Sâmbătă,
23 decembrie 1989
După plecarea soţului la fabrică cu prima cursă dis‑de‑dimineaţă,
am făcut puţină ordine prin casă. Îmi aranjasem cele două camere cu lucrurile
strict necesare aduse de la oraş: o canapea, un fotoliu pat, o masă şi un
şifonier într‑o cameră, iar în cealaltă un pat adus de la primărie, o
masă încărcată de cărţi şi două scaune. Bucătăria era strâmtă, rece şi umedă.
Locuinţa era rece, urâtă, sărăcăcioasă şi neprimitoare.
Am ieşit afară să‑i dau de mâncare lui Miki,
câinele lup, şi la cele câteva animale pe care le adunasem pe lângă casă: un
purcel, trei curcani şi zece găini care făceau ouă. Pichirile cloncăneau prin
copaci pândind plecarea mea pentru a coborî să ciugulească boabele de porumb şi
de grâu. Am tras zăvorul la camera din spatele casei, care ţinea loc de magazie
şi unde aveam două damigene cu vin, o cunună de ceapă, un borcan cu murături şi
un bidon cu varză murată, câteva bucăţi de telemea într‑un borcan, o cutie cu
boabe de grâu şi câteva grăunţe pe un fund de sac. Două sticle de jumătate de
litru de ulei neîncepute şi două pachete de zahăr completau „stocul” de
alimente. Pe un raft improvizat erau câteva borcane de zarzavat, două cutii cu
ceva mălai şi puţină făină de grâu. La toate acestea trebuie să adaug şi cele
câteva kilograme pe care mă străduisem din răsputeri să le pun pe mine. Aceasta
era toată averea unei primăriţe de comună la sfârşitul anului 1989.
Înainte de a ieşi pe poartă, am privit cerul. Se
lumina de ziuă. Dinspre răsărit am observat cu uimire trei sfere albicioase,
aproape egale, care se deplasau foarte încet pe deasupra plopilor. Neputând să‑mi
desprind ochii le‑am urmărit minute în şir, până când au dispărut...
Ce zi aveam să trăiesc! M‑am dus ca de obicei la
Consiliul Popular, obosită şi urmărită de aceeaşi stare de inutilitate, de
proastă dispoziţie accentuată datorată celor două nopţi nedormite, dar şi de
prezenţa cucuvelei pe acoperişul meu, sinistru încremenită, piază rea şi
aducătoare de veşti proaste.
Trece o oră, trec două, iar eu eram
tot singură în primărie. M‑am uitat de câteva ori pe geam și am constatat cu
uimire că spre școala care se afla vizavi de primărie se îndreptau grupuri,
grupuri de săteni. Nici un angajat nu şi‑a făcut apariţia, deşi ar fi trebuit
să vină la serviciu înaintea mea.
Se apropia Crăciunul, era sâmbătă, dar totuşi nu era zi liberă. De ce
nu vine nimeni la serviciu?. Totul părea încremenit. Strada era pustie. În
primărie îmi auzeam în acea zi propria respiraţie, iar parchetul scârţâia
ciudat. Mă simţeam izolată, inutilă. De ce nu mi‑am luat copilul să plec la oraş
dimineaţă cu soţul?
Gânduri contradictorii se perindau prin minte
cu o viteză uimitoare. Ce‑ar fi să plec chiar acum? Este o cursă peste câteva
minute. Mă ridic, mă îndrept spre uşă. Dacă alerg, am timp să o prind. Dar cum
să plec de la serviciu, aşa fără să spun nimănui? Primisem dispoziţie să nu
părăsesc comuna. Nu m‑am gândit că Partidul Comunist a picat şi că eu, în
calitatea pe care o aveam, nu prea ar mai trebui să fiu acolo. Pe de altă parte,
picase doar partidul, nu şi statul, iar funcţia mea era şi administrativă, nu
numai politică.
Deodată mi‑am dat seama că sunt într‑un moment de
răscruce şi că trăiesc istorie, o istorie la care sunt părtaşă şi în care sunt
implicată direct împreună cu toți contemporanii mei. M‑am simțit ca o marionetă
înţepenită în măna păpuşarului mort. Trebuie să învăţ să mă mişc singură. Oare
voi reuşi? Am fost până ieri o jucărie într‑un spectacol cu păpuşi de cârpă.
Acum păpuşarul nu mai este. Sunt o păpuşă (dar vie) aruncată într‑un loc ostil
la bunul plac al unor oameni furioşi. Mă vor călca în picioare? De ce nu fug?
Ce aştept?
Ar fi trebuit să îmi dau seama că ura oamenilor
pentru Ceauşescu se va îndrepta împotriva a tot ce a reprezentat el. Eu eram
reprezentantul lui acolo, în acea localitate din România. Nimeni nu mă va
apăra. Pentru ei eu eram comunismul cu tot ce a avut el odios, iar cei care au
avut de suferit se vor răzbuna pe mine. De ce oare nu puteam să înţeleg că
oamenii mă vor alunga? Eram atât de convinsă că sunt un om bun, că i‑am ajutat
şi am suferit foame, frig şi lipsuri alături de ei, încât mă simţeam încă „de‑a
lor”.
Mă ridic de pe scaun şi mă uit pe geam. Cu uimire
văd zeci de oameni care stau în stradă grupuri, grupuri şi privesc în sus, spre
uşa primăriei. Sunt ţărani, mecanizatori de la secţia de tractoare, sunt câţiva
profesori de la şcoala de peste drum şi mulţi elevi mai mari, dar şi unii
foarte mici însoțiți de învățătoare.
Nu înţeleg nimic. Câţiva bărbaţi pe care nu‑i
recunosc discută agitat şi arată spre clădirea primăriei în care mă aflu
singură, singurică. În cele din urmă grupul de bărbaţi urcă scările spre
primărie şi se aşează pe banca din curte. Nu îmi este frică, dar sunt curioasă.
Ce se întâmplă? Pun mâna pe telefon cu intenţia de a suna la Judeţ şi a raporta
acea agitaţie din curtea şi din faţa primăriei. Telefonul sună prelung. Nu
răspunde nimeni. Privesc ceasul din perete. E ora zece fix. În clipa următoare
uşa s‑a trântit de perete şi a apărut Marian, profesorul de sport, un om între
două vârste însoţit de un tânăr necunoscut, care m‑a apostrofat grosolan:
- Ce faci?
- Stau şi aştept să vină angajaţii la serviciu, am
răspuns.
- Nu mai ai angajaţi, cucoană. Noi am preluat
conducerea, formând Frontul de Eliberare al comunei în şcoală, a spus acel
tânăr necunoscut, spre deruta mea totala.
Pe uşa larg
deschisă au intrat şi alţi săteni. Aceştia erau cunoscuţi ca fiind beţivii
comunei. Starea lor era de avansată ebrietate. Şi‑au stins ţigările pe faţa de
masă de pe birou şi, curăţându‑şi noroiul de pe cizmele de cauciuc pe covorul
aproape nou, au început să mă înjure şi să mă ameninţe cu moartea.
- Te‑am prins, primăriţo! Ai încurcat‑o, javră
comunistă! Acum eşti pe mâna noastră şi vie nu vei scăpa. Dacă ai armă scoate‑o
şi pune‑o pe masă, că altfel distrugem tot pe aici.
- Când ai venit în comună, acum cinci ani, erai cât o
surcică, iar acum eşti cât o purcică, a strigat unul dintre cei trei,
economistul de la o fermă agricolă, fost condamnat pentru furt, graţiat
datorită infirmităţii (avea doar un picior şi mergea în cârje).
Era cel mai
reclamat om din comună. Toată lumea îl poreclea „Şontorogul” şi „Hoţul”. Fişierul
din birou conţinea mai multe dosare cu reclamaţii făcute de săteni în care faptele
acestuia erau aduse la cunoştinţă conducerii comunei. Când voiam să luăm măsuri
cu el sau să înaintăm vreo reclamaţie, şefii ne cereau clemenţă pe motiv de
invaliditate. Cu puţin timp în urmă îi murise un copil de meningită. Lipsa de
promptitudine a celor de la dispensarul comunal, implicit a doctoriţei şi a
întârzierii salvării au făcut ca micuţul să nu poată fi salvat. Reclamaţiile
lui au ajuns până la Tribunalul de la Haga, care însă nu i‑a mai putut da
copilul înapoi.
Celălalt
„revoluţionar”, Andrei, cumnatul inginerului‑şef de la C.A.P., era un tânăr
obraznic, adeseori reclamat de săteni că fură mult, motiv pentru care, dând
curs reclamațiilor făcute de către vecinii „binevoitori”, l‑am surprins aducând
acasă, seară de seară, la terminarea lucrului, cantități mai de cereale. Ceva
mai mult decât se cuvenea.
Cel de‑al
treilea era un tractorist înalt şi ciolănos, nebărbierit, pe care nu îl
cunoşteam decât foarte puţin, deoarece ieșise de la închisoare de curând.
Fusese condamnat pentru furt și violență. Tractoristul s‑a postat în uşă ca să
nu pot ieşi. A scuipat abundent pe covor şi mi‑a spus cu glas ridicat:
- Am venit să te judecăm, primăriţo!
- Pentru ce să mă judecaţi? Am răbdat cinci ani
despărţită de familie, alergată de cei de la judeţ pe toate dealurile...
- Aveai patruzeci de kilograme când ai venit, iar
acum ai şaizeci. Erai ruptă de foame, iar acum eşti ghiftuită de fripturi...
Avea dreptate. Mă îngrăşasem. Era sarcină de partid
să pun câteva kilograme pe mine, să arăt impunătoare, căci eram firavă şi
mărunţică şi aceasta nu se prea potrivea cu funcţia de primăriţă de ţară. În
clipa următoare, unul dintre „revoluţionari” a înşfăcat preşul de la uşă. M‑am
trezit cu acesta aruncat în faţă odată cu un torent de înjurături şi insulte de
nespus.
- Ne‑ai pus preş la uşă să ne ştergem pe picioare
când intrăm? Iacă, ce fac eu pe covorul matale.
Trăgând flegma de fumător înrăit din fundul
plămânilor bolnavi, a proiectat‑o abundent pe covorul cel nou.
- Noi muncim, cucoană, nu stăm la birou, a strigat
cel care mi‑a aruncat preşul în faţă.
- Legaţi‑o de dulap, să nu fugă, a spus altul între
două înjurături.
- Cățea comunistă! La ce‑ai venit de la oraş? Nu se
găsea cineva de aici, din sat, să fie primar? Ce nevoie avem noi de una ca tine
care nu ştiai când ai venit care‑i diferenţa între o vacă şi un cal? Nici
jumătate dintre săteni nu te‑au votat. N‑ai nici un drept să ne fii primăriță!
- Ce‑ţi pasă ţie dacă furăm? Sunt pământurile
noastre, via e pusă de noi, copacii sunt puşi de noi. Noi avem voie să paştem
oile oriunde vrem şi să luăm ce vrem şi de unde vrem, că totul este al nostru
şi tot noi muncim.
- Du‑te în p... m.. în fabrica ta de unde ai venit!
Te‑au trimis să studiezi la „Sorbona”, academia aia a voastră de politică, unde
vă învaţă să le ştiţi pe toate!
În clipa următoare, şchiopul, fixându‑şi cârja în
dreptul inimii mele, m‑a împins spre sobă şi, strivind ţigara cu cizma de
cauciuc plină de noroi uscat amestecat cu baligă de la animale, a strigat
furios:
- Cred c‑am să‑ţi scot inima din tine! Am s‑o tai şi
am s‑o dau la toţi să mănânce din ea. Sunt hoţ, ai?
- Unde ai ascuns tabloul „iubitului tău conducător”?
- Luaţi‑l din sala de şedinţe, dacă aveţi nevoie de
el. E acolo împreună cu steagul şi cărţile.
Frica a pus stăpânire pe mine. Nu ştiam ce va urma.
Eram în mâinile celor trei bărbaţi beţi şi orbiţi de furie. Primăria era pustie,
iar telefonul era mort. Nu mai eram nimic, decât o biată femeie speriată şi amenințată
cu moartea de către niște infractori beți. Cred că cineva din mulţimea adunată
la poarta primăriei a mers şi a anunţat pe cei doi miliţieni, care au apărut
exact în clipa când cei trei se apropiaseră foarte mult de mine, iar în mâna
unuia dintre ei apăruse un cuţit. Dându‑i la o parte pe cei trei, miliţienii au
făcut scut în faţa mea. Pitită în spatele şefului de post, un bărbat corpolent şi
foarte înalt, am tras adânc aer în piept. Frica mă stăpânea puternic, iar
dinţii îmi clănţăneau în gură fără să‑i mai pot controla.
- Nici voi nu mai aveţi nici o putere, javre de
miliţieni, l‑a apostrofat pe şeful de post, tractoristul cel înalt. Nu mai
aveţi nici arme, prăpădiţilor. Nu ne este frică de voi. Noi suntem stăpâni
acum, a strigat „revoluţionarul”, în timp ce cuţitul dispărea în buzunarul
hainei.
- Dacă vă atingeţi vreunul de primăriţă, ne vom bate
cu voi, a spus şeful de post hotărât.
Neputând să treacă de cei doi miliţieni pentru a mă
scoate şi a mă lovi, şchiopul a pus mâna pe telefon şi a început să strige cât
îl ţinea gura:
- Suntem Consiliul Frontului Salvării Naţionale, am
prins‑o pe primăriţă, dar au venit miliţienii să o apere. Să o legăm şi să o dăm
pe mâna oamenilor sau să o omorâm! Ce facem cu ea?
Cred că cele auzite la capătul firului i‑au potolit
brusc elanul „revoluţionar”, stimulat bahic din belşug la crâşma din centrul
comunei noaptea trecută, astfel încât a pus uşurel telefonul în furcă şi,
târâindu‑şi piciorul beteag, a ieşit pe uşa pe care a şi închis‑o uşor de tot.
Odată cu el au ieşit şi cei doi beţivi. Au mai stat preţ de o ţigară pe banca
din curtea primăriei, apoi au plecat. După ei, toată mulţimea adunată în faţa
primăriei s‑a risipit care pe la casele lor, care la crâşma din centrul comunei
pentru a discuta ce anume mai aveau de făcut pentru „eliberarea comunei de
duşmanii comuniști ai poporului”. Doreau tare mult să se lupte, dar nu aveau cu
cine.
După plecarea „revoluţionarilor”, miliţienii au
ieşit şi ei, asigurându‑mă că nu mai sunt în pericol şi că ar fi bine să‑mi duc
într‑un loc sigur copilul, care între timp venise la mine în birou condus de
casierul primăriei.
- Trimiteţi‑l la cineva de încredere, dacă aveţi la
cine! Bine ar fi să plece cât mai repede acasă la oraş. Ar putea să‑i facă
cineva rău. Încercaţi să plecaţi şi dumneavoastră cât mai repede până ce se mai
potolesc cei trei beţivi.
Nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, cum să‑mi anunţ
soţul că mi‑a fost pusă viaţa în pericol, că am fost ameninţată, că‑mi este teama
pentru viaţa lui Mişu, să vină să mă ia. Am plecat spre casă urmărită de un
sătean, secretarul Comitetului de partid, cel care câștigase mai multe voturi
la alegeri. Acesta avea să fie numit interimar pe postul de primar, imediat
după alungarea mea. Nu ştiu dacă urmărea să mă păzească să nu fug sau voia să
mă vadă plecată mai repede din comună.
Pe drum mi‑a
ieşit în cale nenea Culai, socrul neamţului. Acesta plângea de nelinişte şi de
teamă că ar putea să mi se întâmple ceva rău. L‑am rugat să‑l ia pe fiul meu la
el acasă, în satul acela izolat unde oamenii nu prea înţelegeau ce se întâmplă,
şi să aibă grijă de el până ce voi putea să plec la oraş.
Încotro să mă îndrept? Am ajus acasă la locuinţa
din sat. M‑am repezit la telefon pentru a‑mi anunţa soţul să vină să mă ia. Era
singurul lucru pe care mi‑l doream în clipa aceea. De obicei răspundea o
centralistă(care asculta toate convorbirile mele), dar acum mi‑a răspuns
diriginta Oficiului, cea care era soţia secretarului primăriei. Aceasta mi‑a
strigat în telefon:
- Nu aveţi voie să folosiţi telefonul!
- Dar telefonul este pe numele meu, iar abonamentul
este plătit la zi. De ce să nu am voie? Până şi condamnaţii la moarte au
dreptul să dea un telefon.
- Aşa am primit dispoziţie, a strigat încă o dată
soţia secretarului şi mi‑a închis telefonul.
După puţin timp a apărut cineva cu o scară şi mi‑a
tăiat firul de la telefon.
Am ieşit afară în curtea locuinţei. Nu ştiam ce voi
face cu animalele dacă voi pleca. În gardul care separa curtea păsărilor de
restul, un curcan, atârna aproape mort, cu gâtul sucit, spânzurat şi băgat
între două stinghii de la gard. Uşa de la magazie era scoasă din balamale, iar
proviziile mele pentru iarnă erau aruncate, făina împrăştiată, borcanele sparte,
iar cele două damigene cu vin aveau dopurile scoase. Mai târziu aveam să aflu
că unul dintre „revoluţionarii” care au venit să mă agreseze la primărie a
urinat în damigenele cu vin. Toate aceste „fapte de eroism” au avut, se pare,
drept scop înfometarea și spurcarea mea, a celei care era acum inamicul public
numărul unu. Făcea parte din operaţiunea de eradicare a comunismului din acea
comună. Se pare că pentru „revoluţionarii” beţi devastarea vremelnicei mele
locuinţe era un obiectiv de mare importanţă, un act de eroism!.
Am ieşit în stradă să caut o maşină, să merg în
celălalt sat mare al comunei. Nu mai vroiam nimic. Nu mă mai interesa nimic.
Puteau să ia şi să distrugă tot. Atunci, în acele momente, credeam că mai pot
fi oameni care văd în mine o femeie inofensivă și speriată şi nu un duşman al
poporului. Gândeam că mai am prieteni care să mă ajute să plec din comună, credeam
că am lăsat loc de bună ziua, aşa cum adeseori îmi spunea contabila. Se pare că
nu mai era loc de omenie. Eram duşmanul de moarte al poporului. Eram un
Ceauşescu foarte mic, ce trebuia ras de pe faţa pământului. Oricine putea să mă
agreseze sau chiar să mă omoare fără a risca nimic. Nu eram conştientă de
pericolul în care mă aflam. M‑am urcat în maşina casierului şi am plecat spre
celălalt capăt al comunei. Pentru ce? Nu ştiam. Alergam dintr‑un loc în altul,
ca un animal încolţit. Credeam că oamenii din acel sat, cuminţi şi cu frica lui
Dumnezeu, mă vor ajuta să plec din comună.
În celălalt sat, în centru, lângă magazin, erau
adunaţi mai mulţi oameni. Erau paşnici, nu erau băuţi aşa cum erau cei din
satul de centru al comunei. M‑au privit cu înţelegere şi compasiune, mi‑au spus
să nu‑mi fie frică de ei, că nu‑mi vor face nimic. Am plecat spre un sătuc
apropiat, unde oamenii erau cuminţi şi muncitori. Aceştia m‑au întâmpinat
zâmbitori şi au încercat să mă liniştească.
Acolo aveam nişte „prieteni”, credeam eu, doctoriţa
de la dispensar şi pe inginerii agronomi alături de care am fost ori de câte
ori au avut lipsuri sau greutăţi. Am bătut la ușa locuinței lor şi într‑un
târziu a ieşit preşedintele de la Cooperaţia de consum. Între mine şi aceşti
oameni se crease un abis. Mă priveau ca şi cum aş fi fost o nălucă. Nu mi‑a
spus să intru, dar eu am intrat şi i‑am rugat să mă ajute cu o maşină pentru a
putea pleca în ziua aceea la oraş. M‑au refuzat şi mi‑au spus că nu au timp de
mine, să ies afară. Întâlnindu‑mă cu inginerul şef de la C.A.P., un om
credincios şi omenos, m‑am gândit să‑l rog să‑mi dea un camion, să‑mi iau
bagajul şi copilul şi să plec la oraş, locul de unde venisem acum cinci ani,
fără a mai aştepta venirea soţului. Era ultimul om care aş fi crezut că mă va
refuza şi totuşi... mi‑a întors şi acesta spatele după care a dispărut.
- Nuuuu, nu pot să vorbesc cu dumneavoastră. Vă rog
să plecaţi!
Venirea serii mă umplea de teamă. Eram ca un iepure
hăituit şi mă simţeam în acea comuna prizonieră şi nedorită de nimeni, devenind
peste noapte duşmanul tuturor. Întoarsă la comună, l‑am rugat pe inginerul
zootehnist, care îmi fusese coleg de şcoală, să mă ducă să‑mi iau copilul de la
nenea Culai şi să plec până la şoseaua naţională pe jos, deşi aceasta ar fi
fost o nebunie în acele momente tensionate.
Soţia casierului mi‑a ieşit înainte şi mi‑a şoptit
bucuroasă:
- Soţul tău vine cu o maşină să te ia! Du‑te cu maşina
noastră şi adă‑l pe Mişu!
Pe drum m‑am oprit la ferma viticolă. Inginerul, pe
care îl credeam prieten, a refuzat să‑mi vorbească, întorcându‑mi şi acesta
spatele.
Când ne‑am întors cu băiatul, soţul mă aştepta cu
maşina unei vechi prietene. Am plecat spre oraş. Grupuri de elevi însoțiți de
câțiva profesori defilau cu steaguri găurite, așa cum văzuseră la televizor.
Strigau “Jos comuniștii” și „Ooole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”, animatoare
fiind tovarășa profesoară, instructoare a pionierilor, cea care ani de zile s‑a
luptat să intre în P.C.R. pentru a primi vreo funcţie în conducerea comunei sau
măcar a şcolii.
În Dacia galbenă condusă de acea prietenă, Ghiță, îmbrăcat
în uniformă militară, ţinea arma neîncărcată, scoasă pe geamul din faţă a
maşinii, într‑o poziţie militărească. Uniforma şi arma impuneau respect în
acele momente de derută şi confuzie totală. Mulţimea nu l‑a recunoscut și s‑a
dat la o parte intimidată, iar „revoluţionarii”care acum câteva ore mai, mai să
mă omoare, salutau milităreşte abia ţinându‑se pe picioare, după ce îşi mai
făcuseră curaj la restaurantul din centrul comunei cu nişte băuturi tari.
- Tovarășa primăriță, haideţi cu noi să mărşăluim
prin comună, a spus comandanta pionierilor, făcând gesturi precipitate cu
braţele pentru a opri maşina.
- Mişcă din faţa maşinii, a strigat Ghiţă. Nici un an
nu ai de când îi reclamai pe toţi că nu te primesc în partid, acum eşti
„revoluţionară”?
Oarecum eliberată de tensiunea ultimelor evenimente,
strângându‑mi copilul în braţe, cu soţul pe locul din faţă al maşinii, mă
simţeam în siguranţă. Totul părea o scenă tragi‑comică dintr‑un spectacol
ieftin de circ. Din gâtlej mi‑au ieşit hohote nestăpânite de râs. Până la
ieşirea din comună, maşina a fost urmărită cu privirea de sute de ţărani de
prin toate satele. Aceştia stăteau pe marginea şoselei, încremeniţi într‑o
respectuoasă nedumerire.
- E primăriţa! Au luat‑o. Oare unde o duc?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu