l-am văzut undeva la un capăt de așteptare
gol și flămând nu dormea niciodată
ca să nu viseze că pietrele s-au făcut pâini
sufletul său cerea doar puțină credință
ca să arunce muntele păcatelor mele în mare
l-am închis între ziduri
pe cel ce putea oricând trece prin ele
știam că-i obosit dar nu i-am dat odihnă
stiam că e flămând
dar nu l-am poftit la masă
nici apă nu i-am dat să bea
cu haina ce nu-mi trebuia
aș fi putut să-i acoper frigul din oase
în timp ce ochii săi mă priveau
în ființa mea de țărână icoane intrau
(Dorina Stoica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu