Bietul om sub vremi - cap IV

 Bietul om sub vremi

Sâmbătă, 23 decembrie 1989

După plecarea soţului la fabrică cu prima cursă dis‑de‑dimineaţă, am făcut puţină ordine prin casă. Îmi aranjasem cele două camere cu lucrurile strict necesare aduse de la oraş: o canapea, un fotoliu pat, o masă şi un şifonier într‑o cameră, iar în cealaltă un pat adus de la primărie, o masă încărcată de cărţi şi două scaune. Bucătăria era strâmtă, rece şi umedă. Locuinţa era rece, urâtă, sărăcăcioasă şi neprimitoare.

Am ieşit afară să‑i dau de mâncare lui Miki, câinele lup, şi la cele câteva animale pe care le adunasem pe lângă casă: un purcel, trei curcani şi zece găini care făceau ouă. Pichirile cloncăneau prin copaci pândind plecarea mea pentru a coborî să ciugulească boabele de porumb şi de grâu. Am tras zăvorul la camera din spatele casei, care ţinea loc de magazie şi unde aveam două damigene cu vin, o cunună de ceapă, un borcan cu murături şi un bidon cu varză murată, câteva bucăţi de telemea într‑un borcan, o cutie cu boabe de grâu şi câteva grăunţe pe un fund de sac. Două sticle de jumătate de litru de ulei neîncepute şi două pachete de zahăr completau „stocul” de alimente. Pe un raft improvizat erau câteva borcane de zarzavat, două cutii cu ceva mălai şi puţină făină de grâu. La toate acestea trebuie să adaug şi cele câteva kilograme pe care mă străduisem din răsputeri să le pun pe mine. Aceasta era toată averea unei primăriţe de comună la sfârşitul anului 1989.

Înainte de a ieşi pe poartă, am privit cerul. Se lumina de ziuă. Dinspre răsărit am observat cu uimire trei sfere albicioase, aproape egale, care se deplasau foarte încet pe deasupra plopilor. Neputând să‑mi desprind ochii le‑am urmărit minute în şir, până când au dispărut...

Ce zi aveam să trăiesc! M‑am dus ca de obicei la Consiliul Popular, obosită şi urmărită de aceeaşi stare de inutilitate, de proastă dispoziţie accentuată datorată celor două nopţi nedormite, dar şi de prezenţa cucuvelei pe acoperişul meu, sinistru încremenită, piază rea şi aducătoare de veşti proaste.

Trece o oră, trec două, iar eu eram tot singură în primărie. M‑am uitat de câteva ori pe geam și am constatat cu uimire că spre școala care se afla vizavi de primărie se îndreptau grupuri, grupuri de săteni. Nici un angajat nu şi‑a făcut apariţia, deşi ar fi trebuit să vină la serviciu înaintea mea. 

 Se apropia Crăciunul, era sâmbătă, dar totuşi nu era zi liberă. De ce nu vine nimeni la serviciu?. Totul părea încremenit. Strada era pustie. În primărie îmi auzeam în acea zi propria respiraţie, iar parchetul scârţâia ciudat. Mă simţeam izolată, inutilă. De ce nu mi‑am luat copilul să plec la oraş dimineaţă cu soţul?

Gânduri contradictorii se perindau prin minte cu o viteză uimitoare. Ce‑ar fi să plec chiar acum? Este o cursă peste câteva minute. Mă ridic, mă îndrept spre uşă. Dacă alerg, am timp să o prind. Dar cum să plec de la serviciu, aşa fără să spun nimănui? Primisem dispoziţie să nu părăsesc comuna. Nu m‑am gândit că Partidul Comunist a picat şi că eu, în calitatea pe care o aveam, nu prea ar mai trebui să fiu acolo. Pe de altă parte, picase doar partidul, nu şi statul, iar funcţia mea era şi administrativă, nu numai politică.

Deodată mi‑am dat seama că sunt într‑un moment de răscruce şi că trăiesc istorie, o istorie la care sunt părtaşă şi în care sunt implicată direct împreună cu toți contemporanii mei. M‑am simțit ca o marionetă înţepenită în măna păpuşarului mort. Trebuie să învăţ să mă mişc singură. Oare voi reuşi? Am fost până ieri o jucărie într‑un spectacol cu păpuşi de cârpă. Acum păpuşarul nu mai este. Sunt o păpuşă (dar vie) aruncată într‑un loc ostil la bunul plac al unor oameni furioşi. Mă vor călca în picioare? De ce nu fug? Ce aştept?

Ar fi trebuit să îmi dau seama că ura oamenilor pentru Ceauşescu se va îndrepta împotriva a tot ce a reprezentat el. Eu eram reprezentantul lui acolo, în acea localitate din România. Nimeni nu mă va apăra. Pentru ei eu eram comunismul cu tot ce a avut el odios, iar cei care au avut de suferit se vor răzbuna pe mine. De ce oare nu puteam să înţeleg că oamenii mă vor alunga? Eram atât de convinsă că sunt un om bun, că i‑am ajutat şi am suferit foame, frig şi lipsuri alături de ei, încât mă simţeam încă „de‑a lor”.

Mă ridic de pe scaun şi mă uit pe geam. Cu uimire văd zeci de oameni care stau în stradă grupuri, grupuri şi privesc în sus, spre uşa primăriei. Sunt ţărani, mecanizatori de la secţia de tractoare, sunt câţiva profesori de la şcoala de peste drum şi mulţi elevi mai mari, dar şi unii foarte mici însoțiți de învățătoare.

Nu înţeleg nimic. Câţiva bărbaţi pe care nu‑i recunosc discută agitat şi arată spre clădirea primăriei în care mă aflu singură, singurică. În cele din urmă grupul de bărbaţi urcă scările spre primărie şi se aşează pe banca din curte. Nu îmi este frică, dar sunt curioasă. Ce se întâmplă? Pun mâna pe telefon cu intenţia de a suna la Judeţ şi a raporta acea agitaţie din curtea şi din faţa primăriei. Telefonul sună prelung. Nu răspunde nimeni. Privesc ceasul din perete. E ora zece fix. În clipa următoare uşa s‑a trântit de perete şi a apărut Marian, profesorul de sport, un om între două vârste însoţit de un tânăr necunoscut, care m‑a apostrofat grosolan:

-   Ce faci?

-   Stau şi aştept să vină angajaţii la serviciu, am răspuns.

-   Nu mai ai angajaţi, cucoană. Noi am preluat conducerea, formând Frontul de Eliberare al comunei în şcoală, a spus acel tânăr necunoscut, spre deruta mea totala.

 Pe uşa larg deschisă au intrat şi alţi săteni. Aceştia erau cunoscuţi ca fiind beţivii comunei. Starea lor era de avansată ebrietate. Şi‑au stins ţigările pe faţa de masă de pe birou şi, curăţându‑şi noroiul de pe cizmele de cauciuc pe covorul aproape nou, au început să mă înjure şi să mă ameninţe cu moartea.

-   Te‑am prins, primăriţo! Ai încurcat‑o, javră comunistă! Acum eşti pe mâna noastră şi vie nu vei scăpa. Dacă ai armă scoate‑o şi pune‑o pe masă, că altfel distrugem tot pe aici.

-   Când ai venit în comună, acum cinci ani, erai cât o surcică, iar acum eşti cât o purcică, a strigat unul dintre cei trei, economistul de la o fermă agricolă, fost condamnat pentru furt, graţiat datorită infirmităţii (avea doar un picior şi mergea în cârje).

 Era cel mai reclamat om din comună. Toată lumea îl poreclea „Şontorogul” şi „Hoţul”. Fişierul din birou conţinea mai multe dosare cu reclamaţii făcute de săteni în care faptele acestuia erau aduse la cunoştinţă conducerii comunei. Când voiam să luăm măsuri cu el sau să înaintăm vreo reclamaţie, şefii ne cereau clemenţă pe motiv de invaliditate. Cu puţin timp în urmă îi murise un copil de meningită. Lipsa de promptitudine a celor de la dispensarul comunal, implicit a doctoriţei şi a întârzierii salvării au făcut ca micuţul să nu poată fi salvat. Reclamaţiile lui au ajuns până la Tribunalul de la Haga, care însă nu i‑a mai putut da copilul înapoi.

 Celălalt „revoluţionar”, Andrei, cumnatul inginerului‑şef de la C.A.P., era un tânăr obraznic, adeseori reclamat de săteni că fură mult, motiv pentru care, dând curs reclamațiilor făcute de către vecinii „binevoitori”, l‑am surprins aducând acasă, seară de seară, la terminarea lucrului, cantități mai de cereale. Ceva mai mult decât se cuvenea.

 Cel de‑al treilea era un tractorist înalt şi ciolănos, nebărbierit, pe care nu îl cunoşteam decât foarte puţin, deoarece ieșise de la închisoare de curând. Fusese condamnat pentru furt și violență. Tractoristul s‑a postat în uşă ca să nu pot ieşi. A scuipat abundent pe covor şi mi‑a spus cu glas ridicat:

-   Am venit să te judecăm, primăriţo!

-   Pentru ce să mă judecaţi? Am răbdat cinci ani despărţită de familie, alergată de cei de la judeţ pe toate dealurile...

-   Aveai patruzeci de kilograme când ai venit, iar acum ai şaizeci. Erai ruptă de foame, iar acum eşti ghiftuită de fripturi...

Avea dreptate. Mă îngrăşasem. Era sarcină de partid să pun câteva kilograme pe mine, să arăt impunătoare, căci eram firavă şi mărunţică şi aceasta nu se prea potrivea cu funcţia de primăriţă de ţară. În clipa următoare, unul dintre „revoluţionari” a înşfăcat preşul de la uşă. M‑am trezit cu acesta aruncat în faţă odată cu un torent de înjurături şi insulte de nespus.

-   Ne‑ai pus preş la uşă să ne ştergem pe picioare când intrăm? Iacă, ce fac eu pe covorul matale.

Trăgând flegma de fumător înrăit din fundul plămânilor bolnavi, a proiectat‑o abundent pe covorul cel nou.

-   Noi muncim, cucoană, nu stăm la birou, a strigat cel care mi‑a aruncat preşul în faţă.

-   Legaţi‑o de dulap, să nu fugă, a spus altul între două înjurături.

-   Cățea comunistă! La ce‑ai venit de la oraş? Nu se găsea cineva de aici, din sat, să fie primar? Ce nevoie avem noi de una ca tine care nu ştiai când ai venit care‑i diferenţa între o vacă şi un cal? Nici jumătate dintre săteni nu te‑au votat. N‑ai nici un drept să ne fii primăriță!

-   Ce‑ţi pasă ţie dacă furăm? Sunt pământurile noastre, via e pusă de noi, copacii sunt puşi de noi. Noi avem voie să paştem oile oriunde vrem şi să luăm ce vrem şi de unde vrem, că totul este al nostru şi tot noi muncim.

-   Du‑te în p... m.. în fabrica ta de unde ai venit! Te‑au trimis să studiezi la „Sorbona”, academia aia a voastră de politică, unde vă învaţă să le ştiţi pe toate!

În clipa următoare, şchiopul, fixându‑şi cârja în dreptul inimii mele, m‑a împins spre sobă şi, strivind ţigara cu cizma de cauciuc plină de noroi uscat amestecat cu baligă de la animale, a strigat furios:

-   Cred c‑am să‑ţi scot inima din tine! Am s‑o tai şi am s‑o dau la toţi să mănânce din ea. Sunt hoţ, ai?

-   Unde ai ascuns tabloul „iubitului tău conducător”?

-   Luaţi‑l din sala de şedinţe, dacă aveţi nevoie de el. E acolo împreună cu steagul şi cărţile.

Frica a pus stăpânire pe mine. Nu ştiam ce va urma. Eram în mâinile celor trei bărbaţi beţi şi orbiţi de furie. Primăria era pustie, iar telefonul era mort. Nu mai eram nimic, decât o biată femeie speriată şi amenințată cu moartea de către niște infractori beți. Cred că cineva din mulţimea adunată la poarta primăriei a mers şi a anunţat pe cei doi miliţieni, care au apărut exact în clipa când cei trei se apropiaseră foarte mult de mine, iar în mâna unuia dintre ei apăruse un cuţit. Dându‑i la o parte pe cei trei, miliţienii au făcut scut în faţa mea. Pitită în spatele şefului de post, un bărbat corpolent şi foarte înalt, am tras adânc aer în piept. Frica mă stăpânea puternic, iar dinţii îmi clănţăneau în gură fără să‑i mai pot controla.

-   Nici voi nu mai aveţi nici o putere, javre de miliţieni, l‑a apostrofat pe şeful de post, tractoristul cel înalt. Nu mai aveţi nici arme, prăpădiţilor. Nu ne este frică de voi. Noi suntem stăpâni acum, a strigat „revoluţionarul”, în timp ce cuţitul dispărea în buzunarul hainei.

-   Dacă vă atingeţi vreunul de primăriţă, ne vom bate cu voi, a spus şeful de post hotărât.

Neputând să treacă de cei doi miliţieni pentru a mă scoate şi a mă lovi, şchiopul a pus mâna pe telefon şi a început să strige cât îl ţinea gura:

-   Suntem Consiliul Frontului Salvării Naţionale, am prins‑o pe primăriţă, dar au venit miliţienii să o apere. Să o legăm şi să o dăm pe mâna oamenilor sau să o omorâm! Ce facem cu ea?

Cred că cele auzite la capătul firului i‑au potolit brusc elanul „revoluţionar”, stimulat bahic din belşug la crâşma din centrul comunei noaptea trecută, astfel încât a pus uşurel telefonul în furcă şi, târâindu‑şi piciorul beteag, a ieşit pe uşa pe care a şi închis‑o uşor de tot. Odată cu el au ieşit şi cei doi beţivi. Au mai stat preţ de o ţigară pe banca din curtea primăriei, apoi au plecat. După ei, toată mulţimea adunată în faţa primăriei s‑a risipit care pe la casele lor, care la crâşma din centrul comunei pentru a discuta ce anume mai aveau de făcut pentru „eliberarea comunei de duşmanii comuniști ai poporului”. Doreau tare mult să se lupte, dar nu aveau cu cine.

După plecarea „revoluţionarilor”, miliţienii au ieşit şi ei, asigurându‑mă că nu mai sunt în pericol şi că ar fi bine să‑mi duc într‑un loc sigur copilul, care între timp venise la mine în birou condus de casierul primăriei.

-   Trimiteţi‑l la cineva de încredere, dacă aveţi la cine! Bine ar fi să plece cât mai repede acasă la oraş. Ar putea să‑i facă cineva rău. Încercaţi să plecaţi şi dumneavoastră cât mai repede până ce se mai potolesc cei trei beţivi.

Nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, cum să‑mi anunţ soţul că mi‑a fost pusă viaţa în pericol, că am fost ameninţată, că‑mi este teama pentru viaţa lui Mişu, să vină să mă ia. Am plecat spre casă urmărită de un sătean, secretarul Comitetului de partid, cel care câștigase mai multe voturi la alegeri. Acesta avea să fie numit interimar pe postul de primar, imediat după alungarea mea. Nu ştiu dacă urmărea să mă păzească să nu fug sau voia să mă vadă plecată mai repede din comună.

 Pe drum mi‑a ieşit în cale nenea Culai, socrul neamţului. Acesta plângea de nelinişte şi de teamă că ar putea să mi se întâmple ceva rău. L‑am rugat să‑l ia pe fiul meu la el acasă, în satul acela izolat unde oamenii nu prea înţelegeau ce se întâmplă, şi să aibă grijă de el până ce voi putea să plec la oraş.

Încotro să mă îndrept? Am ajus acasă la locuinţa din sat. M‑am repezit la telefon pentru a‑mi anunţa soţul să vină să mă ia. Era singurul lucru pe care mi‑l doream în clipa aceea. De obicei răspundea o centralistă(care asculta toate convorbirile mele), dar acum mi‑a răspuns diriginta Oficiului, cea care era soţia secretarului primăriei. Aceasta mi‑a strigat în telefon:

-   Nu aveţi voie să folosiţi telefonul!

-   Dar telefonul este pe numele meu, iar abonamentul este plătit la zi. De ce să nu am voie? Până şi condamnaţii la moarte au dreptul să dea un telefon.

-   Aşa am primit dispoziţie, a strigat încă o dată soţia secretarului şi mi‑a închis telefonul.

După puţin timp a apărut cineva cu o scară şi mi‑a tăiat firul de la telefon.

Am ieşit afară în curtea locuinţei. Nu ştiam ce voi face cu animalele dacă voi pleca. În gardul care separa curtea păsărilor de restul, un curcan, atârna aproape mort, cu gâtul sucit, spânzurat şi băgat între două stinghii de la gard. Uşa de la magazie era scoasă din balamale, iar proviziile mele pentru iarnă erau aruncate, făina împrăştiată, borcanele sparte, iar cele două damigene cu vin aveau dopurile scoase. Mai târziu aveam să aflu că unul dintre „revoluţionarii” care au venit să mă agreseze la primărie a urinat în damigenele cu vin. Toate aceste „fapte de eroism” au avut, se pare, drept scop înfometarea și spurcarea mea, a celei care era acum inamicul public numărul unu. Făcea parte din operaţiunea de eradicare a comunismului din acea comună. Se pare că pentru „revoluţionarii” beţi devastarea vremelnicei mele locuinţe era un obiectiv de mare importanţă, un act de eroism!.

Am ieşit în stradă să caut o maşină, să merg în celălalt sat mare al comunei. Nu mai vroiam nimic. Nu mă mai interesa nimic. Puteau să ia şi să distrugă tot. Atunci, în acele momente, credeam că mai pot fi oameni care văd în mine o femeie inofensivă și speriată şi nu un duşman al poporului. Gândeam că mai am prieteni care să mă ajute să plec din comună, credeam că am lăsat loc de bună ziua, aşa cum adeseori îmi spunea contabila. Se pare că nu mai era loc de omenie. Eram duşmanul de moarte al poporului. Eram un Ceauşescu foarte mic, ce trebuia ras de pe faţa pământului. Oricine putea să mă agreseze sau chiar să mă omoare fără a risca nimic. Nu eram conştientă de pericolul în care mă aflam. M‑am urcat în maşina casierului şi am plecat spre celălalt capăt al comunei. Pentru ce? Nu ştiam. Alergam dintr‑un loc în altul, ca un animal încolţit. Credeam că oamenii din acel sat, cuminţi şi cu frica lui Dumnezeu, mă vor ajuta să plec din comună.

În celălalt sat, în centru, lângă magazin, erau adunaţi mai mulţi oameni. Erau paşnici, nu erau băuţi aşa cum erau cei din satul de centru al comunei. M‑au privit cu înţelegere şi compasiune, mi‑au spus să nu‑mi fie frică de ei, că nu‑mi vor face nimic. Am plecat spre un sătuc apropiat, unde oamenii erau cuminţi şi muncitori. Aceştia m‑au întâmpinat zâmbitori şi au încercat să mă liniştească.

Acolo aveam nişte „prieteni”, credeam eu, doctoriţa de la dispensar şi pe inginerii agronomi alături de care am fost ori de câte ori au avut lipsuri sau greutăţi. Am bătut la ușa locuinței lor şi într‑un târziu a ieşit preşedintele de la Cooperaţia de consum. Între mine şi aceşti oameni se crease un abis. Mă priveau ca şi cum aş fi fost o nălucă. Nu mi‑a spus să intru, dar eu am intrat şi i‑am rugat să mă ajute cu o maşină pentru a putea pleca în ziua aceea la oraş. M‑au refuzat şi mi‑au spus că nu au timp de mine, să ies afară. Întâlnindu‑mă cu inginerul şef de la C.A.P., un om credincios şi omenos, m‑am gândit să‑l rog să‑mi dea un camion, să‑mi iau bagajul şi copilul şi să plec la oraş, locul de unde venisem acum cinci ani, fără a mai aştepta venirea soţului. Era ultimul om care aş fi crezut că mă va refuza şi totuşi... mi‑a întors şi acesta spatele după care a dispărut.

-   Nuuuu, nu pot să vorbesc cu dumneavoastră. Vă rog să plecaţi!

Venirea serii mă umplea de teamă. Eram ca un iepure hăituit şi mă simţeam în acea comuna prizonieră şi nedorită de nimeni, devenind peste noapte duşmanul tuturor. Întoarsă la comună, l‑am rugat pe inginerul zootehnist, care îmi fusese coleg de şcoală, să mă ducă să‑mi iau copilul de la nenea Culai şi să plec până la şoseaua naţională pe jos, deşi aceasta ar fi fost o nebunie în acele momente tensionate.

Soţia casierului mi‑a ieşit înainte şi mi‑a şoptit bucuroasă:

-   Soţul tău vine cu o maşină să te ia! Du‑te cu maşina noastră şi adă‑l pe Mişu!

Pe drum m‑am oprit la ferma viticolă. Inginerul, pe care îl credeam prieten, a refuzat să‑mi vorbească, întorcându‑mi şi acesta spatele.

Când ne‑am întors cu băiatul, soţul mă aştepta cu maşina unei vechi prietene. Am plecat spre oraş. Grupuri de elevi însoțiți de câțiva profesori defilau cu steaguri găurite, așa cum văzuseră la televizor. Strigau “Jos comuniștii” și „Ooole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e!”, animatoare fiind tovarășa profesoară, instructoare a pionierilor, cea care ani de zile s‑a luptat să intre în P.C.R. pentru a primi vreo funcţie în conducerea comunei sau măcar a şcolii.

În Dacia galbenă condusă de acea prietenă, Ghiță, îmbrăcat în uniformă militară, ţinea arma neîncărcată, scoasă pe geamul din faţă a maşinii, într‑o poziţie militărească. Uniforma şi arma impuneau respect în acele momente de derută şi confuzie totală. Mulţimea nu l‑a recunoscut și s‑a dat la o parte intimidată, iar „revoluţionarii”care acum câteva ore mai, mai să mă omoare, salutau milităreşte abia ţinându‑se pe picioare, după ce îşi mai făcuseră curaj la restaurantul din centrul comunei cu nişte băuturi tari.

-   Tovarășa primăriță, haideţi cu noi să mărşăluim prin comună, a spus comandanta pionierilor, făcând gesturi precipitate cu braţele pentru a opri maşina.

-   Mişcă din faţa maşinii, a strigat Ghiţă. Nici un an nu ai de când îi reclamai pe toţi că nu te primesc în partid, acum eşti „revoluţionară”?

Oarecum eliberată de tensiunea ultimelor evenimente, strângându‑mi copilul în braţe, cu soţul pe locul din faţă al maşinii, mă simţeam în siguranţă. Totul părea o scenă tragi‑comică dintr‑un spectacol ieftin de circ. Din gâtlej mi‑au ieşit hohote nestăpânite de râs. Până la ieşirea din comună, maşina a fost urmărită cu privirea de sute de ţărani de prin toate satele. Aceştia stăteau pe marginea şoselei, încremeniţi într‑o respectuoasă nedumerire.

-   E primăriţa! Au luat‑o. Oare unde o duc?