sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Comuna Grivița, un loc unde revin cu drag


24 ianuarie. Zi mohorâtă de iarnă. O iarnă blândă și umedă, numai bună de croșetat șosete ori de stat în casă la căldură sau poate de scris poezii( dacă vine și inspirația)!. Totuși aleg să plec de acasă. Oricum aș fi plecat!
Sunt zile când trebuie să fii împreună cu acei care simt românește!
Voi merge în comuna Grivița, acolo unde am mai fost de două ori anul trecut . Aici mereu revin cu drag. Se spune că moldovenii sunt oameni primitori. Este adevărat, dar spune aceasta cine nu știe cât de primitori sunt grivițenii moldoveni!
Primărița Alina Iuliana Munteanu energică, tânără și frumoasă așa cum am cunoscut-o cu un an în urmă, mi- a zâmbit larg când am coborât din mașină, ( doamna directoare a Căminului Cultural Daniela Braescu a ținut să-i facă o surpriză). M-a găzduit vremelnic într-un birou modern unde am avut suficient răgaz să-mi creionez un mic discurs ( putea să fie și unul mai mare daca n-ar fi fost așa de frig).
Consilierii locali au depus o coroană la monument iar doamna directoare Braescu D. a vorbit despre seninificația și importanța zilei de 24 ianuarie, ziua Micii Uniri înfăptuită de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Un grup de copii purtând cu mândrie costume naționale, au înfruntat cu vitejie frigul și umezeala recitând poezii închinate Unirii în fața statuii Domnitorului spre neuitare și comemorare.
Cu prezența dar și cu sufletul alaturi de oameni tineri și copii inimoși , invitată la microfon, cu hartia în mână am uitat ce să fac cu ea! Am adresat din suflet câteva cuvinte acelor care asemenea marelui Eminescu mai credem cu tărie că România noastră va avea „la trecutu-i mare, mare viitor”
Copii și adulți uniți în cuget și-n simțire” ne-am prins de mâini în "Hora Unirii" acolo, în inima comunei. Pe fețele celor prezenți am citit bucurie dar și mândrie națională.
Ospitalitatea grivițenilor a continuat și după ceremonia de la monumentul  Domnitorului Cuza , în sala de protocol unde atmosfera s-a încălzit la propriu și la figurat datorită bunătăților servite cu multă dragoste de gazde.
Am oferit câteva cărți cu autograf și le-am adresat invitația copiilor dar și celor prezenți, la lansarea volumului de poezie creștină „Când nu te iubeam” ce va avea loc la Centrul Eminescu din Bârlad pe data de 7 februarie.
Părintele Neștian, preotul de la biserica din comună a aceptat invitația de a sta lângă mine la masă... Vă mărturisesc că m-am străduit să mănânc puțin ( în pofida tentației ), dar am vorbit mult. Părintele m-a ascultat răbdător (doar un preot poate avea atât de multă răbdare)!
Nu fără oarece mustrare de conștiință pentru vorba multă, mi-am cerut iertare și i-am mulțumit că m-a suportat. Cu umor (de care m-aș fi putut bucura dacă vorbeam mai puțin) mi-a spus că și dânsul mulțumește lui Dumnezeu că a avut răbdare să mă asculte!
Imi este vie în minte relatarea doamnei  primar ce în drum spre Bârlad mi-a povestit despre copii defavorizati  ai comunei pe care cu ocazia Crăciunului i-a îmbracat în costume naționale și le-a oferit șansa să simtă spiritul sărbătorilor creștine, să aibă parte de atenție si să primească daruri.
În comună s-au făcut multe lucruri demne de laudă totul confirmând zicala românească omul sfințește locul!” La Grivița se întâmplă lucruri demne de toată lauda ce trebuesc cunoscute de cât mai mulți români cârcotitori ce spun că în România post-decembristă nu se prea întâmplă nimic bun!

Cu vreo ocazie asemanatoare, sau fără vreo ocazie, voi reveni de fiecare dată cu drag alături de acești oameni minunați pe care îi îmbrățișez cu sufletul pentru modestia, dragostea, harnicia și dăruirea lor. 
A consemnat Dorina Stoica




vineri, 23 ianuarie 2015

Moştenirea


Un om foarte bogat într‑o zi s‑a prăpădit
şi a lăsat vorbă la prieteni că vrea să fie‑nsoţit
de toţi ce l‑au cunoscut, pân‑la locul său de veci.
În ziua înmormântării după sicriu erau câteva zeci
de prieteni întristaţi, căci fusese un om bun,
şi‑au venit toți să‑l petreacă pe ultimul drum.

Când alaiul a pornit către locul de‑ngropare,
a‑nceput să bată vântul şi să picure de ploaie.
Câte unul, pe furiş, s‑ascundea după vreo casă.
Când jumătate era calea, s‑a pornit o ploaie deasă.
Din mulţimea de prieteni numai doi au rezistat
şi au plâns la căpătâiul bunului creştin bogat.

Nu mică le‑a fost mirarea celor care au plecat
Aflând vestea că bogatul prin testament a lăsat
toat‑averea celor care până la groap‑au rezistat.
Tot aşa, Iisus Hristos mântuirea o va da
moştenire celui care va răbda şi va duce
pân la capăt Crucea, făr‑a o lăsa.
 de Dorina Stoica





luni, 19 ianuarie 2015

Aparatul de fotografiat


Tata era foarte sever, aş spune aspru! Îmi era frică de el, şi nu pot să despart amintirea lui de cureaua scurtă folosită la ascuţit briciul pentru bărbierit, dar uneori, în cazuri extreme, şi la aplicarea unor corecţii materializate prin nişte semne roşii apoi vinete şi drepte asemenea sfintei dreptăţi părinteşti desenate dureros prin părţile moi.
La o tombolă organizată la serviciu, tata a câştigat un aparat de fotografiat. Ce frumuseţe!!! Avea o cutie pătrată din carton învelită în catifea albastră, căptuşită cu mătase fină în interior. Ce să vă spun? Era minunat! În cutie, sub aparat, era o hârtie, certificatul de garanţie cu instrucţiuni de folosire ale aparatului, dar eu nu eram la şcoală, aşadar nu ştiam să citesc. Când eram singură acasă, mă apropiam cu teamă de locul unde strălucea cutia cu aparatul, puneam un scaun să ajung la el şi mângâiam cutia aparatului, iar uneori îndrăzneam să ridic capacul să-l privesc şi să ating cele două hârtii, mâhnindu-mă că nu pot să le citesc. Nu am îndrăznit niciodată să fac mai mult.
Într-o seară mama vine în camera noastră şi ne spune supărată:
– Veniţi în camera noastră, vrea tata să vorbească cu voi.
Eram vesele şi fără griji, dar când am văzut pe masă cureaua, lângă pachetul de ţigări Mărăşeşti, ni s-au cam înmuiat picioarele.
– Care a umblat la aparatul de fotografiat? a întrebat tata.
Tăcere!
– Vă mai întreb o dată!
Iarăşi tăcere.
– Aceasta e ultima dată când întreb şi apoi pun în funcţiune cureaua.
Tremuram toată ştiind că numai cu o zi înainte ridicasem capacul pentru a arunca o privire în cutia minunată.
Ne-a luat la rând, pe sora cea mare, apoi pe cea mijlocie.
– Nu,nu, a fost răspunsurile lor.
Când a venit rândul meu, am lăsat capul în jos şi cu ochii plini de lacrimi am spus:
– Eu am umblat, tăticule, ieri. Te rog să nu mă baţi!
– Pentru că ai fost sinceră, te iert! Mergeţi la culcare.
În pat, surorile, ca niciodată, nu mai conteneau cu atenţiile; au jucat cu mine „Raz-vai-tre-ieşi-afară-bre” şi m-au lăsat să câştig, apoi una dintre ele mi-a oferit o bomboană spirtoasă păstrată din seara precedentă, pe jumătate consumată.
A doua zi, tata a mers cu aparatul de fotografiat la reparat şi mulţi ani nu am înţeles cum s-a putut strica acesta doar prin simpla ridicare a capacului cutiei.
Nu am aflat niciodată cine l-a stricat, dar ce vă pot spune este că surorile s-au descurcat mult mai bine în viaţă! Altruismul şi sinceritatea sunt forme demodate de manifestare, frumoase dar nici atunci şi nici acum nu sunt de folos în lumea materială.
(din cartea RAIUL IN CARE AM FOST edit. Sfera Bd 2011)

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Cerul

Se plimba boierul mândru pe‑o moşie nesfârşită,
când se întâlni pe‑acolo cu‑o persoană rătăcită.
Un sărman fără de casă, un hoinar prin lumea mare,
ce muncea pe bani puţini, pentru haine şi mâncare.

„Vezi livada de pe deal, codrul, via şi cu grâul,
ţarina pe care calci, fânăria şi chiar râul?
Tot ce vezi cu ochii, toate sunt doar‑ale mele
Sunt bogat, Dumnezeu mi le‑a dat pe toate cele”.

  „Dar acela al cui este”? a spus omul călător,
arătând cu mâna‑ntinsă către cerul fără nor.
Despre cer, de‑ţi aparţine, tu nimic nu mi‑ai spus.
Ai privit doar jos, în tină, făr‑a te uita şi‑n sus.


Ai atâta  bogăţie, însă cerul e al meu.
Fără soare, fără ploaie nu rodeşte câmpul tău”.
Şi plecă hai‑ hui prin lume să se bucure de cer
Să îşi caute de muncă undeva ... ca zilier.
(Dupa o povestire cu talc - 
 de Dorina Stoica)


imagine de pe interrnet

luni, 12 ianuarie 2015

Fără cruce nu se poate ajunge la mântuire

Când nu Te iubeam - Editura PIM Iasi 2014

ANTOLOGIE DE AUTOR

Tehnoredactare şi coperta – Dorina Stoica
 Corectura și lectori de carte– Geta Modiga și Mariana Sava 
Grafică – Valentin B. Neagu 
Cuvânt de învățătură– Părintele Ciprian Grădinaru 
Fără cruce nu se poate ajunge la mântuire
 Avem doar un singur mod de a ne apropia de Dumnezeu, credinţa. Aceasta se află pe Calea Crucii şi a pocăinţei. Altă Cale nu este! Ea este la îndemâna oricui. Singurele condiţii sunt asumarea ei şi urmarea lui Iisus Hristos.
 Credinţa îl schimbă pe om, ajutându‑l să se descopere pe sine prin raportarea întregii sale vieți la Dumnezeu. Calea Crucii nu este uşoară, chiar dacă se oferă tuturor celor care au fost botezaţi. Minunile pe care le‑a făcut Mântuitorul Hristos, cât a trăit pe pământ şi a propovăduit, au fost insuflate de credinţă. Atunci când a înviat pe fiul văduvei din Nain, a vindecat orbul din naştere, ori pe femeia cu scurgere de sânge, Iisus Hristos a spus „credinţa ta te‑a mântuit, mergi în pace”, nu a spus nimănui că vindecarea ar fi făcut‑o El, deşi toată lumea credea că Mântuitorul face minuni! Minunea este posibilă doar atunci când omul crede cu adevărat!
 „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia – mută‑te de aici dincolo – şi se va muta!" (Matei XVII, 20).
 Scopul şi încununarea vieţii oricărui creştin este obţinerea mântuirii. Acest lucru nu este posibil decât prin lupta dusă individual de către acei care aleg să meargă toată viaţa pe calea îngustă a pătimirii pentru Hristos, nu pe calea largă a vieții, devenind hristofori și mărturisitori. Calea Crucii presupune punerea față în față a celor doua firi ale omului, cea aplecată spre permanentă pătimire și cea îngerească, ce tinde spre desăvârșire. Anevoioasa cale a Mântuirii are urcușuri și bucurii duhovnicești, dar adeseori căderi, dureri, lacrimi, este plină de ispitiri. Datoria creștinului trăitor, care și‑a propus să se mântuiască în viața pământească, este să se ridice ori de câte ori va cădea, așa cum Hristos spune în Evanghelii: „De câte ori vei cădea, scoală‑te și te vei mântui”.
 În viața creștinului sunt adeseori căderi, dar asemenea Mântuitorului, ce a căzut pe drumul Crucii de trei ori, și acesta trebuie să se ridice, să meargă mai departe până la sfârșitul vieții lui. Ce contează cu adevărat este starea în care îl va găsi pe creștin clipa morții, căci așa cum spuneau Sfinții Părinți în Pateric „sfârșitul încununează viața omului”.
 Un șir nesfârșit de coborâșuri și de urcușuri este viața omului. Precum plecăm genunchii până la pământ, apoi ne ridicăm iarăși cu privirea spre cer când facem mătănii, așa este și viața cu suișuri și coborâșuri. Se poate în acest sens exemplifica căderea Sfântului Apostol Petru, care, chiar dacă Mântuitorul i‑a fost contemporan, a văzut minunile, a ascultat cuvântul Lui, s‑a bucurat de prezența persoanei lui Hristos, s‑a lepădat de credință la sfârșit, dar s‑a ridicat prin pocăință. La fel, fiecare creștin are momentele sale de slăbire a credinței și chiar de lepădare, dar trebuie sa fie permanent în război, deoarece contează starea în care te găsește sfârșitul vieții, care nu știi când va veni, iar dacă abandonezi pentru un timp lupta, poți lesne păți, ca fecioarele cele neînțelepte.
 Pe Calea Crucii, Dumnezeu nu te lasă niciodată singur. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29‑30), El știe toate detaliile vieţii creștinului, te întărește când ești gata să cazi, dându‑ți în minte gândul cel bun, ori scoțându‑ți în cale oamenii de care ai nevoie. El nu îngăduie să avem necazuri peste firea și puterea noastră, deoarece știe mai bine decât noi care ne sunt limitele și cât putem îndura. Cel mai important lucru este să nu abandonam niciodată Calea pe care am pornit spre mântuire și spre încununare bineplăcută lui Dumnezeu.
 Pentru a ajunge la ceea ce este scopul vieții creștine, adică la mântuire, nu este neapărat nevoie sa fii în mănăstire, ori în vreo pustietate. Poți fi nevoitor în lume, familie, în societate. Ceea ce contează sunt numai și numai credința lucrativă și faptele bune, iubirea de Dumnezeu și de aproapele nostru.
 În ceea ce privește fapta bună, jertfelnicia de care dăm dovadă atunci când dăruim aproapelui, ori pentru biserici, pot spune ca nu darul propriu‑zis, mărimea sau valoarea acestuia contează, cât bunăvoința de a dărui, de‑a face binele. Orice faptă bună aduce o bucurie sufletească. Nu contează partea materială, cât mai ales investiţia sufletească. Hristos va cântări dragostea cu care dăruim, chiar dacă dăm ceva puţin valoros. Dumnezeu are întodeauna grijă ca cele oferite în numele lui Hristos, să se întoarcă la cel care dă, însă nu sub aceeași formă, ci nelipsindu‑l pe dăruitorul de bunăvoie de cele ce‑i sunt de trebuință.
 Mântuitorul Iisus Hristos vrea ca viața noastră să fie curată, să avem în suflet iubire pentru aproapele și sa‑l iertăm, așa cum și Dumnezeu ne iartă pe noi, cei mult greșiți Lui. Porunca pe care a dat‑o prin Evanghelii este următoarea:
 „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul, precum și eu v‑am iubit pe voi”.
Acesta este cel mai frumos lucru pe care Dumnezeu îl cere de la orice creștin botezat în numele Sfintei Treimi , toți avem să dăm socoteală de felul cum am folosit libertatea cu care Dumnezeu ne‑a înzestrat și cum am valorificat timpul mântuirii noastre în această viață.
 Fiilor mei duhovnicești le doresc să aibă credință tare, statornică și nefățarnică pentru Iisus Hristos, să ducă o viață plăcută în fața lui Dumnezeu, să aibă dragoste deopotrivă și pentru aproapele, împlinind poruncile Mântuitorului. Dumnezeu recunoaște pe fiecare după credința și faptele sale, așa cum pomul se cunoaște după roade. Împlinind acestea, vor avea liniște sufletească, pace, iar nădejdea mântuirii sufletului nu‑i va părăsi și le va încununa viața oriunde se vor afla. Mântuirea este darul lui Dumnezeu cel mai de preț, pe care îl primesc toți acei care fac voia și ascultă cuvântul Lui. Amin.

Arhimandrit Ciprian Grădinaru, slujitor și duhovnic la paraclisul Catedralei Mântuirii  Neamului

                                               “În biserica Ta, Doamne,
nu‑s nici regi, nici sărmani,
nici răi, nici virtuoşi,
sunt doar oameni ce se roagă,
nişte simpli păcătoşi.
(DS)



miercuri, 7 ianuarie 2015

Visez în culorile curcubeului


e prea dimineață
pentru alții
eu te-am luat
din vis
te-am primit
în casă
în grădina
cu busuioc
înflorit
lângă fântână

ți-am deschis
ușa inimii
poți să intri
 făra să bați
bântue-mi diminețile
nopțile
din spatele draperiilor
le-am umplut
de tine

tiptil te-ai strecurat
intre mine
si rugăciuni 
ispită
unde se termină
visul
acolo ești tu
netrăită îmbrățișare
clipă
pată de culoare
într-o existență
lipsita
de emotii firești

am să te caut
în fiecare dimineață
 devreme
ziua voi colinda pe străzi
iar noptea
luminând
cu iubirea-mi cât cerul
te voi afla
printre constelaţii

ploaie de stele
mă voi stinge
ating pamantul
mangâi urmele pașilor tăi
plecați departe
pe o petală de floare
pun  sărutul meu
fluture de o zi
visez 
în culorile curcubeului.
de Dorina Stoica

imagine de pe internet