Poezia, în genere, trebuie să
transmită o stare, fie de neliniște, de încântare, de frumusețe dureroasă, fie
gânduri sau imagini cu care să rămâi.
Dorina Stoica transmite într-un
limbaj amalgamat de stiluri care-i seamănă în final, zbaterea unui suflet ce se
descoperă permanent.
De la „Mă țin zdravăn de timpul
prezent”, „Anii mei strigă după ajutor/Într-o viață ca o gumă de mestecat/ timpul
curge găunos și nătâng” și până la „Scrisul e o apă dulce din care poate bea oricine./Să
nu ne îmbătăm însă,/ cu apă!”, autoarea îndrăznește: să ironizeze fericirea
care depinde de „spondiloza cervicală”, să descopere cum atacurile de panică
„deschid portaluri dinspre prezent spre trecut și dinspre trecut spre viitor”,
să mestece cu linguroiul de lemn „magiunul copilăriei”, să deschidă „Cutia
Pandorei cu pila de unghii”, să fie „vinovată de copacii înfloriți în
februarie”, să înghită „pastilele” când nu mai e nimic de făcut în partea aceea
de viață...
Dorina Stoica își înțelege parcursul devenirii poetice nu ca pe un drum
ci ca pe o Cale, iar scopul este găsirea libertății interioare: ‘În
fond, scopul vieții nu este să fii/„fata babei sau fata moșneagului”,/nici să
găsești „punguța cu doi bani„ /ci libertatea dinlăuntrul tău/.’ (Libertate)
Poeta se autodefintește ca femeia ce se „... hrănește/ cu un vers de poezie/”,
nu are identitate, nici vârstă și nici nu vrea nimic de la nimeni (Femeia
cenușie) deoarece ea poate fi orice îți dorește să fie: “cântec
molcom”, „poezie” „cânt de vioară”, „murmur”, „porumbel alb și pur”, „lacrimă„
, ”veselie, , „surâs”, „ciocârlie” (Sunt). Pentru ea a fi om și a se înălța prin Cuvântul
care zidește e cu mult mai important decât primirea
unor premii literare importante - prin urmare hrănește „... un poet sărac/alungat de la toate/ iarmaroacele
unde omenia/ se vinde pentru un vot” (Nu sunt).
Pentru Dorina Stoica Divinitatea este
mereu o prezență dorită, o forță inspiratoare, așa cum rezultă din poemele: „Crezul
pentru Eminescu”, „Ca o cerșetoare” „Un înger îmi atinge inima” „Canon” sau e „umbra”
care o însoțește veselă la Liturghie. E starea permanentă de “Îmi
era dor de El” într-un cotidian burlesc dintr-o societate ce funcționează mai
mult pe bază de “Tertipuri cotidiene” decât pe legi.
Duminica
e zi sacră iar nerespectarea ei poate declanșa discomfortul și chiar iadul ( Să
nu mă-ntrebi mamă), în familiile unde sunt “Bărbați ce pleacă spre
biserică și ajung/ la cârciumă nu din vina lor,/ ci a celor care au pus
cârciumi în drum” iar la întoarcerea acasă pentru familiile cu astfel de probleme „...
împletirea de/codițe din pletele sălciilor” semnifică gestul absurd, absolut
inutil - sau e doar clemență determinată
de hazard și ironie: „Dumnezeu stă la o masă./Are degetul arătător
îndreptat/spre butonul roșu, dar nu-l apasă/”.
Partea ei din această “jumătate
de viață” e plină de „anotimpuri” în care se culcă și se trezește, în care
caută amintiri pentru a da sens tăcerilor și înflorește mereu între viață și moarte
„înlăuntrul său”: „Mă culc vară/mă trezesc toamnă./ Îmi cad frunzele,/mă fac
iarnă./Sparg între dinți tăcerea./În palmele mele/înfloresc și se
trec/ghioceii, trandafirii./...E atâta viață/și atâta moarte/înlăuntrul meu.”
Între clasic și postmodern, poezia
Dorinei Stoica e o căutare permanentă de sine, o zbatere încântătoare cu mari
reușite, e constatare și concluzie pe linia vieții, toate transpuse în expresii
artistice surprinzătoare, dincolo de căderea spre obișnuit: „Eu și tu, două
semne de întrebare./ Ne urmărim pe furiș/ [...] Timpul curge dintr-un capăt în
celălalt al camerei./ Mă agăț de amintiri./ Miroase a carte nouă.”
Tot ce face, gândește, vede, simte
autoarea este pus în slujba poeziei și asta o va determina mereu să meargă mai
departe, punând Muza care „a locuit cu ea” ca un fel de „Mângâietor/în momente
de grea încercare/ să-i șoptească la ureche aceste cuvinte/ pe care le scrie”
pentru noi, cititorii, pentru timpul ce îmbătrânește în fiecare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu