Cotenii și muntenii sau dealul brândușelor

"La sfârşitul lunii februarie, iarna se lăsa înduplecată şi puţin câte puţin, se retrăgea împreună cu zăpezile, ţurţurii, nopţile nesfârşite, hainele groase şi bocancii grei care întotdeauna erau cu două numere mai mari. Soarele abia îndrăznea să dea puţină căldură iar pe lângă garduri iarba răsărea timidă. După douăzeci februarie ne alegeam câte o babă şi abia aşteptam să vedem dacă va fi frumoasă şi însorită. Eram convinse că viaţa noastră va fi bună sau rea, asemenea vremii din acea zi, de aceea orice rază de soare era preţioasă şi, oricât de frig ar fi fost, încercam să ne convingem una pe alta că e o zi minunată de primăvară.

Când zăpada dispărea şi drumurile se uscau Grădina Publică devenea punctul de atracţie pentru toţi copiii. Pe dealul de deasupra acesteia mergeam sâmbăta în grupuri mici, de copii, locuitori pe aceiaşi stradă, pentru a culege brânduşe şi ceva mai târziu, toporaşi. Pe dealul golaş de vegetaţie brânduşele albicioase, gingaşe scoteau capul de prin iarba uscată, rămasă de anul trecut. Cu un briceag scoteam şi bulbii. Aceştia arătau ca nişte boambe (usturoi de sămânţă). Îi curăţam de coajă şi îi mâncam. Aveau un gust fad, puţin dulceag, dar primăvăratec.

Era plin dealul brânduşelor, cum îl numeam, de copii mai mici sau mai mari, băieţi şi fete veniţi de prin tot oraşul. Pe unii îi cunoşteam de la grădiniţă sau de la şcoală, iar pe alţii, de acolo de pe deal. În fiecare grup erau şi câţiva băieţi a căror sarcină era să aibă grijă de noi fetele şi de cei mai mici. Dacă cineva încerca să ne bată sau să ne fure cuţitul, bulbii ori brânduşele, se lua prin intermediul băieţilor legătura cu „şeful” care, acolo pe dealul grădinii prin luptă dreaptă îşi câştiga titlul în fiecare primăvară.

Pe la mijlocul lunii aprilie toţi copiii aşteptam cel mai important eveniment al anului. Nu trebuia să lipsească nimeni, decât dacă era ţinut la pat de o boală gravă. Data era de obicei fixă şi nu se permitea amânarea decât în caz de vreme foarte rea. Evenimentul acesta era în exclusivitate al băieţilor dar noi, fetele trebuia să mergem în număr cât mai mare pentru a ne susţine băieţii din cartierul unde locuiam. Părinţii nu ştiau că noi în fiecare an mergem pe dealul Grădinii Publice pentru a asista la bătăi între băieţii din cartierele Cotu Negru şi Muntenii.

Într-o parte stăteau cotenii şi în cealaltă muntenii. După ce ne-am mutat pe deal, ţineam partea cotenilor, unii dintre băieţii care se băteau erau vecini cu noi sau colegi de şcoală. Mulţimea de fetiţe şi de băieţi mai mici ne aşezam într-un cerc mare şi zgribuliţi, ore în şir urmăream bătăliile dintre un cotean şi un muntean. Erau în fiecare an câte zece, cincisprezece perechi în competiţie. Câştigătorii peste o săptămâna continuau competiţia, până când rămâneau doar doi concurenţi. Campionul era vedeta oraşului. Timp de un an acesta se bucura din plin de respect şi era ascultat de cei mici, dar şi de cei mari. Atunci când vreun băiat ne bătea, îl căutam, iar „şeful” îl punea la punct pe bătăuş, de aceea mare bucurie aveam în anul în care câştigătorul era cotean 'de-al nostru'."

( Din cartea "Raiul în care am fost" de Dorina Stoica Edit. Sfera Barlad 2011)