Născută în anul 1952, martie, 14, Răchitoasa, Bacău. Debutează în revista Liceului Ghe. Roșca Codreanu "Debuturi şi tradiții", 1970. Debutează editorial în 2008 cu volumul "De la poezie la rugăciune", Editura Sfera, Bârlad. Are o sumedenie de cărți editate, colaborator sau redactor la multe reviste. Posesoare a multor premii importante. Despre cărțile sale au scris mulți critici literari și scriitori de seamă. Este membră a mai multor cenacluri literare. De altfel, așa am cunoscut-o pe Dorina Stoica, la cenaclul ”Lecția de poezie” organizat de Societatea Culturală ”Apollon” la București, prilej cu care am fot premiate amândouă pentru proză, m-a atras de cum am văzut-o. Modestia, cumințenia din ochii ei, m-au făcut să o privesc mai atent. Nu mică mi-a fost surpriza să aflu că este moldoveancă de-a mea. Ne-am apropiat mai mult cu ocazia vizitei de la Chișinău la Biblioteca Națională și la Centrul Internațional ”Mihai Eminescu” unde aceeași societate a organizat o “Lecție de poezie”. După ce am schimbat și câteva mesaje, dar mai ales după ce am citit cartea ”Zbor cu aripi de lut”, am realizat că este un scriitor adevărat, plin de har.
În textul ce urmează sunt câteva impresii asupra unor proze scurte din această carte.
Proza Dorinei Stoica este eminamente lirică. Te încântă prin limbaj și prin curgerea cuvintelor ca adevărate poeme. Interesant cum, adesea, autoarea îmbină proza cu versul, adică prozele sale sunt precedate de versuri lirice.
Despre trecute vremuri și provinciale străzi/ “Bârladul oraș de dureri, împliniri și visări,/ trec și trec anii noștri asemenea,/ unui zbor de păsări migratoare, spre zări”. Ce frumos, ce nostalgic, spun eu.
”Metraje multicolore, covoare, perdele, parfumuri, săpunuri, mirodenii, oale, farfurii, olițe de noapte, scaune, dulciuri, halva turcească, marmeladă, susan, halviță, covrigi, saci cu seminte, mezeluri, cărnuri, scrumbii și țâri, pește proaspăt, brânzeturi și câte altele, așezate de-a valma în fața magazinelor. Și peste toate mirosul de gogoși, vată de zahăr și de mici. Nu erau vitrine, nici frigidere, ci cuburi de gheață pentru ca marfa perisabilă să nu se strice, totul la vedere, la pipăit, mirosit, gustat, negociat și în cele din urmă cumpărat.”
Dorina Stoica ne povestește despre atmosfera Bârladului de demult, de pe vremea când era copil. Când mirosul parfumurilor, a gogoșilor și multe alte bunătăți i-au încântat copilăria. Când vitrinele încărcate cu lucruri elegante, făceau moda la acea vreme. Dar și concurența între funiile cu rufe. ” Una era să pui la uscat un capot lung din zanana cu trandafiri roșii, cu care puteai să mergi și la Alimentara sau la sifoane, și alta să pui la uscat un capot din diftină ieftină sau din monton, și acela decolorat. După cum, una era să ai pe sârmă ciorapi lungi din bumbac, găuriți în talpă și alta era să ai pe sârmă ciorapi fini cu dungă, din mătase sau musulină. Una era să pui pe sârmă o rochie din tafta, stofă ori catifea din mătase și alta să pui la uscat o rochie din țesătură Borsec sau din doc.”
Poate nici nu fusese caietul ei! O povestioară despre un caiet în care Olga, eroina acestei schițe, pe vremea când era elevă, își scria gândurile, trăirile ei interioare, păreri despre colegi, dar și despre profesori. Din acest motiv, profesorii o privesc sever, iar colegii se îndepărtează de ea. Apoi, la un moment dat, caietul acesta dispare. Peste ani mulți i se pare că își zărește caietul, murdar și ros de timp, dar nu e sigură că este al ei; ea nu mai putea să vadă bine… ” Peste timp, abia ieșită la pensie după mulți ani lucrați într-un serviciu banal, întoarsă în orașul unde făcuse liceul, într-o biserică, când se închina la Maica Domnului, Olga a văzut un caiet făcut sul și i s-a părut că își recunoaște scrisul aplecat spre dreapta. Și-a adus aminte de caietul acela din liceu. Vederea îi slăbise, nu avea ochelari, drept pentru care caietul a
rămas acolo. Poate nici nu fusese caietul ei…”
Doar el i-a spus Teadora ”Plouă? Tu plângi? Nu eu! Stelele plâng și plouă cu stele.”
” Lumea o știe de Tea. Cei apropiați îi spun Dora. Doar el i-a spus Teadora! Teadora-adorata!”
Tea, ajunsă la o vârstă înaintată, pleacă la o mănăstire la Gura Secului să se spovedească. Era îndrăgostită. În tren ar vrea să citească dintr-o carte primită prin poștă de la el. Primele rânduri o fac să intre în lumea personajelor, dar trenul se oprește, ajunsese la Iași. De aici trebuia să meargă cu mașina. Se gândește la cartea începută în tren. Își dă seama că e în post, se rușinează. La mănăstire, în genunchi în fața părinteleui, mărturisește că e îndrăgostită. Reacția acestuia ”femeie bătrână…” o face să se rușineze de sentimentele ei.
La mormântul părintelui Cleopa aprinde lumânările :”Una pentru mama, una pentru fiu, una pentru ea, alta pentru soț. Ei îi spun Dora. La urmă, una pentru el. Numai el i-a spus Teadora!”
Infidelitate ”Și pentru că mi-e teamă să urc pe scara/ ce duce la sufletul tău, îți voi arunca frânghia/ legată de bucata mea de cer ca să cobori în mine.”
Dana voia doar să fie iubită de soțul ei. Dar soțul ei rămânea indiferent la dorința ei. Lucrând în schimburi diferite, se întâlneau doar noaptea când, de regulă, soțul ei adormea lângă ea. Pleacă în concediu la mare. În tren se întâlnește cu un fost coleg de care fusese îndrăgostită. Mirajul iubirii i-au cuprins, dar s-au despărțit, el promițându-i că o va căuta și măcar o noapte tot o va fura. Și o caută, și petrec o noapte de basm la un hotel. Dar în gară geanta îi este furată. O altă femeie tânără îi cumpără un bilet și astfel Dana ajunge acasă. Urcând scările gândește „Ce mult mi s-ar schimba viața, dacă am face doar
schimbul unu!”
Haina roșie de catifea/ Este scrisă la persoana a-ntâia. Ea este îndrăgostită de o haină roșie dintr-o vitrină de pe Lipscani. Își cumpără haina și o poartă o vreme. I se părea că lumea îi acordă mai multă atenție. Femeile o priveau cu invidie, iar bărbații îi zâmbeau, mai ales cei însurați… A purtat mulți ani haina, până când niște derbedei trag de haină și-i strigă : ” Ole-ole, se mai schimbă mode-le și orânduiri-le! Ole-ole, trăiască go-lă-ni-i-le!”
După un timp, un prieten îi spune că îi stătea bine cu haina roșie. Povestitoarea o scoate din ladă și constată că e ciupită de molii. Fredonează tricolorul. O perie și o așează la loc, printre hainele mamei, s-o păstreze că cine știe, cândva, cineva va face una cu mult mai frumoasă după modelul ei.
Viață de emigrant/ ”Fie pâinea cât de rea/ semnul crucii-l fac pe ea/ și-o mănânc în țara mea!” O poveste dureroasă a unei familii de emigranți.
LILIN încă mai scrie poezii/ O poveste, o fantezie. O poveste de dragoste plină de mister.
…”într-o lume eterică, eram esență, eram vis, eram iubire. Eram fericită! Eram altcineva. Altceva! Nu mă atingea decât aeru din jurul meu, dar acesta parcă avea degete lungi, stravezii și catifelate.” P.99. Poezia lui LILIN se transmite după moartea ei, altei fete cu aceeași obstinație muribundă.
”Mă urmămrește/ noapte de noapte/ sufletul poetei/ captiv între două lumi, ceață albă aleargă după mine/ strig/ e prizonieră/ stigătul i-e mut,/ acolo nimeni nu aude/ e poeta fără trup, aleargă/ vrea trupul meu pentru păcate/ are nevoie urgentă de el…”
Magdalena trebuia să copie în calculator poeziile scrise în două caiete. Misterul acestor poezii îi trezește dintr-o dată dorința de a scrie și ea poezii, umplând un caiet întreg cu ele. Se îndrăgostește de același bărbat care o îmbrăcă în fiecare seară cu chimonoul și peruca celei moarte. Magdalena spală chimonoul, și-atunci vraja se rupe. Lipsa mirosului natural al celei iubite, lui Sen, bărbatul matur, îi determină o criză de inimă. Magdalena a înțeles că bărbatul o iubea doar pe Linlin, poeta ce a umplut cele două caiete de poezi. Fuge acasă. Scrie un bilet Corei, celei căreia îi povestise drama ei, colega ei de pat dintr-un spital de psihiatrie, apoi se sinucide. În bilet, Cora este rugată să se ducă la Sen să-i dea banii datorați pe copierea în calculator a poeziilor lui Linlin. Cora, intrând pe aleea casei acestuia, are sentimentul că mai fusese acolo… ” Nu știa de ce, dar inima i-a tresărit de parcă mai văzuse de multe ori acel loc ce era pentru privirea ei cât se poate de familiar…”
Linlin, Magdalena și Cora erau una și aceeași ființă fragilă, cu mintea rătăcită, bolnavă de dragoste.
Zbor cu aripi de lut/ ”Suflet rănit, scos la vânzare pus pe tarabă, Pipăit de ochi și de mâini murdare.” Cu aceste versuri de la pag. 121, începe partea a doua a cărții Dorinei Stoica. O poveste reală. În aceste versuri cuprinde toată durerea și mizeria unei lumi murdare, cea care i-a furat copilul. Da, copilul. De ce!? Fiindcă scriitorul își consideră creația drept copilul lui, pentru că totul izvorăște din el, din sufletul și imaginația sa, din fiecare celulă a ființei sale. Creația lui nu poate fi a altuia așa cum nici copilul nu poate fi al altuia. Dar mai sunt și hoți de copii, sau mai sunt și din cei care înfiiază copilul altuia cu acordul părinteleui. Aici, însă, nu este vorba de înfiere, ci de furt pur și simplu. În corespondența publicată în aceste pagini de Dorina Stoica vom afla cum copilul ei de suflet, rugăciunea ”Îți mulțumesc, Doamne!”, i-a fost pur și simplu furat sau mai bine zis însușit de altcineva. Cu atât mai mult este grav cu cât hoțul, hoții, sunt păzitorii credinței. Astăzi, poezia cu pricina, circulă în lume ca fiind creația părintelui Arsenie Boca. Nu el este hoțul, nu avea cum, ci afaceriștii infractori care au vrut să-i dea o aură ireală doar pentru câștig. Dar să analizăm poezia. Observăm, întâi de toate, că versurile nu sunt religioase. Ele au o încărcătură romantică, artistică, de poet, pictor, sculptor, muzician. ” Pentru harul ce-mi poartă a mea mână,/ Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,/ Pentru viersul ce curge spre mine spre cer.” ………/ ” Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,/ Pentru toate încercările vieții mele.” Aceste cuvinte ne spun cine este creatorul! Ar fi scris un preot astfel de versuri!? Nicicum. Mă întreb ce ar spune Arsenie Boca de tot bâlciul acesta provocat de aceste versuri alipite ilegal aurei lui de sfânt!?
Citind cartea, veți înțelege că Dorina Stoica demonstrează cu dovezi incontestabile pe parcursul a mai multor ani că ea este singurul creator al acestei rugăciuni-poezie întitulată
”Îți mulțumesc, Doamne!/ Îți mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine./ Îți mulțumesc, că am pe masă o pâine,/ Îți mulțumesc pentru stropii de ploaie,/ Pentru fructe, păsări, flori, Pentru soarele care răsare în zori,/ Pentru cerul cu licăr de stele,/ Pentru toate zilele vieții mele,/ Pentru firul de apă izvorât din fântână,/ Pentru harul ce-mi poartă a mea mână,/ Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,/ Pentru viersul ce curge spre mine spre cer./ Mulțumesc pentru omul blajin și sincer./ Mulțumesc pentru haina pe care o port,/ Pentru tot ce mă doare și totuși suport./ Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,/ Pentru toate încercările vieții mele./ Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște./ Mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște./ Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,/ Că nu ar fi deajuns o mie de ani să trăiesc!”
”Zbor cu aripi de lut”, un zbor în derivă, un zbor imposibil. Lutul aripilor este minciuna unor așa ziși sfinți cu aură fadă!
Felicitări Dorina Stoica, pentru această rugăciune ce este pe buzele tuturor izvorâtă din străfundurile minții tale. Felicitări pentru această carte care m-a făcut să zâmbesc, să tresar, să lăcrimez…
Viorica ȘERBAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu