Primarita - din cartea Bietul om sub vremi cap III

Vineri, 22 decembrie 1989

Îmi beau cafeaua distrată şi fără chef de nimic. E dimineaţă, e întuneric, e iarnă. Curentul electric e raţionalizat dimineaţa şi seara, atunci când consumul e mai mare. Dar ce nu e raţionalizat? Aprind o lumânare ca să văd pe unde calc. Ador cafeaua fierbinte. Cafeaua e rece, făcută de aseară. Butelia e goală, fierbătorul nu poate fi folosit. O beau în silă. Ies pe uşă şi calc în ceva. Mă aplec şi pipăi. Pe scări zac doi pui de pisică îngheţaţi. Pesemne pisica a vrut să‑i aducă la căldură sau i‑o fi pus cineva noaptea pe pragul meu?! Mă întorc, caut o sacoşă din plastic, îi pun în ea. Arunc pachetul în containerul de gunoi de lângă Miliție. Am un nod în gât. Îmi înghit plânsul.

Totul este încremenit în aşteptare. Vântul rece împrăştie întunericul. Sfârşit de decembrie. Mă simt foarte singură, inutilă şi tristă. În capul pieptului am o greutate. Ar trebui să mă las de fumat. Aerul e umed şi rece. Respir greu. Câte un strop de ploaie îndrăzneşte să se transforme în fulg de nea. Parcă aş fi suspendată între cer şi pământ, pierdută, rătăcită, uitată. Privesc în jur. Unde sunt? Nu mai recunosc nimic. E o lume care îşi trăieşte propria viaţă în care nu mai este loc şi pentru mine.

 În aer pluteşte ceva!

Deodată îmi vine gândul să fug, să renunţ la tot. Ce‑ar fi să caut o maşină în care să‑mi încarc tot bagajul, să‑mi iau copilul, să plec acasă, în oraş, lăsând în urma acest loc de care nu mă leaga nimic în afară de cei cinci ani petrecuţi aici, printre oameni straini? Mă scutur ca de o nălucă şi grăbesc pasul spre primărie. A început să ningă cu fulgi mari şi veseli. Ninsoare adevărată. Îmi place când ninge. Fulgii de nea mă înveselesc.

O sun pe Maria, secretara organizaţiei de tineret a partidului, o fată cuminte şi ascultătoare, care mă aşteaptă să vin, să mergem la judeţ. Plecăm imediat ce se luminează de ziuă cu Dacia casierului, până la şoseaua naţională. De aici aşteptăm o ocazie pentru a ajunge la destinaţie. În sala de şedinţe sunt doar primarii şi secretarii U.T.C. Sala, nu prea mare, în care se făceau instruirile pe probleme organizatorice cu primarii şi secretarii cu propaganda sau cu vicepreşedinţii, era de obicei plină. De data aceasta, era ocupată ici şi colo. Lipseau mulţi dintre primari. De pe peretele din faţă, ne privea din tablou zâmbitor Nicolae Ceauşescu, hotărât să construiască socialismul „până ce România va fi ridicată pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie”. De o parte şi de alta erau steagurile Republicii Socialiste România cu stema şi steagul roşu al partidului. Masa prezidiului cu cinci, şase scaune, era acoperită cu față de masă roșie. Şi haina din păr de cămilă, abia cumpărată de la Bucureşti, pe care o purtam, era tot roşie! Ne cunoaştem între noi şi ne aşezăm în bănci după preferinţe. Ca de obicei stau lângă tovarăşa Grasu, fosta mea şefă, şi lângă Vasilescu, primarul de la Harbujeşti, care ne şopteşte:

-   S‑a sinucis generalul Milea!

„Cine‑o mai fi şi ăsta?”, mi‑am spus nedumerită în gând, fără a înţelege că s‑a sinucis comandantul armatei române! N‑a apucat să spună mai mult, că în sală a intrat Ţăpoi, secretarul cu probleme organizatorice al Comitetului Judeţean de Partid. S‑a făcut linişte profundă. Ne vorbeşte tovarăşul Ţăpoi, fără a ne stârni prea mult interesul. Din cuvântul lui lipsesc însă obişnuitele glume. Era simpatic Ţăpoi! Nu prea înalt, grăsuţ, cu părul grizonat, trecut de 50 ani, îmbrăcat îngrijit, chiar impecabil, cu bun gust, purta lucruri de calitate. Când veneam la instruire, îi aduceam toamna o sticlă de ţuică bună, câte o sacoşă cu gutui mari şi aromate pe care le aprecia mult. Mă servea cu o cafea şi începea să depene amintiri despre Ardealul de unde venise, mutat disciplinar. Făcuse fiului său nuntă cu dare şi îi cununase la biserică cu mai mulţi preoţi.

-   Tovarăşa Ţâru, mi‑a spus cu ceva timp înainte, după ce a gustat din ţuica de prune pe care a încuiat‑o apoi în fişetul de lângă biroul mare din lemn de stejar, ce faci dacă o să cadă comunismul?

-   Nu ştiu, am răspuns uimită de întrebare. Nu mă gândisem niciodată la asta. Dar dumneavoastră ce faceţi?, întreb la rându‑mi, ştiind că va spune o glumă bună.

-   Eu ce fac? Satul meu e pe graniţă. Pun un picior în România şi unul în Ungaria şi mă p.. în România! Asta fac!

Îşi permitea tovarăşul să facă glume. Nu avea unde să‑l mute ca să fie mai rău ca în cel mai sărac judeţ din Moldova.

După puţin timp, intră în sală primul secretar Petrea, instalat în funcţie doar de câteva luni, care pentru prima dată ne vorbeşte nouă, primarilor:

-   Tovarăşi primari, v‑am convocat la această şedinţă fulger… Se îneacă… deoarece s‑au întâmplat nişte evenimente neprevăzute... Rumoare în sală. Nu vă neliniştiţi! Totul este sub control! Organele de partid şi de stat au luat toate măsurile pentru ca ordinea şi liniştea să domnească la toate nivelurile. Tuşeşte nervos! Aveţi grijă ca şi la comunele pe care le conduceţi să fie totul sub control. Nu părăsiţi sediile.! Faceţi de gardă prin rotaţie, împreună cu secretarul cu propaganda, cu vicepreşedintele şi cu secretarii de comitet de partid de la cele două C.A.P.‑uri. Asiguraţi paza... ziua şi noaptea! Nu părăsiţi comuna orice ar fi! Nu părăsiţi sediul primăriei... Vocea îi slăbeşte, abia se mai aude. Se înroşeşte, îi curge transpiraţia pe frunte. Dintr‑odată duce mâna la inimă şi iese precipitat pe uşă.

Ne uităm unii la alţii ridicând din umeri. Nu înţelegem ce vrea de la noi şi nici ce se întâmplă. Cert este că ceva grav se petrecea! Pare o şedinţă foarte obişnuită de transmitere de sarcini şi totuşi...

După ieşirea din sală a primului secretar, secretarul Ţăpoi prefăcându‑se a fi sigur pe el, aparent dezinvolt, ne trasează câteva sarcini legate de asigurarea securităţii sediilor unităţilor economice, spunându‑ne printre altele:

-   În cazul în care o persoană străină încearcă să intre în primărie, să iasă de acolo cu picioarele înainte (adică să nu iasă viu)!

„Ce prostie! Cine să intre străin în primărie şi cum adică să iasă cu picioarele înainte? Cine şi cu ce să‑i facă ceva că doar nu avem arme”, mi‑am spus în gând. În următoarea clipă, tot în gând, am văzut camera de la comună unde se păstra echipamentul militar şi care fusese inspectată în toamnă, şi aproape că am început să râd. În acea sală erau câteva stingătoare, câteva costume de gărzi patriotice, nişte căldări şi câteva mături, alături de un furtun prăfuit.

În timp ce Ţăpoi ne vorbea, intră agitat în sală primul secretar. Foarte abătut ne spune că s‑a declarat stare de necesitate în întreaga ţară, invitându‑ne să mergem fiecare la comunele noastre. Era lesne de înţeles că, din clipa aceea, doar bunul şi milostivul Dumnezeu ne mai poate purta de grijă. Şefii noştri îşi luaseră mâna de pe noi şi fiecare era pe cont propriu. Noi însă nu știam încă acestea. Am mers însoţită de colega, primăriţa Grasu, să ne luăm salariul de la casierie. Avea să fie penultimul. Când treceam prin faţa sălii de consiliu, secretarul Ţăpoi, care avea uşa larg deschisă, m‑a apostrofat:

-   Primăriţo, de ce ai stat atât de mult la Bucureşti, la pregătire?

-   Nu am stat decât atât cât am avut de stat, am minţit.

După venirea de la pregătire pentru sesiunea din februarie la Ştefan Gheorghiu, stătusem două zile acasă cu familia.

Grupuri, grupuri am plecat spre gară. Eram cu toţii îngrijoraţi şi confuzi. Toată lumea se uita la noi. Nu ştiam că sunt interzise grupurile mai mari de trei persoane. Comentam sinuciderea generalului Milea, fără a înţelege încă gravitatea faptului.

Am coborât în gara localităţii Șesu cu gândul să găsesc o maşină pentru a putea ajunge la comună. Nu m‑am gândit că odată ce a căzut dictatura Ceauşescu, nimeni nu‑mi va mai recunoaşte funcţia. La coborârea din tren, se auzeau pretutindeni strigăte de bucurie:

-   A fugit Ceauşescu, a fugit dictatorul!

Soţul adjunctei din acea comună era şeful gării. Am mers în biroul acestuia şi am privit la televizor. Un sentiment de bucurie şi o eliberare de toată tensiunea acumulată în acele zile a pus stăpânire pe noi. Inima mi s‑a umplut brusc de căldură şi din ochi îmi curgeau lacrimi de fericire. Am privit‑o pe colega mea. Şi ea era în extaz. De ce ne bucurăm, mi‑a trecut pentru o secundă prin gând? Am alungat acest gând şi am continuat să trăiesc acea stare unică de bucurie, amestecată cu hohote de râs şi cu lacrimi. Mă simţeam de parcă aş fi avut în suflet un stăvilar care brusc s‑a rupt, iar acum apa se revarsă nestăpânită. M‑am scuturat de parcă aş fi fost în lanţuri şi acestea au căzut! Mă simţeam uşoară, uşoară. Aş fi putut să‑mi iau zborul. Libertate! Libertate! Ce cuvânt minunat. Liberă pentru prima oară de când mi‑am auzit numele strigat în fabrică, pentru mutarea disciplinară!

-   Mergem la primărie, să dăm jos portretul dictatorului, a spus primăriţa de la Șesu, inspirată de cele văzute la televizor.

În timp ce primăriţa „executa” tabloul celui care până acum jumătate de oră era Dumnezeul nostru, ca din senin au apărut câţiva ingineri de la Consiliul Unic al comunei, care ne‑au privit cu ură şi ne‑au spus cu răceală şi răutate încă reţinută:

-   S‑a terminat cu voi, primăriţelor! Puteţi să vă căraţi pe la casele voastre. Nu vă mai recunoaştem de şefi! A căzut comunismul şi voi odată cu el!

Abia atunci mi‑am dat seama că instructorul nu fusese la ședința de la județ. Pentru o clipă m‑am întrebat de ce nu este la serviciu, așa cum ar fi fost normal.

Vorbele acestea au fost strigate de o ingineră mică şi bondoacă, ce lucra în cadrul Consiliului Unic Agroindustrial şi fusese promovată în acea funcţie pe criterii politice, asemenea tuturor celor care formau Consiliul Unic Agroindustrial. Era devotată partidului şi muncii sale până acum câteva câteva ore.

 Realitatea începea să se contureze. Cu toate acestea, nu m‑am gândit nici o clipă că aş putea fi în pericol, eu sau familia mea. Am sunat la comună să vină cineva să mă ia. Mai gândeam că oamenii mă ascultă, că mai pot da ordine şi acestea să fie executate. Primisem dispoziţie de la judeţ să nu părăsim comuna, iar eu trebuia să execut ordinele. Aşa fusesem formată. Casierul a venit, dar spre surprinderea mea era însoţit de Mândrică, secretarul primăriei, linguşitor şi acesta până ieri. Astăzi însă mă privea cu superioritate şi cu un zâmbet de răutăcioasă satisfacţie, pe care nu se mai străduia să o ascundă. Acum pentru el eram o infractoare, un element antisocial, un duşman al poporului. Ei erau oameni liberi, puternici. Eu eram o intrusă, o venetică, un vierme ce mai trăia doar din mila lor.

-   Stai acolo, mi‑a spus cu glas ridicat şi m‑a împins uşor pe locul din spate al maşinii.

Nu m‑a poftit să iau loc în faţă şi nu mi‑a adresat nici măcar un salut de politeţe. Drumul mi s‑a părut nesfârşit şi mă simţeam stingheră şi neliniştită. Ajunsă la comună, atent supravegheată de secretar, am dat jos, aşa cum îi văzusem pe cei de la Șesu, tabloul cu Ceauşescu, care stătea la loc de cinste în biroul meu. Cărţile din bibliotecă au fost strânse şi depozitate în sala de şedinţe. Biroul părea acum pustiu şi neprimitor pentru ochiul meu obişnuit cu tabloul şi cărţile voluminoase, cu coperţile roşii care ocupau toate rafturile micii biblioteci.

-   Ce facem cu ea?, am auzit vocea şoptită a secretarului pe holul primăriei.

Despre mine era vorba. Nu i‑a răspuns nimeni. Pe hol se auzeau paşi. Priveam pe geam din spatele perdelei. Coborau tăcuţi scările. S‑au oprit câteva minute în drum şi au purtat o discuţie scurtă în prezenţa lui nenea Turuianu, guardul primăriei, după care s‑au urcat în maşină şi au dispărut. Am rămas singură în birou. Ce să fac? Telefonul, care suna până acum câteva zile fără încetare, amuţise. Nici un ordin, nici o indicaţie: „Tovarăşa secretară, repară căminul! Tovarăşa secretară, mobilizează ţăranii pentru recoltat! Tovarăşa secretară, adă lemne pentru şcoli! Tovarăşa secretară, mută‑te cu familia în comună! Tovarăşa secretară, ai grijă să faci planul la contracte de la producători! Tovarăşa secretară, repară drumurile! Tovarăşa secretară, de ce nu ai scos ţăranii la făcut şanţurile pe marginea şoselei? Tovarăşa secretară, ai grijă să asiguri condiţii bune de trai pentru specialişti, ca să nu plece din comună! Tovarăşa secretară, mai pune câteva kilograme pe mata ca să fii mai impunătoare!”... Activitatea de zi cu zi era dinainte planificată. La instruirea lunară cu primarii primeam sarcini pentru fiecare zi, pe baza cărora trebuia să întocmesc un plan de măsuri cu sarcinile pe care le aveam de trasat la rândul meu subalternilor, care trebuiau să le execute cu sfinţenie pentru a nu primi corecţii sau sancţiuni pe linie de partid.

Aceste sancţiuni, care începeau cu mustrare şi sfârşeau cu excluderea din partid, erau o măsură extrem de gravă. Atâta timp cât erai membru P.C.R., chiar dacă mai greşeai sau erai prins cu ceva ilegal, puteai fi iertat, dar dacă erai exclus, te arestau pentru cea mai mică infracţiune. Pe lângă aceasta, nu mai puteai ocupa nici o funcţie administrativă, oricâte şcoli de partid ai fi avut. Ca şi cum acele sedinţe de la judeţ interminabile la care participau şi instructorii de la Consiliile Unice, alături de primari, nu ar fi fost de ajuns, comandamentele de la Consiliul Unic la care ne deplasam săptămânal sau de câte ori se impunea, erau prilej de trasare de sarcini. În toată această planificare venită de sus în jos era lăsat foarte puţin loc pentru iniţiative personale.

Mă învăţasem cu indicaţiile şi parcă aşteptam să sune telefonul, iar cineva să‑mi spună ce am de făcut în această situaţie inedită în care mă aflam în acea zi. Am încercat să dau câteva telefoane. Instructorul de la Consiliul Unic şi activistul care răspundeau de comună dispăruseră fără urmă. Nu răspundeau nici la telefoanele de acasă. Mai târziu, aveam să aflu că stăteau ascunşi de teama furiei mulţimilor, fără a se gândi la noi, cei pe care până în acea zi îi supravegheau şi îi urmăreau ziua şi noaptea.

Seara a venit soţul cu ultima cursă. Era optimist şi se străduia din răsputeri să mă asigure că totul va fi bine acum, după ce am scăpat de odiosul dictator şi de „savanta” lui consoartă.

-   Ce fac? Cade comunismul, ce rost mai am eu aici?, l‑am întrebat neliniştită. Îl iau pe Mişu, câteva lucruri şi merg cu tine acasă. Mi‑e frică.

-   Nu cade comunismul, m‑a asigurat fără a se tulbura. Stai liniştită că nu eşti doar secretar al P.C.R.! Eşti şi primar, şi ai fost votată de către oameni.

„Aleasă de oameni? Ce ştii tu!?”, mi‑am spus în gând, amintindu‑mi de alegeri. Până târziu am ascultat împreună „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”, dar veşti noi nu prea erau. Deşi totul ar fi trebuit să mă îngrijoreze, eram optimistă datorită încurajărilor primite din partea soţului, care m‑a convins că trebuie să fiu acolo şi nu în altă parte. Asemenea unui mecanism care e reglat să execute, eram într‑o încremenire inexplicabilă din care doar un şoc puternic ar fi putut să mă trezească.

Înainte de a adormi, sub plapumă, primele trei degete ale mâinii drepte mi s‑au împreunat. Am simţit pentru prima dată în viaţă nevoia să fac semnul Sfintei Cruci şi să mă rog. Am spus în gând de câteva ori la rând rugăciunea Tatăl nostru, pe care o ştiam din copilărie, dar erau mulţi, mulţi ani de când nu o mai rostisem. În timp ce mă rugam, o emoţie necunoscută a pus stăpânire pe mine. Am dormit puţin, tresărind mereu. Urletele câinilor nu mai conteneau, iar cucuveaua stătea nemişcată sus, pe coşul de fum, şi îşi exersa vocalizele sinistre ca într‑un scenariu de groază:

-   Cu‑cu‑veau, cu‑cu‑veau, cu‑cu‑veau!