Fără cruce nu se poate ajunge la mântuire

Când nu Te iubeam - Editura PIM Iasi 2014

ANTOLOGIE DE AUTOR

Tehnoredactare şi coperta – Dorina Stoica

 Corectura și lectori de carte– Geta Modiga și Mariana Sava 

Grafică – Valentin B. Neagu 

Cuvânt de învățătură– Părintele Ciprian Grădinaru 

Fără cruce nu se poate ajunge la mântuire

 Avem doar un singur mod de a ne apropia de Dumnezeu, credinţa. Aceasta se află pe Calea Crucii şi a pocăinţei. Altă Cale nu este! Ea este la îndemâna oricui. Singurele condiţii sunt asumarea ei şi urmarea lui Iisus Hristos.

 Credinţa îl schimbă pe om, ajutându‑l să se descopere pe sine prin raportarea întregii sale vieți la Dumnezeu. Calea Crucii nu este uşoară, chiar dacă se oferă tuturor celor care au fost botezaţi. Minunile pe care le‑a făcut Mântuitorul Hristos, cât a trăit pe pământ şi a propovăduit, au fost insuflate de credinţă. Atunci când a înviat pe fiul văduvei din Nain, a vindecat orbul din naştere, ori pe femeia cu scurgere de sânge, Iisus Hristos a spus „credinţa ta te‑a mântuit, mergi în pace”, nu a spus nimănui că vindecarea ar fi făcut‑o El, deşi toată lumea credea că Mântuitorul face minuni! Minunea este posibilă doar atunci când omul crede cu adevărat!

 „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia – mută‑te de aici dincolo – şi se va muta!" (Matei XVII, 20).

 Scopul şi încununarea vieţii oricărui creştin este obţinerea mântuirii. Acest lucru nu este posibil decât prin lupta dusă individual de către acei care aleg să meargă toată viaţa pe calea îngustă a pătimirii pentru Hristos, nu pe calea largă a vieții, devenind hristofori și mărturisitori. Calea Crucii presupune punerea față în față a celor doua firi ale omului, cea aplecată spre permanentă pătimire și cea îngerească, ce tinde spre desăvârșire. Anevoioasa cale a Mântuirii are urcușuri și bucurii duhovnicești, dar adeseori căderi, dureri, lacrimi, este plină de ispitiri. Datoria creștinului trăitor, care și‑a propus să se mântuiască în viața pământească, este să se ridice ori de câte ori va cădea, așa cum Hristos spune în Evanghelii: „De câte ori vei cădea, scoală‑te și te vei mântui”.

 În viața creștinului sunt adeseori căderi, dar asemenea Mântuitorului, ce a căzut pe drumul Crucii de trei ori, și acesta trebuie să se ridice, să meargă mai departe până la sfârșitul vieții lui. Ce contează cu adevărat este starea în care îl va găsi pe creștin clipa morții, căci așa cum spuneau Sfinții Părinți în Pateric „sfârșitul încununează viața omului”.

 Un șir nesfârșit de coborâșuri și de urcușuri este viața omului. Precum plecăm genunchii până la pământ, apoi ne ridicăm iarăși cu privirea spre cer când facem mătănii, așa este și viața cu suișuri și coborâșuri. Se poate în acest sens exemplifica căderea Sfântului Apostol Petru, care, chiar dacă Mântuitorul i‑a fost contemporan, a văzut minunile, a ascultat cuvântul Lui, s‑a bucurat de prezența persoanei lui Hristos, s‑a lepădat de credință la sfârșit, dar s‑a ridicat prin pocăință. La fel, fiecare creștin are momentele sale de slăbire a credinței și chiar de lepădare, dar trebuie sa fie permanent în război, deoarece contează starea în care te găsește sfârșitul vieții, care nu știi când va veni, iar dacă abandonezi pentru un timp lupta, poți lesne păți, ca fecioarele cele neînțelepte.

 Pe Calea Crucii, Dumnezeu nu te lasă niciodată singur. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29‑30), El știe toate detaliile vieţii creștinului, te întărește când ești gata să cazi, dându‑ți în minte gândul cel bun, ori scoțându‑ți în cale oamenii de care ai nevoie. El nu îngăduie să avem necazuri peste firea și puterea noastră, deoarece știe mai bine decât noi care ne sunt limitele și cât putem îndura. Cel mai important lucru este să nu abandonam niciodată Calea pe care am pornit spre mântuire și spre încununare bineplăcută lui Dumnezeu.

 Pentru a ajunge la ceea ce este scopul vieții creștine, adică la mântuire, nu este neapărat nevoie sa fii în mănăstire, ori în vreo pustietate. Poți fi nevoitor în lume, familie, în societate. Ceea ce contează sunt numai și numai credința lucrativă și faptele bune, iubirea de Dumnezeu și de aproapele nostru.

 În ceea ce privește fapta bună, jertfelnicia de care dăm dovadă atunci când dăruim aproapelui, ori pentru biserici, pot spune ca nu darul propriu‑zis, mărimea sau valoarea acestuia contează, cât bunăvoința de a dărui, de‑a face binele. Orice faptă bună aduce o bucurie sufletească. Nu contează partea materială, cât mai ales investiţia sufletească. Hristos va cântări dragostea cu care dăruim, chiar dacă dăm ceva puţin valoros. Dumnezeu are întodeauna grijă ca cele oferite în numele lui Hristos, să se întoarcă la cel care dă, însă nu sub aceeași formă, ci nelipsindu‑l pe dăruitorul de bunăvoie de cele ce‑i sunt de trebuință.

 Mântuitorul Iisus Hristos vrea ca viața noastră să fie curată, să avem în suflet iubire pentru aproapele și sa‑l iertăm, așa cum și Dumnezeu ne iartă pe noi, cei mult greșiți Lui. Porunca pe care a dat‑o prin Evanghelii este următoarea:

 „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul, precum și eu v‑am iubit pe voi”.

Acesta este cel mai frumos lucru pe care Dumnezeu îl cere de la orice creștin botezat în numele Sfintei Treimi , toți avem să dăm socoteală de felul cum am folosit libertatea cu care Dumnezeu ne‑a înzestrat și cum am valorificat timpul mântuirii noastre în această viață.

 Fiilor mei duhovnicești le doresc să aibă credință tare, statornică și nefățarnică pentru Iisus Hristos, să ducă o viață plăcută în fața lui Dumnezeu, să aibă dragoste deopotrivă și pentru aproapele, împlinind poruncile Mântuitorului. Dumnezeu recunoaște pe fiecare după credința și faptele sale, așa cum pomul se cunoaște după roade. Împlinind acestea, vor avea liniște sufletească, pace, iar nădejdea mântuirii sufletului nu‑i va părăsi și le va încununa viața oriunde se vor afla. Mântuirea este darul lui Dumnezeu cel mai de preț, pe care îl primesc toți acei care fac voia și ascultă cuvântul Lui. Amin.

Arhimandrit Ciprian Grădinaru, slujitor și duhovnic la paraclisul Catedralei Mântuirii  Neamului

                                               “În biserica Ta, Doamne,

nu‑s nici regi, nici sărmani,

nici răi, nici virtuoşi,

sunt doar oameni ce se roagă,

nişte simpli păcătoşi.”

(DS)