Vremea schimbarii (din cartea Bietul om sub vremi cap I)

Vremea schimbării

Joi, 21 decembrie 1989

Sfârşit de decembrie mohorât, umed şi trist. A fost o zi cenuşie, fără evenimente. Nimeni nu a urcat scările primăriei. De obicei, la întoarcerea de la Bucureşti, de la cursuri, de cum aflau că am sosit, zeci de cetăţeni veneau cu diferite probleme în biroul meu. Mulţi săteni veneau doar să mă salute şi să vorbim despre nimicuri. De această dată până şi nenea Turuianu, omul de serviciu disponibil oricând, dispăruse. Unde sunt toţi? Timpul pare încremenit într‑o aşteptare enervantă şi apăsătoare. Din când în când, contabila primăriei, tovarăşa Pungă, intră şi iese pe uşă tăcută, preocupată de ceva doar de ea ştiut.

Beau o cafea şi încerc să dau câteva telefoane. În receptor aud sunetul derivaţiei, ecoul, semn că centralista mă ascultă. Mi se pare că oriunde aş suna e pustiu, că toată lumea a dispărut, iar eu sunt singură.

Nu‑mi găsesc rostul. Mă joc cu degetele. Degetele trosnesc. Înţeleg deodată că locul meu nu este acolo. Mă aflu într‑o gară pustie aşteptând un tren deviat, care sigur nu va sosi.

Liniştea se sparge brusc. Telefonul sună răguşit. Tresar. Ridic receptorul şi iau nota telefonică transmisă de o funcţionară morocănoasă, cu vocea găunoasă. Aceasta îmi comunică sec: „Mâine la ora 10 trebuie să fiţi prezenţi la Comitetul Judeţean de Partid pentru transmitere de sarcini privind siguranţa principalelor obiective din comună în perioada ce va urma, împreună cu secretarul organizaţiei de tineret”. După câteva minute sergentul de la postul de miliţie îmi aduce o altă notă telefonică în care se cere luarea unor măsuri de asigurare a pazei primăriei şi a altor obiective economice din comună. Tot în acea notă telefonică se specifică obligativitatea prezenţei cuiva din conducerea comunei, ziua şi noaptea, pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, adică până după anul nou, la sediile unităţilor economice, dar mai ales la primărie.

Acele note telefonice nu se deosebeau prea de mult de altele primite în preajma sărbătorilor. Se proceda aşa în fiecare an, pentru a se asigura vigilenţa împotriva duşmanilor poporului. Cu toate acestea, plec de la primărie cu o stare de nelinişte accentuată şi nu mă lămuresc dacă e vina notei telefonice sau a liniştii nefireşti din ziua aceea.

Strada principală e pustie. În acest anotimp, când oamenii nu mergeau la muncile din cadrul Cooperativei Agricole de Producţie, îi puteai vedea prin curte, pe stradă sau la magazinul din centrul comunei unde se adunau. Femeile tăifăsuiau, iar bărbaţii trăgeau ceva tutun sau consumau băuturi alcoolice.

Ajung în dreptul Căminului Cultural, iar privirea îmi este atrasă de cele trei pisici, pe care cu două săptămâni în urmă le pierdusem fără urmă. Bucuroasă că le‑am găsit, le strig pe nume:

- Şpî, Cater, Roxi, haideţi acasă să vă dau ceva bun!

La auzul glasului meu au început să scoată nişte sunete înfiorătoare şi au dispărut brusc, parcă ar fi văzut o nălucă. Ce‑o fi cu ele? Le crescusem de mici şi nu le‑au lipsit nici hrana, nici afecţiunea. Astăzi totul îmi este ostil.

Casa în care locuiam era o clădire a primăriei, care adăpostise cândva Postul de Miliţie. Între timp, se construise un nou post, chiar peste drum. Actualul imobil era o clădire mare şi mult mai arătoasă, care avea şi o casă de locuit pentru şeful de post şi familia acestuia. În camerele din faţa clădirii unde locuiam era Biblioteca Comunală şi Atelierul Şcolii. Casa era destul de izolată, având în vecinătate un teren de fotbal, un loc nisipos şi un pârâu care trecea prin spatele ei. În podul casei se auzeau noaptea zgomote ciudate de şoareci sau de nevăstuici, iar broaştele şi ţânţarii de la pârâu făceau ca vara să nu fie tocmai plăcută în acest loc în care am trăit câţiva ani.

Perechea de pichiri pe care mi le dăruise un sătean, aduse de la Iazu Morii, erau una albă cu picăţele negre şi cealaltă neagră cu picăţele albe. S‑au înmulţit atât de mult, încât nucii din jurul casei erau plini cu aceste păsări gălăgioase. Pichirile stârpeau şoarecii şi şobolanii. Le vedeam, le auzeam, dar niciodată nu am putut să le ating. În ziua aceea, apropiindu‑mă de casă, zgomotele pe care le făceau pichirile erau slabe. În schimb, o cucuvea, ce tocmai poposise pe coşul de fum, scotea sunete sinistre, prevestitoare de moarte şi de nenorociri.

Miki, câinele lup pe care l‑am crescut de mic, m‑a întâmpinat ca de fiecare dată, dând prietenos din coadă. M‑am apropiat şi l‑am mângâiat pe cap. Ochii mi s‑au umplut brusc şi fără motiv de lacrimi. Mi‑am dat seama că aveam nevoie de o inimă iubitoare şi de o privire prietenoasă în acea zi cenuşie şi prea liniştită de decembrie.

-   De ce ai urlat toată noaptea, l‑am întrebat mai mult din nevoia de a vorbi cu cineva.

Mi‑a răspuns printr‑un scheunat, apoi s‑a lungit la picioarele mele. Ochii îi erau trişti şi parcă umezi, dar plini de acea afecţiune sinceră, de care doar animalele sunt în stare. Am intrat în casă şi am luat căldările pentru a aduce apă de la fântâna de peste drum.

- Dacă plecaţi îmi lăsaţi mie câinele, m‑a întrebat tanti Safta, vecina care tocmai umpluse găleţile cu apă.

- Unde să plec, am întrebat‑o.

A zâmbit şi a plecat spre casă cu găleţile pline fără să‑mi răspundă. Mirată am privit în urma ei. Odată intrată în casa rece şi neprimitoare, am uitat de întrebarea femeii. Mă uit la ceas. Peste o oră se întrerupe curentul. Trebuie să mă grăbesc, să fac focul, să fie cald până vine de la şcoală Mişu, fiul meu, şi să hrănesc cele câteva animale din bătătură. În fiecare seară, de la ora şase, curentul electric era întrerupt. Aveam o lampă cu gaz pe care o aprindeam şi în semi‑obscuritatea bucătăriei pregăteam ceva de mâncare. Era frig în bucătărie. Mirosea a gaz de la lampă. Mirosul îţi intra în haine şi în piele.

Sun la ferma agricolă din satul Ghiduleasa şi îl rog pe paznic să o anunţe pe secretara Organizaţiei de Tineret, pe Maria, despre şedinţa de mâine de la judeţ. O şedinţă în zilele de dinainte de Crăciun nu era ceva neobişnuit, nici chiar în ziua de Crăciun. Uneori se întâmpla ca şi în acele zile să se organizeze instruiri şi era necesară deplasarea la judeţ.

În sobe, focul ardea vesel, mirosea a mâncare şi a casă locuită. Mişu intră pe uşă ca o vijelie şi se repede la aparatul de radio cu baterii. Începe să caute postul „Vocea Americii”.

- Mamă, se întâmplă ceva, a strigat la mine.

Aparatul de radio era adus de la Odessa, pe vremea când lucram în fabrică şi făceam dese ieşiri în Republica Moldova. Era un aparat bun, care funcţiona şi la curent, dar şi cu baterii. Nu aveam voie să ascultăm Europa Liberă sau Vocea Americii, dar toată lumea asculta. Erau singurele surse de unde se putea afla câte ceva despre rezistenţa anticomunistă. În curte, Miki lătra fără oprire.

- Ieşi afară şi vezi dacă nu a venit cineva pe râpă să asculte la geam.

Am dat aparatul mai încet să ascult zgomotele serii. Când m‑am aşezat în fotoliu ostenită, să‑mi adun gândurile, mi‑am amintit de vecina care mi‑a cerut să‑i dau câinele când voi pleca. Nu ştiu de ce, gândul mi‑a fugit la profesorul de filosofie şi religie la al cărui curs participasem în ultima zi de pregătire la Academia „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti. La ieşirea din sala de curs, vorbele acestuia ne‑au pus pe gânduri: „Aveţi grijă de voi că vremurile sunt tulburi”. În acel moment am observat că eram foarte puţini în sala de curs. În seara dinaintea cursului, după miezul nopţii, am fost treziţi din somn de voci puternice care cântau: „Noi suntem români, noi suntem români/ Noi suntem aici pe veci stăpâni...”. Într‑o pornire inexplicabilă de entuziasm şi solidaritate cu cei care cântau, am început şi noi să cântăm tare, iar vocile ni s‑au unit cu alte şi alte voci într‑un cor magnific şi ireal care a durat doar câteva minute. Imediat, toate luminile s‑au stins şi pe holuri s‑au auzit paşii alergând şi vocile ridicate, ameninţătoare ale studenţilor de la zi care făceau de serviciu. Colega din Bacău, al cărei soţ era securist şi care stătea lângă mine la curs, mi‑a şoptit că cei din Ardeal, printre care şi o cântăreaţă binecunoscută de muzică populară, au cântat în noaptea aceea. Dimineaţă, a doua zi, mulţi au fost trimişi acasă pentru a nu tulbura liniştea din academie şi a nu răspândi veşti despre revoltele populare de la Timişoara. Noi, cei din Moldova, nu ştiam încă nimic. Mi‑am amintit şi de întâlnirea din curtea academiei (la sesiunea din vară) cu fostul ambasador B., care avea un frate în comună, tatăl fostului viceprimar, şi de plicul improvizat pe care mi‑l dăduse să‑l aduc fratelui său, cu rugămintea să nu citesc ce scrie acolo. Nu ştiu de ce, dar în seara aceea o mare curiozitate pusese stăpânire pe mine. M‑am gândit să trec pe la Miliţie şi să‑l rog pe şeful de post, care era un om cuminte şi supus, să meargă să întrebe ce scria în acel bilet. M‑a încercat regretul pentru lipsa de indiscreţie de care dădusem dovadă atunci când îi înmânasem plicul cetăţeanului din comună fără să‑l fi citit, aşa cum ar fi făcut orice activist care se respecta. Aveam o vagă bănuială în legătură cu cele scrise în scrisoare. După mult timp am aflat că acea scrisoare aducea în comună vestea căderii comunismului. Ce ironie a sorţii ca tocmai eu să aduc vestea şi toată lumea să ştie ce va urma, afară de mine! Pe atunci nu credeam că este posibilă căderea comunismului.

- L‑am prins mamă. Am prins Vocea Americi, ascultă şi tu ce spune. Mamă, cade comunismul, cade Ceauşescu!

Ascultăm comentarii despre evenimentele de la Timişoara şi despre mitingul de la Bucureşti unde nu au mai fost scandate obişnuitele lozinci: „Ceauşescu PCR”, „Ceauşescu şi poporul”, „Trăiască Partidul Comunist Român în frunte cu conducătorii iubiţi, Nicolae şi Elena Ceauşescu”etc. În aparat se auzeau frânturi de colinde despre Pruncul Iisus, colinde pe care le auzisem doar pe la bătrânii din sate, de sărbători sau pe care mi le aminteam vag din copilărie. Educaţia sau, mai bine spus, îndoctrinarea primită în cei treizeci şi cinci de ani, în familie şi în şcoală, nu‑mi permiteau să cred ceea ce era aproape evident: sfârşitul comunismului. Trăiam istoria! Timpul îşi urma cursul său firesc, curgea tumultos fără a ţine cont de oameni, aşa cum apele cad de pe stâncă şi nu ţin cont de pietrele care se prăbuşesc şi ele. Dacă va cădea comunismul, ce va urma?

Ca și cum în seara aceea memoria mi s‑ar fi activat în mod miraculos, mi‑am amintit că pe vremea când eram în liceu, la ora de economie politică, am întrebat profesoara: „Ce va urma după comunism?”. Răspunsul nu l‑am aflat. Întrebarea a fost considerată tendenţioasă. Mi s‑a scăzut nota la purtare pentru îndrăzneala de a pune o astfel de întrebare tocmai la ora de educaţie marxistă şi tocmai profesoarei, poreclită Japiţa, care fusese secretară cu propaganda undeva, prin ţară. Trecuseră ceva ani de atunci şi se părea că urma să aflu răspunsul la întrebarea îndrăzneaţă din liceu.

În sfârşit vine curentul. Dăm drumul la televizor, iar apelurile repetate ale crainicului, la calm şi la ordine, mi‑au accentuat starea de nelinişte. Afară, în curte, Miki urla a pustiu alături de alţi câini care răspundeau prin urlete mai slabe. Se pare că există un soi de comunicare între patrupede în anumite momente doar de ele știute. În pauzele dintre urletele câinilor se auzea cucuveaua de pe acoperiş aproape, tot mai aproape. Mişu a adormit după ce serialul de la televizor s‑a terminat. Am încercat să adorm şi eu, dar somnul nu a vrut să vină din cauza neliniştii care mă stăpânea. Pe nesimţite firul amintirilor a început să se depene.