, de unde a venit nobila mămăligă la noi. A scris cartea “Cu gust de infinit. Salcâmi în floare”, vol.I, editura Napoca Nova, 2014, Cluj-Napoca şi autoarea poartă numele Elena Angheluţă Buzatu. Pe manşete şi coperta IV, multe, prea multe elogii pământene care acoperă copios valoarea şi nonvaloarea cărţii. Într-un samoilism zic: ce-i mult strică, ce-i puţin nu-i deajuns, domnilor!… Am ascultat-o din nou pe Dorina Stoica, cu atenţia cu care am fost în stare şi cu sufletul larg deschis, vorbind de cărţi. Am simţit că vorbeşte despre fântâni, de fântânari şi izvoare, toate intrate glorios în jocul nemuririi şi dăinuirii noastre pe pământ. Probabil că nu întâmplător Înţeleptul a zis: să faci o casă, să zideşti o fântână, să pui un pom sau o pădure, aş adăuga eu, obraznicul şi puţin înţeleptul, să scrii o carte (sau o bibliotecă), să faci un copil (sau o creşă). Cred că acesta este rolul şi dumnezeirea noastră pe pământ. Am plecat de la Casa de cultură George Tutoveanu cu un bidon de vin, roşu ca şi imima celui ce mi l-a dăruit, Nelu Simion, pe care îl ştiu de când am scris prima poezie adevărată şi care, împreună cu preşedintele Constantin Costin, m-au trimis la toate festivalurile, de la care am venit cu premii şi chiar cu Marele premiu-de la un festival de la Piteşti, unde preşedintele juriului era Ion Dodu Bălan. Admiraţia cu Nelu Simion este de ambele părţi, mai ştiu că mă citeşte săptămânal în Informatorul Moldovei care se vinde în două ţări, adică şi în Republica Moldova. Da, am plecat cu un bidon cu vin şi cu mintea tulbure de la alt vin turnat cu dărnicie şi pricepere de Adrian Ailoaiei-un rapsod “bătut” din palme de publicul bârlădean. Am mai plecat, dar cine ştie dacă am plecat? cu un braţ de cărţi care mai de care mai colorate, una primită solemn şi cu autograf de la Dorina Stoica, pe care o învârt în aceste rânduri până îi merg fulgii. Cartea, pentru că este carte, se numeşte: “Raiul în care am fost” (frumos!!!), editura “Sfera”, Bârlad, 2011, alta de la Adriana Auraş, profesor, pe care n-am scăpat-o din ochi nicio clipă şi care a intrat în mine cu trup şi suflet cu tot. Cred că a recitat în limba lui William Shakespeare, din cartea cu pricina, lansată, dar care nu a ajuns încă la mintea şi la inima mea. Cartea dăruită este gigantică, 447 pagini, care, la prima vedere şi răsfoire, este un album de familie, cu pozele autorilor viu, prea viu colorate şi cu multe, multe titluri academice. Ce mult ar fi făcut banii risipiţi unor copii care se zbat între viaţă şi moarte în spitalele politicii şi democraţiei noastre! Altă carte mi-a fost dăruită, rupând din protocolul autoarei, de prof. Mariana Sava, bibliotecara dăruită a “casei”, gazda bună şi primitoare care a făcut această sărbătoare a cărţii, dimpreună cu Asociaţia “Artă, tradiţie, cultură” a Vioricăi Ghenghea, pe care o invit urgent şi obligatoriu, la un curs intensiv de limbă română, oratorie si chiar lecturi suplimentare. Da, Dorina Stoica, Raiul cred că este copilăria unde sunt şi mere şi şerpi care cred că s-au astâmpărat odată cu păcatul primar şi neizgonirea noastră din Raiul suprem. Glumesc cum şi autoarea îşi permite gluma în cartea pomenită, căci poetul Simion Bogdănescu, care o prefaţează, zice: “Atitudinea în faţa vieţii copilăreşti e când nostalgică, serioasă, cu secvenţe creştin-ortodoxe, când hazlie ca să tempereze gravitatea prin umor”. Dacă umor nu e, nimic nu e-zic eu într-un alt samoilism. Poetul mai zice “meritoriu” cu îngăduinţa meritată. Eu admir aducerea aminte, meticulozitatea şi filigramul scrisului. Înţeleg că viaţa i-a dat multe şuturi, cum ne dă fiecăruia, dar a ştiut să se ridice, dârz şi să prindă orizontul a noi şi noi răsărituri. Povestirile sale sunt astrale şi ancestrale-cum îmi place să spun-care te răcoresc cu vocaţia izvorului şi cu ochii lui Dumnezeu, mari şi tineri, aţintiţi asupra noastră, cum zice Dorina Stoica: “În serile de vară când privesc cerul, încerc să număr stelele şi-ntruna greşesc, o iau de la capăt până când obosesc”. Raiul în care a fost Dorina Stoica, am fost cu toţii, dar câţiva din literatura lumii au ştiut să-i dea umbra cărţii şi netrecerii fireşti sau nefireşti, peste apele viclene ale Lethei. Rar citesc prefaţa unei cărţi, care de multe ori îmi fură savoarea, dar mi-a sărit în ochi o “aşchie” spusă de poetul Simion Bogdănescu, care citindu-l, l-am îndrăgit mai mult, dar cine ştie până unde duce îndrăgirea?, până sentimentele se vor face praf şi pulbere, obligatoriu, de stele sau cristal cum zice un mare poet al lumii. Zice: “Atitudine…şi haz”. Nu l-am crezut şi am zis că e un gest complezenţial. Citind cartea m-am edificat şi cred că Dorina Stoica a început să prindă taina literaturii cu mintea şi inima întreagă. Zice în povestirea “Aparatul de fotografiat”, p.57: “A doua zi, tata a mers cu aparatul de fotografiat la reparat şi mulţi ani nu am înţeles cum s-a putut strica acesta doar prin simpla ridicare a capacului cutiei”. Toate povestirile curg asemenea celuloidului din aparatul de fotografiat, curg emoţionant şi cred că aceasta este taina scrisului cărţii. Nichita Stănescu mi-a spus adesea: “Miră-mă!”. Pe mine, sincer, Dorina Stoica m-a mirat şi o aşez frumos în cutia de valori a inimii, doar dacă aceasta există. Autoarea are zel şi putere de muncă, are talent şi alergare de maraton. Mi-a zâmbit prefăcut şi stins, dar mi-a zâmbit: “Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza încă nu-i pierdută”.- spune William Shakespeare în Othello. Am scris despre un suflet fără astâmpăr, un surâs zgârcit şi foarte puţin despre carte, Domnilor!… (Chiriac SAMOILA-Barlad)

joi, 11 septembrie 2014

Emoție hristică de Livia Ciupercă - Cronica de carte ( "De la poezie la rugaciune" si "Izvorul îndepărtat" de Dorina Stoica)

Emoție hristică

Ciclurile de poezii concepute de Dorina Stoica transmit acel tainic fior creștin, înveșmântat în mantie prozodică, multă sensibilitate, pioșenie, blândețe euharistică, multă concentrare interioară. Sunt versuri simple care valsează-n ritm lent, precum firișorul de apă abia ieșit din pieptul muntelui, după ce și-a găsit calea... Poeme prin care iubirea divină îmbracă vesmânt de lacrimi ce unduiesc șăgalnic, triadic legământ (cer-ființă-magmă străbună).
Versurile psaltice ale poetei se vor mângâiere și alinare a unei suferințe interioare, ce se estompează în striații strunite, sub vraja tainicei încărcături harice. Pentru Dorina Stoica, poezia nu este doar o formă elevată de adorație divină, ci o strădanie de despovărare și purificare a ființei interioare. Prin versul său avem putința de a pătrunde-ntr-acel lăcaș al purității – care este doar rugăciunea.
Cu smerenie, se oglindește-n îndepărtata pajiște a purificării – imperioasă dorință, în poeme intitulate „Rugăciune” – în nici mai mult, nici mai puțin decât opt variante, după cum remarcăm, spre exemplu,  în placheta De la poezie la rugăciune (Ed. „Sfera”, Bârlad, 2010). O formă firească de reculegere, de împăcare a sinelui cu sinea (Suntem praf de stele...”), de împlinire: Mă scald în rugăciune / ca în mare / și mă înec, nevrednică / în har!...” (Odihnă)
Și-avem a conștientiza că în propria noastră ființă sălășluiesc și se zbat întru întâietate, acțiunea, dar și dominante și curioase stări, pe care poeta a simțit nevoia să le imortalizeze, într-un discurs lirico-epic, precum în Cântec și rugă... 
Acel monstru care, din nefericire, uneori, parc-ar vrea să ne subjuge (în trupul nostru încolțesc ispite...”), se cere îndepărtat, cu fior liric – de un suflet în floare, ca o Cernere – întru despovărare, conștienți fiind că va veni clipa cernerii prin nevăzute site...” Dar cum în „fiecare suflet ard comori ascunse...”, voința întru despovărare primează: „În viață, moarte, întuneric, lumină, / În vară, iarnă, viu și neviu / Suntem cu toții sămânță divină, / Iar pentru trezire, nu-i încă târziu!...” (Sămânță divină)
Aceasta este realitatea.  Prin rugăciune ne despovărăm de-acele flori înspinate ale negativismelor din noi, prin rugăciune – „pară de foc” – în străpungerea răului, ființa noastră poate deveni un mic univers deschis spre diverse ferestre care nu sunt toate ale luminii. Și-avem povața „Poemelor bune și poemelor otrăvite” (Izvorul îndepărtat), „Țara din suflet”, „Întrebări”, „Cernere” (De la poezie la rugăciune) sau „Înger păzitor” (Daruri).
În Izvorul îndepărtat, poeta se călăuzește după sfinte precepte, care ne cer de a nu ne teme de mustrarea semenilor – oricât de sfredelitoare ar fi suferința. Vipiile acestui existențial , strunite în propriul nostru interior, vor găsi calea nefrângerii. Doar smerenia fi-va oglinda frumuseții noastre spirituale: „Viața mea are multe cărări...”, singura modalitate de a păși pe dreapta cărarea a luminii divine. Pentru „a-ți îndumnezei mintea” (Sfântul Grigorie Teologul) – se cuvine a fi mult ostenitor. Iar poeta, avem convingerea, e conștientă de sinuozitățile a ceea ce marii duhovnici numesc... „viață roditoare de spini...”
Dorina Stoica este un „suflet / deschis / ca o carte...” (Dezgolire), un condei frământat de dorința de înțelegere divină, în toată modestia verbului său mlădiat în falduri prozodice. Trăirile și emoțiile ființei sunt multiple și dovedesc și-anumite slăbiciuni și nestatornicii. Tocmai de aceea, „smintirea” (Nu sunt eretic) se dovedește aspră zvârcolire, cu încrustate și tăioase rădăcini în ființa bicisnică. În adevăr, dezumbrirea sinelui este precum o coroană de spini adânc înfiptă în creștet. Desprinderea și vindecarea implică un traiect anevoios, precum un urcuș abrupt.  Indiferent dacă recurgem sau nu – la mijloacele artei literare – , indiferent în ce fel de veșmânt o încununăm, ispita smintirii regenerează. Și niciunui avva nu-i este ușoară eliberarea, oricât ar fi el de „sporit”. În Pateric – multe cuvinte de-nvățătură găsim, însă practic, dez-smintirea e un traiect sângerând.
Smintirea” rămâne o stare interioară, care nu recurge întotdeauna la declamații. Nu iubește confesiunea, ci doar smintește, rău, dar rău de tot. Crud și crunt este acest „spion”, dacă ajunge a te stăpâni. În fond, ne este prea bine cunoscută bipolaritatea lui Ianus: „În om de-o măsură, / E dragoste și ură. / E-ntuneric și lumină, / e cer și e tină, / E Rai și Iad laolaltă, / E lumea aceasta / Și cealaltă...” (În om)
Parabolele pe care ni le oferă cărțile sfințite – prin nenumărate experiențe duhovnicești... sau alte ipostaze, încununare a ficționalului, spre exemplu placheta Izvorul îndepărtat (Ed. PIM, Iași, 2009) – prin versuri duioase, în care tronează clasicitatea prozodică, emoția estetică, reculegerea tainic-euharistică, devin un îndreptar folositor și-mblânzitor pentru sufletul aceluia care dorește curățenie harică, treaptă extrem de anevoioasă spre care aspirăm.
În acest amalgam de stări și sentimente care ne-ncolăcesc în fiece clipă, reculegerea tainică e o necesitate: „Dă-mi, Doamne,răbdare!” – pentru a găsi „Sămânța cea bună”, „sămânța” răbdării și-a bunei rodiri.  
Mini-poemele Dorinei Stoica ni se înfățișează precum firișorul de apă vie: „La fântâna patimilor, / la cumpăna apelor, / vin să-mi adap / caii inimii, / care luat-o la goană / spre tine...” (Pasiune)
Voința e nota dominantă a stărilor care brăzdează conștiința de poet: „Te caut cu foame, Te caut cu sete / În toate icoanele atârnate în perete. / Te caut în oamenii plini de păcate...”, „Te caut în preoți și te caut în sfinți”, „Te caut în cel alungat și în cel prigonit...” O perpetuă căutare, dar și conștientizare a faptului că El, Divinul,  se află-n tot și-n toate, că binele și rău, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna, generozitatea și păcatul sunt doar în noi – doar în noi... (Te caut)
Sunt momente de cumpănă, sumbre ispite, când „zborul bezmetic spre lumină”, „frânge” „aripi”, produce răni dureroase: „Mi-acopăr ochii, îmi acopăr capul / de oameni neputința să-mi ascund...” Durerea-i mult sfâșietoare, „aripile-mi sunt frânte / sunt doar un vierme într-un măr stricat...”  (Dacă aripile-mi sunt frânte), dar un Înger păzitor  veghează, mereu, ocrotitor.
Dacă în străvechime sciții însemnau zilele cu o piatră albă sau neagră, după cum s-ar fi dovedit acea zi; dacă mai în zilele noastre, fapta bună sau rea se vrea încrustată-n placa ușii, Dorina Stoica scrijelează clipa-n vers îmbălsămat în aură duhovnicească. Pentru poetă, tristețea nu se dorește pecetluire, ci îngăduință, înțelegere, iertare. În fond, ce ne învață Marcu Ascetul? Tristețea este însăși crucea duhovnicirii noastre – întru purificare. Și bucuria, și reversul ei  (tristețea), datu-ni-s-a spre „zidirea” sufletului nostru. O zidire, care să nu sape cute adânci, ci o zidire care să-nalțe. Aceasta simțim, citind poezia cu tentă creștină a Dorinei Stoica.

Livia Ciupercă
Publicat in revista Apollon nr 53 septembrie 2014



duminică, 7 septembrie 2014

Campanie electorală


Viața asta miroase a hoit,
stau mai mult prin cimitire.
Sub pleoape se ard lumânări,
cafeaua amară e rece.

Pe stradă din țevile de eșapament
gazele 
ofilesc iarba.
Nu mai suna telefonul mobil,
astă noapte l-am pus pe vibrații. 

Schilodiți, alungați 
îngeri orfani,
s-au ghemuit lângă zidul crăpat.
Un câine bolnav își caută umbra.
A vomitat.
Păzește osul deja sfărâmat.
Ce zi lungă și toridă de vară!

Niște femei ofilite 
se pierd în biserici.
Aici sunt mulți orbi, 
șchiopi și doi posedați
cântărețul și preotul doar, 
sunt bărbați.
Un copil ales
 dintre cei cuminți
împarte niște foi pe care e scris:
"Încredeți-vă de acum 
numai în sfinți!"
(de Dorina Stoica) 


imagine de pe internet

marți, 2 septembrie 2014

Doar el i-a spus Teadora- impresii de cititor Mariana Sava

  - (fragment de roman sau doar o schiţă...) 

http://issuu.com/doinadragut/docs/dacia_eterna_5_0773cb75a275f7 

Citesc unele texte şi, deşi cunosc autorul, nu-i pot suprapune personajul. De fapt aşa ar şi trebui să fie: nu toţi autorii scriu autobiografii, amintiri, corespondenţă! Alteori, de la primele rânduri ştii exact cine e autorul, sau ce fel de om este. Tocmai am terminat de citit un text pe care deocamdată nu-l pot încadra decât la schiţă, deşi, mai curând l-aş vedea ca un fragment dintr-un roman cu numele de TEADORA. 
Textul m-a frapat prin acel melanj dintre trăirile religioase ale personajului şi zbuciumul trăirilor profane, în speţă dragostea faţă de un bărbat, sentiment pe care fiinţa profund religioasă, trecută de 50 de ani, deşi-l trăieşte, nu-l poate accepta. Deocamdată! Personajul este atât de profund religios, încât merge la o mănăstire să se spovedească pentru această întâmplată-neîntâmplată faptă. Întâmplată – pentru că este o femeie îndrăgostită de un bărbat, când nu mai credea că se poate întâmpla, pentru că, deh, trecuse de 50 de ani, era „bătrână” şi neîntâmplată pentru că nu ştim şi nici nu putem presupune că a fost şi consumată. Însuşi cel ce-i ascultă spovedania, călugărul care o întrebase „Ce păcate ai mai făcut femeie?” îi spune dojenitor, când află mărturisirea ei că s-a îndrăgostit: „Femeie bătrână”… 
De mult nu m-am mai gândit la dihotonomia sacru-profan, dar toată zbaterea acestui personaj între dragostea pură pentru Hristos şi dragostea pământeană pentru un bărbat, nu a făcut altceva decât să-mi întărească propria-mi convingere că teluricul ne atrage mult mai puternic decât etericul, lupta fiind de cele mai multe ori câştigată de teluric. Aşa ne-a făcut Dumnezeu: să iubim! 
Toată zbaterea femeii-personaj de a nu iubi decât pe Hristos e firească – pentru că e o fiinţă profund religioasă – dar şi inutilă, pentru că sufletul va regreta neîmplinirea şi, deşi nu va recunoaşte niciodată, va gândi că „din cauza” lui Dumnezeu nu va putea să cadă în braţele acelui bărbat de care s-a îndragostit, nefind sub binecuvântata taină a căsătoriei!
Prof. Mariana Sava
 

luni, 1 septembrie 2014

Ia-mă cu tine


în lumea mea e pace
și multă iubire
între noi 
perdea de lacrimi
astazi te-am căutat
prin labirint
inima a bătut pulsul
ancestral
odată cu al cerului
din viu în viu
din sus în mai sus

ia-mă cu tine 
știu că mai este un loc 
voi sta
cu bărbia pe genunchi
în poziția fetusului
inima va bate în ritmul
universului
până  când viața
se va înfășura pe degetul
arătător 
(de Dorina Stoica)
Imaginea este o schita in creion Valentin B. Neagu