Pentru-această amabilitate -
De-a ne oferi la ceas de... toamnă
Versuri cu sensibilitate.
D.S.
Mulțumesc și-s bucuroasă
Liric să dialogăm.
Prin urmare, dragă doamnă
Cu-nceputul s-o luăm!
A.T.
Spuneți-mi, pentru început,
De ce Bacăul a rămas
Județu-n care v-ați născut
Și ați făcut numai popas?
D.S.
Nu decide pruncul locul
Unde-i vine mamei sorocul.
Nu depinde de el când,
Va sosi pe-acest pământ.
M-a născut măicuța mea
Fără a mă întreba
Dacă-mi- va plăcea, ori ba,
Poezia lui Bacovia,
Într-o primăvară ce părea
Mai curând o iarnă grea
Cu nămeții cât casa,
În satul băcăoan Rchitoasa
Din Raionul Zeletin.
Locuind aici puțin,
După ce m-au botezat
Tatăl meu a fost mutat
Cu serviciul la Bârlad.
De unde n-am mai plecat.
A.T.
Nimic nu e întâmplător
De sus, orânduite-s toate -
Și zâmbete, și plâns, și dor...
Așa cred eu... Să am dreptate?
D.S.
Sigur că-i adevărat,
Totul e predestinat.
Nimic nu e la-ntâmplare
viața toată e-o căutare.
Viața e un drum cotit,
Urci, cobori, ești depășit
Ierți, iubești și ești iubit,
Pleci la drum neobosit,
Ajungi de unde-ai pornit.
Ai prieteni, ai dușmani,
Ești bogat, ori nu ai bani,
Cânți singur, cânți în cor,
Poți ajunge scriitor...
Am scris, apoi am renuntat,
ar am scris și-am aruncat
Însă-n viața mea întreagă
Poezia mi-a fost dragă!
A.T.
Vă amintiți anul în care
V-a încercat sublimul sentiment
Că poezia este o mirare
Și pentru suflet... condiment?
D.S.
Stați să socotesc puțin
Dacă bine minte țin,
Când aveam ani nouă
Scriam zilnic, o strofă, două.
Când poezia era gata,
Alergam cu ea la tata.
Cu voce tare o citea
Și mereu mă lăuda.
Am tot scris mereu, mereu
Pân-la sfarsitul de liceu.
Atunci am și debuat,
Iar apoi am renunțat
Pentru ani mulți la scris.
Credeam că e doar un vis
și că nu voi fi vreodată
poetă adevărată.
A.T.
Primul volum de versuri –
De la poezie
la rugăciune –
are-un titlu grăitor.
În el citim despre... Nevrednicie,
Durere, Primăvară, Viitor...
D.S.
Aici povestea-i mai lungă
și-i așa, un pic pe dungă,
mi-e greu să o povestesc,
mă doare să-mi amintesc...
După ce-a murit tatăl meu
Am avut un an mai greu
și l-am căutat pe Dumnezeu.
Am trecut „De la poezie la rugăciune”
Și-am scris multe versuri bune.
Versul meu urca la cer.
Era vară, toamnă, ger,
Era primăvară apoi...
Eu scriam versuri noi,
Rugăciuni în vers curat
Și-așa s-au tot adunat.
Câte-un vers și câte-un pic,
“Ce-ar fi să le și public?”
M-am gândit și fără veste
A-nceput a mea poveste.
De atunci sunt 15 ani,
Am cheltuit și niște bani...
Unii m-au luat în râs,
Pe ascuns am mai și plâns,
Însă poezia mea rugăciune
Este un balsam pot spune
și-a atins delicat
orice suflet aplecat
spre credința-n Dumnezeu
care ne-ajută la greu.
A.T. În scrierile dumneavoastră
V-am observat, doamna Dorina,
Privirea către zarea-albastră
Iubind și căutând lumina..
D.S.
*
< Am zile în care sunt strună
pe care se cântă duios
o muzică lină,
sfântă
asemenea unui sonnet.
Am nopți minunat în care
îngeri
parcă vin și-mi vorbesc,
Am clipe în care fierbinte
Pe toată lumea iubesc!>
A.T.
Ce vă inspiră cel mai mult?
Care este muza preferată?
Să fie, oare, al vieții tumult?
Să fie rugăciunea ascultată?
D.S
Ca oricare scriitor
Despre toate scriu ușor
Dacă harul e la mine
Scriu mult, scriu bine
Despre:
pajiștea cu iarbă înrourată,
scriu cu pământul sub unghii
pentru mulțimea de flori,
pentru că în zori
se crapă de ziuă-n fântână,
scriu pentru moarte
și scriu pentru nuntă.
Scriu pentru stele și lună,
pentru râurile
ce se adapă din izvoare
și scriu pentru soare!
Scriu pentru norii de ploaie,
pentru cerul senin
pentru boaba de strugure
din care se face vin
scriu pentru crengile de măr înflorit,
pentru cuvântul ce-l tac
și pentru cel rostit,
pentru ochi înlăcrimați,
pentru zâmbete pentru buze,
pentru auz, pentru văz,
pentru mamă, pentru fiu
și pentru iubit,
scriu când îmi vine să plâng
dar și când sunt fericit,
scriu când mi--e bine,
scriu când mi-a fost greu
scriu pentru alții,
pentru mine,
dar mai ales scriu
pentru Dumnezeu.
Și scriu!.
A.T.
Știu că pașii vieții v-au purtat
Spre tărâmul sfânt, Ierusalim...
Călătoria-aceasta v-a schimbat
Percepția despre cum să iubim?
D.S.
Una din marile mele bucurii
A fost s-ajung de Florii,
Pe tărâmul lui Hristos
Î
n locul miraculos
Tânjit de orice credincios.
Nici nu îmi trecea prin gând
C-am s-ating Sfântul Mormânt.
Vă pot spune că oricine
În Israel mai întâi vine
Va fi mult timp marcat
De tot ce a vizitat.
Aici vei trăi Scriptura
așa
Cum s-a petrecut ea.
A.T.
Aveți multe volume publicate
De proză, cât și de poeme
Să fie unul mai cu-nsemnătate,
Mai încărcat de-a sufletului... vreme?...
D.S.
Orice carte scrisă e ca o stea
Are lumina și frumusețea sa,
E asemeni unui copil nou născut.
Orice carte publicată e un început,
e o flacără vie, o lacrimă, o răsuflare
o plantezi și o crești ca pe-o floare
iar când e gata te bucuri nespus
nici o carte nu-i decât alta mai presus!
Iubesc fiecare carte publicată
De e ficțiune sau e adevărată,
De e poezie, sau proză,
eseu
Sunt bucățele rupte din sufletul meu!
A.T.
Credeți c-ar fi vreun sfat de oferit
Celor care și-au pierdut credința,
Iar pe Dumnezeu L-au... dojenit
Când au simțit, de-a dreptu’, suferința?...
D.S.
Să trăiești în duhul lumii
celei fără Dumnezeu ,
și să cauți avuția,
plăcerea,
bogăția și mărirea nu e greu!
Dar e greu peste măsură
să nu ai pe nimeni ură,
să poți pe dușman ierta,
să poți din ce ai a da
celui mai sărac ca tine,
să faci mereu numai bine.
De ai o credință tare
nu există neaz mare
căci o știe fiacre
când vine o o încercare
și o treci chiar bucuros
vei primi de la Hristos
o răsplată mult mai mare
decât mica supărare.
A.T.
În încheiere, vă rog, dacă doriți,
Ca un poem de suflet să ne oferiți...
D.S:
MACII ŞI ALBĂSTRELELE I SE ÎNCHINAU
Pe bătăturile din palmă,
munca i-a desenat o casă din chirpici
și o grădină cu pomi fructiferi,
flori și butuci de vie tămâioasă.
Spatele ei are acum forma dealului cu fântâna
în care s-a înecat cerul, de unde căra apă.
Cele două găleți ruginite udau marginile cărării.
În fiecare dimineață de vară, macii și albăstrelele
o așteptau îmbobociți ca să-i înflorească.
Tata o înjura când era acasă de zece ori pe zi.
Mama șoptea: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Uneori o “mângâia” cu palma grea, nu din răutate,
ci doar să nu uite că el este cel care aduce banii în casă.
Noi trei stăteam la răcoare în casă.
Citeam ori jucam “țomanap”, vara.
Dezghiocam porumb, scărmănam lână,
strujeam pene,
pe rând citeam tare din cărțile lui Jules Verne, iarna.
Mama nu avea timp de mângâieri sau vorbe drăgăstoase.
„Copiii trebuie sărutați doar în somn, Iar bătaia e ruptă din rai!”
Așa citea ea din cartea lui Makarenko
pe care o ținea pe noptieră, lângă Biblie.
Eu primeam cel mai ades bucățele din zdreanța aceea de “rai”.
De fiecare dată, în gând, îmi propuneam să nu-i mai iubesc.
Uitam însă când căpătam două cuburi de zahăr cubic, în plus.
Băiatul acela, pe braț și piept, tatuase numele meu
într-o inimă însăgetată.
Nu făcea nimic rău.
Îmi ducea doar ghiozdanul cu viitorul în el
când mă conducea de la școală, până aproape de casă.
Tata avea o curea pe care își ascuțea briciul de bărbierit.
Era groasă și lustruită pe o parte, aspră ca el pe cealaltă.
„Iubești”?
M-a întrebat într-o seară.
Am șoptit: „nuuu”, iar în gând am țipat „Nu da, tată, nu da!”
Cureaua a mușcat din carne mai sus de genunchi.
După ce ne-am mutat din satul acela,
tata și-a găsit o gazdă ieftină undeva, în cer,
iar mama, în timp ce noi creșteam,
se făcea din ce în ce mai copil.
Nici un copil nu crede că bătaia e ruptă din rai!
(in cartea “Timpul ce îmbătrânește în mine” Edituara Grinta- cluj Napoca 2018)
Dialogul liric a fost de realizat de bibliotecar Alina Tanasă și publicat în
Revista
MISCELEANA nr 10 2021
A Bibliotecii Județene Nicolae Milescu Spătaru
Vaslui
