Volumul intitulat ,,Solzii
negri ai timpului alb” poartă iscălitura poetei Mihaela Oancea și a apărut la București, la Editura „Destine”
(2015). O carte în alb și negru de la un capăt până la celălalt, în care
predomină albul, deloc întâmplător, spre a ilustra laitmotivul (timp alb) al tuturor poemelor cuprinse
în ea.
Este o poezie postmodernistă, nu chiar la
îndemâna oricui, plină nu numai de neologisme, ci și de referiri la mitologia
greacă ori nordică, de filosofie și simbolistică esoterică. Cu ample conotații,
dificil de decriptat, poezia Mihaelei
Oancea nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum, nu imită pe nimeni și
încadrarea într-un anumit curent este aleatorie.
Poezia este, fără doar și poate, de
sorginte divină. Referindu-mă la cea din volumul „Solzii negri ai timpului alb”,
voi porni de la simbolistica acestui concept de timp alb, putând afirma că avem de-a face cu o poezie profund
spirituală și filosofică. Timpul alb este acea stare de iubire absolută, starea
edenică pierdută de protopărinții noștri odată cu alungarea din Rai, un timp ce
poate fi redobândit prin despătimire, prin lepădarea de „solzii
negri”, eu aș spune prin curățarea de păcatele omului contemporan. Stă în
puterea oricui de a accesa Timpul alb
și a redobândi puritatea edenică!
În toate poemele cuprinse în acest
volum nu vom găsi nicio urmă de revoltă, nici tulburare și nici tristețe, doar
raportare la un timp al începuturilor ca și cum sufletul poetei deja ar exista
în acea lume de mult timp trecută, dar revesibilă.
Simbioza dintre suflet și natură
este căutată, dar și aflată cu precădere în zonele înalte (la propriu), în
munți, unde poienile sunt colorate de bujori sălbatici, acolo unde lăcașurile
de cult, pe care poeta doar ne lasă a le bănui („Dezamăgire în ecouri de strană”), sunt porți deschise spre alte
univesuri.
Lumea poeziei Mihaelei Oancea este o lume neobișnuită, iar limbajul poetic este
intelectual, metaforic, surprinzător și inedit.
O ilustrare a universului poetic
ne-o oferă grafica executată de binecunoscutul artist plastic Mihai Cătrună ce se pare că a pătruns
înțelesurile subtile ale versurilor poetei.
Din
pricina păcatelor, a negativismului, omul contemporan a ,,pierdut vederea celui de-al treilea ochi”, nemaiavând acces la
acea zonă a existenței unde totul se află sub stăpânirea luminii.
Poezia Mihaelei Oancea este tocmai acel filon de lumină albă ce brăzdează
timpul acoperit de solzii murdăriei și ai întinăciunii. Asocierea aceasta
oximoronică alb-negru ne poate duce cu gândul la modelul istoric ce indică
originea palestiniană a lui la Iisus Hristos, om și Dumnezeu în același timp...
Poeta Mihaela Oancea este un fin observator al lumii înconjurătoare
călătorind prin timp, ajungând de fiecare dată la începuturi, acolo unde
puritatea trăirilor sale lirice se simte acasă. Ea privește răsăritul, apusul,
soarele, marea și munții descoperindu-le, descoperindu-se și descompunându-se
în elementele primordiale. În „Proces de
vindecare” „soarele, fruct dat în
pârg”, „face snorkeling,” ori „se
furișează într-un hamac,” pentru siestă căutând frumusețea și bunătatea,
pentru a se încărca de puterea vindecătoare a iubirii, dându-ne în cele din
urmă lecția de viață a iertării, cheie a vindecării și a armoniei cosmice: ,,Spre seară, tolănit pe nisip,/ surâde,/
știind că orice vindecare/ e o lecție de viață/”
Mihaela
Oancea este
fericita găsitoare a sufletului ce este mai mult decât geamăn, e siamez! În „Destine siameze”, „Ne-am întâlnit privirile/ dincolo de oglinda cea veche/ ce păstra
amintiri/”, călătoria în timp ajunge la începuturi, pe la ,,carâmbul timpului”, „când soarele naviga în piroagă de jăratic”.
Despre desăvârșire și spirite alese în „Ortoexistență”
poeta ne spune, „Cresc mereu păduri de
existețe efemere,/ dar puțini arbori cu rădăcinile în sus.”
De
formație filolog, este conștientă de puterea cuvintelor, dar și a celui care le
mânuiește spre a le face ascultătoare , limpezi, cu putere de vibrație, sau ,,pești
zburători/ care să-noate în răcoroasa mare de alb,”. Pentru a desăvârși însă o
creație este necesară și inspirația, pe care o numește “bună dispoziție”. “Într-o
dimineață oarecare, buna dispoziție le-nflorise în miez,/ țopăiau precum popcornul,/ și-atunci
am aflat că erau hotărâte / să gândească nu la ce sunt,/ ci la ce pot să
devină./”.
În „Călătorie” ne
dezvăluie că ,,Omul, pașaport cosmic/ pentru eternitate”, nu se înțelege pe
deplin, iar lumina ajunsese ,,a se curba în jurul lui,/ în așteptarea
galaxiilor dolodora de ferestre-/(…)către infinitele hoinăreli onirice/
zugrăvie-n Zenit.”
Pornind de la ideea unor filosofi antici sau contemporani
(Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford), potrivit cărora tot ce credem noi
că e real şi stă la temelia lumii noastre este, de fapt, o iluzie abil creată
de o inteligenţă de nenumărate ori superioară nouă, în ,,Muguri de vise”
poeta spune că ,,realitatea nu-i altceva
decât/ ce-i permitem să fie”.
Numele zeului Thanatos
(zeul morții), arareori pomenit cu teamă în mitologia greacă, apare în poezia Mihaelei
Oancea nu ca o entitate înfricoșătoare, ci ca un zeu al transformării
dintr-o formă de existență în alta. Această ipostază a lui Thanatos am
întâlnit-o în Luceafărul lui Mihai Eminescu (,,Căci toți se nasc spre a muri/
Și mor spre a se naște”), iar în poezia
Mihaelei Oancea, “Iar zeul Thanatos, scăpat din captivitate,/ se dezlănțuie. /
(…) Dau pagina /(…) acolo vreau să-nvăț/ din nou/ să rodesc.”( ,,Dau pagina”).
Și dacă va rodi, poeta o va face, fără doar și poate, în mitologicul oraș
Alfheim, acolo unde locuiesc geniile și spiritele luminoase, orașul care îi
primește doar pe cei drepți - („Intuiție”).
Viața este asemenea
curbei lui Gauss, ascendentă firesc până la apogeu, dar accidental bulversată
de întâmplări catastrofice cum ar fi pierderea facultăților mintale, când omul
cade în starea aceea ce nu este nici viață, nici moarte, ci somn: „S-a prăbușit
nevolnic, sugrumat/ de o bizară stare de rău/ În tinerețe îi fusese atât de
bine,/ încât și uitase definiția tristeții” -
(„Incident pe curba lui Gauss”)
După ce am lecturat
volumul acestei tinere poete, oprindu-mă asupra unora dintre poeme, în mod
special, și revenind tot la ele după lectura altora, pot afirma că am în față o
poezie de o profunzime remarcabilă, ce denotă vastă cultură generală, vocabular
poetic elevat și un simț artistic mai rar întâlnit.
Trebuie să mărturisesc
nu a fost o lectură ușoară și nu mi-a fost revelată ideea din poemul citit
decât la a doua sau a treia lectură. Poeta Mihaela Oancea nu ne prezită niște
trăiri sau experiențe de viață așa cum facem cei mai mulți dintre poeți, ci niște
concepte filosofico-esoterice bazate pe studiu și lecturi atent alese.
Și, cum Poeta este un
arbore tânăr, îi doresc să crească, iar rădăcinile să-i fie cu fiecare volum
tot mai înfipte în cer, ba chiar să cuprindă tot cerul cu ele, până acolo unde timpul
este imaculat și fără solzi negri...
A consemnat, Dorina Stoica. 16 nov 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu