Sunt mândră, profund mândră!

Astăzi, dupa ce am venit de la biserică, după masa de duminică în familie, mi-am oferit răgazul celor câteva ore de interacțiune cu lumea virtuală pentru a răspunde mesajelor de la prieteni si rude, iar apoi să scriu câte ceva, urmând să postez pe spațiile mele. Este modalitatea pe care am ales-o de a dărui celor care mă citesc și a-i citi pe acei care la rândul lor oferă public creațiile lor. 

Având în minte proaspăta predică de astăzi, prima duminică a Triodului, perioadă de îndreptare a sufletului spre cele spirituale în vederea pregătirii pentru Marele Post al Paștelui, accesând pagina unei vechi și dragi prietene, am dat peste un link ce m-a îndreptat spre cartea: “Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândrie din Sfaturile Sfinților Părinți (o traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas). Predica din biserică rostită de preot în fața Sfântului Altar m-a convins ca sunt și eu sunt asemenea fariseului, iar textul de mai jos, din cartea amintită m-a făcut să roșesc! „Ca să pricepi mândria, ca să o simți, bagă de seamă cum te vei simți atunci când cei din jurul tău fac ceva așa cum nu-ți place ție, împotriva voii tale. Dacă în tine ia naștere în primul rând nu gândul de a îndrepta cu blândețe greșeala, ci nemulțumirea și mânia, să știi că ești mândru, și încă profund mândru. Dacă până și cele mai mici nereușite te întristează și te apasă, încât nu te mai înveselește nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeească, ce ia parte le treburile noastre, să știi că ești mândru, și încă profund mândru. Dacă ești fierbinte față de nevoile proprii și rece față de nevoile celorlalți, să știi că ești mândru, și încă profund mândru. Dacă te jicnesc chiar și observațiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calități pe care de fapt nu le ai îți fac plăcere, te încântă, să știi că ești mândru, și încă profund mândru.” 

După ce am citit de mai multe ori textul, mi-am făcut mea culpa! Da, mă tulbură, mă nemulțumește tot ce cred eu că e bine și obsev că e altfel, am tendința de a face imediat observații și de cele mai multe ori iau atitudine. 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă întristează eșecurile, refuzurile, acțiunile nefinalizate, abandonate. Mă întristez atunci când ajung la biserică și am în vecinătate câte două, trei “cucernice” enoriașe instalate comod în strane (păstrând câte una, două și pentru vecina sau cumătra mai puțin matinală), vorbind vrute și nevrute de-mi vine să trag cu urechea la spusele lor și nu la slujba pentru care m-am trezit de dimineață. Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă întristează și căldările cu apă (ori cu aghiasmă, nu știu sigur) de sub masă ce sunt mereu neacoperite. Și încă mult mă întristează nenea X, cu vechime prea mare în biserică ce plimbă un prosop de la ușă la analogul pe care este scoasă Sfânta Evanghelie (spre sărutare și închinare), pentru ca în cele din urmă să-l pună sub analog pentru motive doar de el știute… 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă întristează creștina cu părul încărunțit de lângă mine care o tot îndeamnă pe o tânără mai neumblată pe la biserici să meargă să dea prescura și lumânarea la Sfântul Altar, exact când preoții se pregătesc să iasă cu Sfintele Daruri. Și mă mai întristează propria mea neputință de a mă detașa de toate acestea și a-mi ridica inima la Iisus Hristos și la Maica Domnului ce privește de sus, din cupola bisericii răbdătoare, îngăduitoare cu noi toți. 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Ce să mai spun de tristeția provocată de cerșetorii ce-mi ies în față, duminică de duminică când vreau să intru în biserică (și nu am întodeauna sau nu vreau să le dau de pomană bani, căci bani vor), judecând ( în gând) autoritățile că nu au grijă de săraci ( ca și cum aș cunoaște cât sunt de săraci ori ce nu fac autoritățile pentru ei?!?!). Mult mă întristez când în fiecare duminică se cer bani. Tristețea nu este că s-ar cere, ci, că nu am de unde să dau din pensia mica, prea mica de subzistență și supraviețuire până la următoarea. Deci, sunt fierbinte față de nevoile proprii și rece la nevoile celorlalți și chiar la ale bisericii… 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă tulbură cele câteva femei ce stau mereu doar în față și care se apropie foarte tare de ușile diaconești când se citește Sfânta Evanghelie întrebându-mă în sinea-mi (ca o nemernică ce sunt) “oare vor să intre în Sfântul Altar, sau o fi vreo nouă regulă de comportament ‚smerit’ în biserică despre care nu am aflat încă, spre rușinea mea.” Și uite așa, cad în judecarea aproapelui despre care iar nu știu nimic! 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Ce să mai spun de suferința pe care mi-o pricinuesc ofensele, acuzațiile pe pentru lucruri pe care nici nu le-am gândit, ori când sunt privită cu suspiciune dacă mă ofer să ajut (fără să mi se ceară să o fac), sau vin cu vreo idee cred eu, de mai bine (cred eu) și sunt respinsă? Iar dacă am disponibilitatea de a mă implica în activitatea gospodărească a bisericii devin suspectă pentru unii de a fi aspirantă la vreo “funcție” de lumânăreasă! 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă umplu de bucurie și mă “umflu în pene” când mi se mulțumește pentru te miri ce trebușoară pe care de drag am făcut-o, ori când primesc un zâmbet sincer, o binecuvântare la sfârșitul slujirii Liturghiei. Atunci ajung acasă plină de lumină, cu zâmbetul pe față și sunt foarte mulțumită toată săptămâna. 

Așadar, sunt mândră, profund mândră.

Sunt mândră ca fariseul și mă rog ca vameșul: „Milostiv fii Doamne, mie păcătoasa” 

Dorina Stoica

Spovedania, șansă a evadării din profan “Spovedania” roman de Elena Petriman Țarălungă - 2021

 

În anul 2006, printr-o providențială întâmplare, Elena Petriman Țarălungă, născută pe meleaguri băcăuane, l-a cunoscut pe scriitorul şi omul de ştiinţă C.D. Zeletin, pe numele adevărat Constantin Dimoftache.  “El mi-a încurajat începuturile scriitoriceşti!”, ne spune autoarea în “Cuvântul introductiv” la cartea sa de debut, “Întâlnirea din tren” (2009). După 11 ani de la debut publică în anul 2020 romanul “Sofia“, având ca subiect principal urmările nefaste ale războilui, dar și ale psihologiei oamenilor din acele timpuri”, fiind o carte ”…despre oameni și despre urmările lăsate de al doilea Război Mondial pe Valea Zeletinului” despre care “…niciodată nu s-a povestit”.            

Interesul meu pentru scrierile acestei prozatoare a fost dat de faptul că și eu m-am născut pe acele meleguri, descrise atât de viu și de tragic în cartea sa, “Sofia”. La mai puțin de un an de la editarea acestei cărți, bine primită de către cititori, dovadă fiind epuizarea întregului tiraj, încă de la lansarea ei, iată că e pe cale de a se naște o nouă carte, la începutul anului 2021, ce poartă numele, “Spovedania”! Romanul Elenei Periman Țarălungă s-a vrut inițial a fi un roman polițist și chiar este, dar așa cum aflăm din “Cuvântul lămuritor”,  „...până să fie gata presupusul meu roman polițist, s-au adăugat alte întâmplări din perioada pandemiei”.  Și cum altfel ar putea fi, atâta timp cât viața oamenilor din întreaga lume s-a schimbat foarte mult începând cu primele luni ale anului 2020, când firescul a devenit nefiresc și nefirescul, firesc, în acest lockdown, ce pare nesfârșit și în al cărui context se derulează subiectul cărții!  

S-au scris, publicat și încă se scriu și publică multe cărți având ca subiect, pandemia globală instituită de controversatul fenomen-boală ce poartă numele de „covid19”, ce a schimbat și încă mai schimbă moduri de viață, destine, vieți, un fenomen global care nu se știe când și cum se va finaliza, după cum nu știm nici cum va fi lumea după această perioadă nefastă din istoria oamenirii.           Deloc monotonă, acțiunea romanului “Spovedania” se derulează pe două planuri narative principale. Pe de o parte, anchetarea, în afara spitalului, a morții suspecte a celor patru femei raportate ca având drept cauză a decesului covidul ucigaș, anchetă de care se ocupă comisarul Tudor Iftode, ajutat de medicul legist, iar pe de altă parte, adunarea de probe și mărturii de către detectivul Lidia Georgescu, infiltrată ca pacientă ce se internează în acel spital pentru a fi în preajma Fiorelei, nimeni altcineva decât penitenta din dosarul “Spovedania,” ce-i fusese adus comisarului la birou și care, prin deducție, devine suspectă de a fi comis acele crime.           

Romanciera urmărește fiecare etapă a anchetei ca un adevărat cunoscător. Romanul, pot spune, în calitate de cititor, că este captivant încă de la primele pagini, tensiunea și curiozitatea crescând pe măsura lecturii. Personajele principale sunt: un comisar de poliție pe nume Tudor Iftode, detectiv particular, Lidia Georgescu o femeie strașnică și un foarte bun profesionist, ce i-a fost șefă comisarului înainte de 89, penitenta “Spovedaniei” de la care a pornit ancheta, Fiorela, un cavaler tomnatic, afemeiat notoriu,  pe nume Mantu Adam și amanta acestuia, asistenta Turiuc Maria (ce apare spre finalul anchetei), complicea la crime și cea care i-a pricinuit moartea cu stimulente sexuale, deși cunoștea că are probleme cardiace.          

După cum bănuiau anchetatorii, morțile femeilor nu au fost cauzate de covid, așa cum reiese din raportul medicului legist, ci au fost comise de către asistentă și amantul ei, după ce, în prealabil, prin mijloacee machiavelice, fuseseră convinse să semneze acte notariale prin care renunțau la toate bunurile, neavând moștenitori legali, în favoarea asistentei, care avea o fiică cu cavalerul afemeiat, Mantu Adam. Acestei fiice, asistenta îi asigurase un viitor strălucit, finanțat cu  banii obținuți din escrocheriile ei în complicitate cu amantul, de al cărui viciu (cucerirea femeilor și deposedarea de bunuri) se folosea pentru planul ei diabolic.        

Mi se pare remarcabil talentul autoarei de a crea personaje și abilitatea cu care atinge anumite subiecte aproape tabu chiar și acum, la mai bine de 31  de ani de la evenimentele din 89:    “− Ei, lasă, pe mulți din ăștia cu pensii  dolofane i-am văzut, în decembrie 1989, cum stăteau ascunși prin birouri. Apoi, încetul cu încetul, au început a ieși, unul câte unul, iar astăzi au, cam toți, câte-o vilișoară, cu teren, cât cuprinde. Tu, comisare, cum te ai cu lumea bună? Ai și tu vreo vilă, acolo, pentru bătrânețe?”(pag 46 – cap. “Omul Generalului” ori “Dar cine ar fi putut tăia legăturile telefonice? întreabă comisarul.   - Păi cine ar fi putut să le taie? Bănuiesc eu că tot Poșta Română, doar pe mâna celor de la poștă era totul. - Da, așa am bănuit și eu. - Mi-aduc aminte de centralista noastră, stătea toată ziua cu urechile în cască, ascultând. Ce treabă avea ea să asculte, când treaba ei era doar să facă legăturile telefonice? Și ce treabă aveau lucrătorii de la Poștă în camera centralistei, că unde te duceai și te întorceai, dădeai tot peste ei? Bineînțeles,  nu purtau însemnele funcționarilor poștali, erau îmbrăcați ca simpli muncitori…”(pag. 50 cap. “Omul Generalului”).        

La o lectură superficială, făcută de cititorul dornic de a parcurge și a afla deznodământul unei anchete criminalistice, cu subiect de actualitate, interesul ar putea fi, pe moment, satisfăcut, iar cartea ar putea fi dată uitării la scurt timp de la lecturarea ei. Pentru un cititor mai atent, dornic de a descoperi în cărțile citite tipologii umane și chiar răspunsuri la întrebări existențiale, cartea doamnei Elena Petriman Țarălungă este și un roman psihologic.  Pentru mine, ca un cititor implicat, interes deosebit au prezentat în acestă carte, două personaje feminine, aparent asemănătoare, dar cu traiectorii spirituale complet diferite.         

Mă voi opri asupra celor două femei – Fiorela, pacienta spitalului-cămin și penitenta spovedaniei, și asistenta medicală Turiuc Maria. Despre ambele persoanaje feminine putem spune că au făptuit crime. Nu una, nu două, ci mai multe! Deci sunt criminale. Una dintre cele zece Porunci Dumnezeiești este: “să nu ucizi”, poruncă în mod repetat încălcată de cele două femei. Ambele femei suferă de o boală psihică foarte gravă, de care, probabil, mulți suferă, fără a fi cunoscuți de cineva, ca fiind bolnavi. De o ciudată boală psihică (dependența absolută de sex și permanta vânătoare de partenere care i-a adus și sfârșitul) a suferit și iubitul asistentei, pacientul Mantu Adam, dar nu despre acesta și boala ce i-a adus sfârșitul, oarecum ridicol, dar meritat, aș vrea să scriu, ci doar despre cele două tipologii de femei-criminal.        

Fiorela și-a omorât, într-un fel sau altul, frații, soțul, mama. Iată cum își motivează ea, în spovedania către preot, crimele copilăriei, conștientizate târziu, într-un moment de trezire spirituală, când simte lipsa celor apropiați, de a căror moarte este vinovată: “ − Aici e problema, părinte, că eu nu doream să împart nimic, nici dragostea părinților, nici bucata de pâine, nici hainele, nici încălțările.”       Actul spovedaniei înfăptuit de această femeie, criminală nedescoperită, care ar fi putut muri, fără ca nimeni să știe despre cele făptuite de ea, înseamnă schimbarea, momentul în care a simțit vinovăția, a conștientizat că este bolnavă, că face răul și a vrut să pună capăt unei astfel de vieți, încărcată de păcate grele. A mers la preot, s-a spovedit și a cerut sfat duhovnicesc.            

Fără a exprima explicit aceasta, conținutul cărții ne face să înțelegem că de aici a început vindecarea femeii care a și vrut să se vindece.   “- Ce mă sfătuiți să fac, părinte? Sunteți foarte iscusit, n-am mai vorbit atâta de ani de zile, iar despre crimele mele n-am spus nimănui. Până astăzi. Așadar, ce mă…    - Sfatul meu contează, doamna mea? După mine, v-ați născut cu boala asta, a nebuniei de a ucide, doar pentru că egoismul, gelozia, orgoliul, vanitatea au valorat și valorează mai mult decât o viață de om. Asta-i boală grea și se tratează    numai în spital. Asta trebuia să faci, de atunci, de când ai luat viața surorilor și fratelui și a mamei vitrege. Trebuia să-ți mărturisești fapta și nu ajungeai aici.”

            Acel preot (care și murise între timp) s-a aflat, ca duhovnic, într-o situație extremă. Nu a divulgat taina spovedaniei, conștient că demersul femeii va găsi în timp rezolvare de la Dumnezeu, dacă ea va înceta să mai ucidă și va conștientiza, boala de care suferă. Și, cu adevărat, această femeie, aflată într-un loc unde se săvârșiseră crime, s-a dovedit, nu numai nevinovată, ba chiar un om de bună credință, care a sprijinit ancheta. Prin scoaterea ei de către detectivul Lidia Georgescu din spitalul-cămin și acceptarea de către familie și, probabil, de către biserica ce o va desăvârși duhovnicește, sufletul acestei femei se pare că deja este salvat, pocăința aduce iertarea păcatelor căci, “bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15)         

Cealaltă femeie, asistenta medicală pătimașă, bolnavă și ea, mai ales de lăcomie, consideră că dragostea pentru copii constă doar în a le asigura acestora  bunuri materiale și o carieră strălucită. Misiunea, în profesia sa, era de a vindeca oamenii, de a le da încredere că mai au un rost în viață, nu de a-i ucide. Ea este o criminală cu sânge rece, care face unealtă dintr-un om, și el bolnav, pe care, deși pretinde că îl iubește, îl folosește, iar în cele din urmă îl ucide. Arestarea și descoperirea crimelor acestei femei, spre finalul cărții, este un act de justiție oamenească! Totuși, și pentru această femeie, ultimul cuvânt îl va avea tot Dumnezeu căci, nu știm ce transformări se vor petrece în sufletul ei și cum va decurge posibilul proces de  raportare a ei la divinitate, în lunga perioadă de detenție...           

Având o pregătire intelectuală solidă, experiența unei vieți interesante, trăită corect și înainte și după acel prag 1989, cu o înțelegere profundă a vieții și a relației om-Dumnezeu, a judecății omenești și a celei divine,  scriitoarea Elena Petriman Țarălungă, chiar dacă și-a pus condeiul la treabă târziu, în toamna vieții, se pare că mai are multe de scris, pentru a înzestra bibliotecile celor care vor veni.          

Cărțile sale, dar în mod deosebit acestă carte intitulată “Spovedania”, m-au convins că autoarea are un har înnăscut al narațiunii, deține exercițiul exprimării în scris, are o logică remarcabilă, un oarecare fler polițienesc, dar și o umanitate cald-omenească, motive pentru care i-am îndrăgit scrierile.  

Dorina Stoica