Sfârşitul
anului 2015 i-a adus poetei Ana Urma succese remarcabile în domeniul creaţiei
literare. Pe lângă premiile obţinute la concursurile de poezie şi haiku, a
debutat editorial cu două volume de autor, pe suport hârtie: Isadorable:
[poezii], Editura Art Book, Bacău şi Ploaia de vară : haiku, Editura
PIM, Iaşi.
Debutul
publicistic a avut loc cu mai mulţi ani în urmă, când poemele sale au fost publicate
mai întâi în mediul virtual, apoi incluse în mai multe volume colective; poezia
în antologiile cenaclului Lira21, iar haiku în culegerile Ro-Ku
sau în volume online, pe Calameo Ploaie
de vară, editura Semănătorul File de Jurnal.
În orice
formă a fost adusă la cunoştinţa publicului, creaţia literară a Anei Urma este descoperită
şi citită cu atenţie de iubitorii genului, înţeleasă şi apreciată în subtilitatea
cuvântului bine rostit.
Prin
acumulări în timp, Ana Urma şi-a descoperit la maturitate disponibilităţi lirice
nebănuite, ignorate în prima parte a vieţii. Adeptă a lucrului bine făcut, în
demersul său literar, procedează cu tact şi cumpătare, cu pricepere şi
înţelepciune, iar printr-o muncă migăloasă şi tenace descătuşează filonul liric
cu care este binecuvântată. Acesta irumpe
şi astfel, reuşeşte să pună în relaţie poetică viaţa şi imaginaţia, trăirile şi
cuvântul, dorurile şi alinările, îngrijorările şi speranţele...
Câteva
consideraţii despre „Isadorable”
Poezia Anei
Urma se citeşte pe îndelete, cu sufletul deschis şi mintea trează pentru a decripta conţinutul de idei şi
mesajul. Nu este o poezie ermetică, nici vorbă, ci mai degrabă bogată în simboluri
şi sensuri subtile. Aş putea spune, fără frica de a greşi că, poezia autoarei
nu este accesibilă sau la îndemâna oricărui cititor. Deşi este rodul
spontaneităţii şi naturaleţii imaginaţiei, este o poezie elaborată, ispitită de
figuri de stil, concepută într-un mod organizat ce este deprins prin exerciţiu
şi graţie, cu remarcabile disponibilităţi tehnice. Tratează fără sentimentalism
teme sentimentale, ascunzându-şi emoţia personală în rostirea impersonală.
Atitudinea distantă, mereu supravegheată faţă de un fapt lăuntric este urmarea
priorităţiii activităţii cerebrale faţă
de cea sentimentală.
Autoarea, bine
ancorată în universul în care trăieşte, uneori tern, alteori zbuciumat, însă
dornică de cunoaştere îl răscoleşte cu abilitate şi răbdare pentru a înţelege
din tainele acestuia, dar şi pentru a se descoperi pe sine: „păşeam cu avânt pragul zilei / când o gheară
brutal m-a oprit / sfâşiindu-mi eşarfa flori călcate-n picioare / pirueta
forţată şi un pas înapoi / desprind elegant frunza verde pictată / în mătasea
de china cu pulberi de jad şi / merge mai departe” (Isadorable, p. 16). Îşi pune întrebări „ (Mă întreb dacă eu am visat visul meu, p. 77) şi caută sensuri, „ochii mei de atunci /
întorceau prea albastrul bătrânului fluviu / răscolind în acelaşi tablou
milioane de paşi / conversaţii în cercuri absurde nisipul deşertul / ca un uliu
flămând cuibărit în viscere / se roteau întrebările peste ultimul i sacadat” ( Imposibila uitare, p 51). Reuşeşte cu
vădită aplecare să desluşească rosturi „pariez doar pe alb / ştiu gustul
zăpezii dinspre nord vine frigul / e târziu pentru fluier caval sau vioară / şi
totuşi tresar răzbit de-un colind şi lerui să umple pustiul / lerui liniştii
false din fratele om cum lerui Luminii / în zilele mele” (Poveste de iarnă, p. 36) şi să dezlege noduri „răsfir / cu
privirea / nisipul sticlos / cinabrul din ierburi şi frunze / desprinse de
umbre în nodul terestru / jumătăţi întregind mistuirea” (Toamna andante, p74); retuşează contururi „lângă ora tăcerii / mai
întâi dispare tristeţea / apoi negrul
cărării se surpă / sub ninsoarea molcom aşternută / pleoape grele în volte privirea / coboară măiestre mai jos cu un cer...” (Schiţe pentru mai departe, p. 85).
Spiritul
liric al Anei Urma rezonează armonios cu ancestralul „nesfârşită povestea /
ţesută cu fire din tortul bunicii / închisă ca floarea în bobul de grâu /
trecută de nouri de steiuri de ziduri / vechi sărut încrustat cum e crucea pe
pâini / şi vinul prelins din pocalul prea plin / învie izvorul din care un
înger mai bea...” (E de-ajuns doar să
cred că rodul urmează sămânţei, însemnări pe marginea unui colind, p. 83)
şi cu celestul, cu cuvântul divin „nori cirrus dispar în vaier de vânt /
seninul aproape solid închipuie calea de îngeri / am luat de la ibişi obiceiul
suirii / ating orizontul şi scriu pe zăpadă”. (Dincolo de structuri nevăzute harfe, p 82)
Versurile
poetei se disting printr-o deosebită plasticitate, printr-o extraordinară
putere de a sugera reacţiile exterioare ale sufletului omenesc, de a traduce
prin gesturi şi fapte trăirile interioare, zbuciumările lăuntrice. Abordează unele
din temele majore ale omenirii. Îşi
exprimă îngrijorarea cu privire la distrugerea ecosistemelor naturale şi a
sistemului lingvistic al unui popor. În opinia autoarei, codrul este
asemănat lexicului, copacii fiind doar „cuvinte vii”. Este o risipă şi nimicire
fără milă, pentru care autoarea se întristează, se mâhneşte pentru lipsa de
voinţă a generaţiei actuale de a păstra neprihănit fondul silvic, ca şi cel
lexical pentru a fi lăsat moştenire, verde şi curat urmaşilor, spre păstrare şi
dezvoltare. Se întristează şi suferă văzând decapitate ori amputate dealurile
şi munţii, defrişate pădurile, schilodit vocabularul prin împrumuturi şi
acceptări nepermise a unor cuvinte din alte limbi...
Descoperă şi
se confruntă cu ape tulburi, care par să-i inunde întreaga fiinţă şi trăieşte profund spaima neputinţei. Nu stă nepăsătoare, ci „descifrez tânguielile le curăţ
de flegme le descânt de urât” vorbind „întunericului... între stele până
triluri zidite prin / cuiburi aud şi mă rog să mai înflorească o dată copacii /
şi pe străzile lor a risipitorilor”. Găseşte în sine motivaţia şi forţa de a se
implica cu iubire risipind întunericul şi redescoperind „stelele”, „trilurile” prin
cuvânt – cuvântul liturgic şi al rugii, astfel „universul din gânduri
mutândul-l în litere crude”. (Semn de
carte, risipitorilor de cuvinte, p. 35)
Elementele
din natură au o prezenţă continuă, se integrează desăvârşit în ansamblul
imaginilor. Ele servesc creării unei imagini de ansamblu a lumii
exterioare şi, mai ales, luate ca simboluri,
sugerează, concretizează şi lărgesc semnificaţia versurilor: „cuţite înfipte în
galben oranj arămiu sfredelesc / în
mesteceni înalte coroane tăcerile ameţitoare / deşi nu e parcă doineşte Leşe cu noduri de frunze / toamna aşteaptă
privitori s-o descopere nouă / ca efigii în marmuri o daltă vântul să dea partea
/ de praf ochiului luminile formei” (Soledad,
p. 11). În comuniune permanentă cu natura, omul nu se simte singur pentru
că energiile vitale circulă în ambele sensuri.
Tonul
poeziilor este unul optimist, versul este luminos, împregnat de nuanţe şi tonuri
discrete, însă viu perceptibile. În creionarea unui peisaj, a unui tablou
autoarea utilizează întregul arsenal al culorilor, predominantă fiind culoarea
verde. În Poezia Poem pentru depărtările
noastre (p. 13), verdele este omni prezent, simbol al speranţei, trezirii
la viaţă, dăinuirii: „între cuvinte predomină verdele înviere fluturi”, „câmpia
te va urma dar mai ales cerul şi verdele
/ oriunde oricând şi oricât de îngust sau gri / ar fi orizontul”,
„repetă repetă cu ochii închişi mai întâi apare verdele”
În lirica
poetei, dragostea ocupă un loc aparte. Dacă iubirile, pe lângă frumuseţea lor
inefabilă, au uneori „chiar un gust amar”, ori sunt o „povară”, Ana Urma
redefineşte conţinutul acestui sentiment „pe maluri în ape în aer / sevele
calde sunt leac răzvrătirii / priveşte şi tu prin fanta subţire / e foşnetul
firav aripa la fel / în flutur albastru renaşte omida / sparg mugurii moi crisalide
de jad / şi nimeni nu plânge nu cere / arginţi împrumut sau simbrie” Redefinire,
p. 60)
Ana Urma
oferă în poezie cheia propriei personalităţi.
Se caută şi se descoperă „Ca un
fir de nisip / locuiesc temporar o clepsidră / mereu vertical la marginea clipei
/ sub tâmplă pecetea un semn stacojiu / între litera A şi numele meu / port
stigmatul chemării / pe drumul sortit pentru Unul”. (Gânduri în
expansiune, p.79) ori „desprinderi de verde / în sâmburi striviţi sub
carâmb / absorb în spirală aritmic ecoul / când zmeiele frunză sunt scrum / şi
zidul străpuns de un gând / răspunde în magma primară / Eu Sunt” (Restituiri, p. 75 ). Prin
poezie, autoarea-şi găseşte liniştea, confortul sufletesc atât de mult de dorit
de noi toţi. ”De dragul acestui poem / ocolesc anotimpuri frunze ape cocorii /
culorile mai ales verdele l-am ascuns / într-un fluture şi toate în pumnul copilei
/ cu ochii ca mura”. (Arbori de linişte,
p. 61)
Ana Urma s-a
descoperit pe sine ca poet, deopotrivă, la nivelul stilistic şi cel semantic
ale discursului. Poemele autoarei, bijuterii lirice de o incontestabilă
sugestivitate, sunt decantări asemenea spumei din valurile apelor de munte,
limpezi şi repezi. Demersul liric definit printr-o adâncime a mesajului este
conturat de amprenta personală, de o rară prospeţime, esenţa ascunzându-se
îndărătul unei frazeologii colocvial epice. Discursul liric deosebit de îngrijit, curge firesc.
Inspirată de
cuvânt şi empatizând cu imaginile poetice, Ana Nicole Popa realizează, la numai 14 ani, ilustraţii
extrem de sugestive.
Privind
volumul Isadorable în conexiunea
lui lăuntrică, în înlănţuirea osmotică a multiplelor nuanţe şi faţete ale
trăiririlor şi transmiterii acestora, observăm că poeziile Anei Urma cuceresc
prin vibraţie, coerenţă şi naturaleţe. Pentru aceste calităţi, şi multe altele,
poezia Anei Urma este primită cu bucurie, cu entuziasm şi promovată. Scriitorul
şi cineastul român, Ben Todică a recitat din poemele Anei Urma la postul de
radio al românilor din Melbourne, Australia iar omul de televiziune Tudor Călin
Zarojanu în cadrul rubricii De ce-aş citi
(emisiunea Arte Carte şi Capricii, aprilie 2015).
Dacă felul de
a fi al Anei Urma este discreţia şi modestia, poemele sunt aproape toate
confesiuni. Încet, dar ferm autoarea trece prin gesturi, sentimente şi idei din
relativ în absolut şi nu se sfiieşte deloc să-şi declare adevărata identitate
lirică.
Cartea Anei
Urma este Dincolo de apusuri o Disertaţie după un poem.
„luminând
motivul dintâi al iubirii
iau fărâme
le sădesc în
alt om şi aştept
şi aştept
până sevele frăgezesc cruste reci
sau pământ
înţesat cu orgolii şi repet
şi repet până
mugurii dau în iubire”
Vasilica Grigoraş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu