 |
| Poetul prof. PETRUS ANDREI |
Scriitoarea Dorina Stoica a parcurs un drum impresionant „De la poezie la
rugăciune” (2008), primind câteva „Daruri” (2009) poeta face măturisiri despre „Raiul
în care am fost” (2011) și văzând că „Bietul
om sub vremi” (2012) suferă, merge „De Florii în Țara lui Iisus” (2013) spre
a-și aduce aminte de vremea „Când nu Te iubeam” (2014), pentru ca la „Izvorul
îndepărtat” (2011) să-și spele sufletul ca să-i rămână „Ochiul curat”( 3015, Editura ,,Pim” Iași, 143 pagini, grafică și
copertă Mihai Cătrună.)
Volumul apărut recent cuprinde poezii
grupate în patru cicluri „Sentimente”, „Ce iubire e asta?”, „Exitus”, și „Ochiul
curat”.
Poeta strânge în „Geamantanul cu vise”,
„Frânturi de gânduri”, depănând asemenea
Șeherezadei, un fel de poveste sentimentală, gândindu-se că „Urmează o perioadă
dificilă”.
„Am unele așteptări”, spune
poeta și „Visez în culorile curcubeului” pentru că „Primăvara ai vrea să le ai
pe toate”.
Ființei celei mai apropiate de inima
sa i se confesează „Te desenam cu raze de soare” și-i cere imperativ „Scrie-mi”
sau „Ia-mă cu tine”.
Arta reprezintă în fond, expresia
unui regret ( Constantin Noica), a unei neîmpliniri, a unei tristeți.
Anotimpurile vieții generatoare de tristeți
sunt toamna și îndeosebi iarna.
„Tristețile vor veni odată cu
toamna/ da/ trebuie urgent să mă îndrăgostesc/ să nasc din fericirea de azi/
durerea din nopțile lungi de iarnă/ când se scriu cele mai triste poezii/”( „Urmează
o perioadă mai dificilă”)
Într-una dintre cele mai reușite
creații ale volumului, chiar susține cu destul curaj că este îndrăgostită: „De
păsări, de flori, de ape, / de oameni,/
de gâze de zori,/ de tot și de
toate”, și drept urmare, din „geamantanul cu vise” lasă câte unul „prin curți
și prin case”.
Dorinei Stoica îi stă bine și în ie și-n catrință când se prinde-n hora
ritmului trohaic: „Vară cu cireșe coapte,/ și parfum de crini în noapte,/ Vară
când mă-ncearcă dorul/ limpede precum izvorul./ Vară când se coace grâul/ și se
face râu pârâul./ Cerul e pictat cu stele,/ plin cu visurile mele./ Sunt o strună de vioară/ care cântă vară, vară!” (
„Vino vară-mbujorată”)
Epitetele, comparațiile, metaforele împodobesc
aceste poezii precum un trandafir roșu cosițele unei fete în zi de
sărbătoare „vară fragedă fecioară,
vară-mbujorată ca o fată
sărutată, vară ca o hoață, sunt o strună de vioară”, ș.a.
Fiindcă „Primăvara ai vrea să le ai pe
toate” eu mi-aș dori un alt vers în locul acestuia „dar sunt mânjită de soare
pe față”, expresia „mânjită” fiind respinsă în totalitate de „soare”.
„Într-o existență lipsită de emoții
firești”, poeta visează în culorile curcubeului un ideal încă neatins și „pe o
petală de floare pun sărutul meu fluture de o zi”. Aceste sentimente sunt ale
unui suflet adolescentin care încă mai poate să viseze, să aibă „unele
așteptări” să îmbrace “frânturi de gânduri” în veșmântul sacerdotal al poeziei.
Poeziile din ciclul „Ce iubire e
asta?” Sunt sensibile, inspirate, îndrăznețe încât poeta însăși spune „roșesc
de câtă îndrăzneală am avut.” O femeie obișnuită nu poate iubi „o boare de vânt
cu miros de petunie sau de busuioc, ori o rază de lună strecurată pe fereastra
deschisă după miezul nopții”, dar o poetă da.
Iubirea față de creație( „Ce iubire
e asta?”) este iubirea care veșnicește „Pentru că eu sunt însuși dorul” (pag
76).
Ciclul „Exitus” este de inspirație
biblică, după „Ecleziastul” și este rezultatul ( parțial) al impresiei profunde lăsate de moartea unei
tinere și talentate artiste, plecată prea devreme la cele veșnice, pe care a
cunoscut-o și care i s-a confesat spre sfârșitul scurtei sale vieți. Autoarea
vede viața nu ca o pradă (Marin Preda), nici ,,ca un peron” (Octavian Paler),
ci „ca un balansoar”. „Lăsăm uși deschise spre suflet,/ nimeni nu intră pe ele”,
pentru că suntem despărțiți de ură.
Sentimentele care o animă pe Dorina Stoica sunt „disperare/ însingurare/ gândurile dor/ florile mor/
orașu-i pustiu/ aproape nimic nu e viu” ( „Apocaliptică”).
Poeta simte dureros trecerea
timpului, sosirea toamnei, a frigului, a ploilor reci, a iernii... Este
obsedată de presentimentul morții „ielele joacă hora fermecată/ în
pădurea-ntunecată”, de aceea gândurile sunt zgribuluite, cimitirele devin
locuri de pelerinaj , „până la urmă toți ajungem aici”, fiindcă „moartea stă
pitită” peste tot.
„Ochiul curat” vede între diferitele
„Drumuri” calea cea dreaptă a credinței și a mântuirii.
Ciclul ultim înfățișează astfel de
sentimente, de împăcare cu sine și cu lumea. Pacea sufletească este dată de
puterea credinței.
„Versul meu să fie apă cristalină,/
zâmbetul deschis, privirea senină/ Fapta înțeleaptă, trupul potolit/ Și câțiva
dușmani să-i am de iubit.”( „Ochiul curat”)
Două simboluri domină aceste creații:
1-Ochii: ochiul drept( soarele),
corespunzând activității viitoarului și ochiul stâng (luna), corespunzând
pasivității și trecutului. Ochiul inimii este omul care îl vede pe Dumnezeu cu
sufletul, a principiului cu manifestarea (conform Dicționarului de simboluri,
Editura Artemis, București 1994). 2- Fântâna cu ciutură (poezia ,,Du-mă la fântâna cu ciutură”): din care țâșnește izvorul
cu apă vie, conform dicționarului citat, este Fântâna vieții sau a nemuririi ori
a tinereții veșnice, sau fântâna învățăturii . Izvorul este cel al purificării,
al regenerării, al profeției, al poeziei, al cunoașterii, al uitării sau al
aducerii aminte.
„Ochiul curat” este cel care
vede „O noapte de vară la munte”, sau faptul că „Limba noastră n-o să piară”.
Poeta Dorina Stoica afirmă pe bună dreptate că „respir poezie” fiindcă „oamenii
care scriu poezii sunt atinși de aripi de îngeri”.
Petruș ANDREI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu