duminică, 26 ianuarie 2020

VAI DE PĂRINȚII CE NU VOR ASCULTA DE COPIII LOR! “Amurgul marinarului” De Yukio Mishima –Humanitas fiction 2017



Cartea cu acest nume din colecția “Raftul Denisei” este genul acela de carte pe care o citești fără să o poți lăsa din mână și după ce ai terminat-o te gândești săptămâni în șir la cele citite. O să vă spun foarte pe scurt subiectul acestei cărți, iar apoi de ce am simțit nevoia să vă împărtățesc neliniștea generată de mesajul ei recomandând-o adulților care sunt părinți sau bunici și au copii sau nepoți, dar nu numai lor!
O femeie aproape tânără, Fusaco își crește singură fiul pe nume Naburu (13 spre 14 ani) în orașul port Yokohama. Aici are o afacere înfloritoare cu obiecte vestimentare de lux și o clientelă selectă. Face parte din clasa de mijloc și poate fi considerată realizată din punct de vedere material. Naburu este un copil dificil pe care îl încuie noaptea în camera sa pentru a se putea odihni și a avea o viață normal de femeie încă tânără.
Naburu a descoperit în dulapul din perete un mic vizor prin care își spionează mama. O face drept răzbunare pentru că este încuiat în cameră! Copilul frecventează o școală selectă unde are prieteni niște colegi împreună cu care exersează propria insensibilitate omorând animale și apoi disecându-le fără milă, considerând că dragostea de orice fel este o dovadă de slăbiciune care distruge ființa umană. Această bandă de băieți resping lumea adulților ca fiind iluzorie, ipocrită și slabă datorită sentimentalismului. În momentul în care mama sa, Fusaco pe care o pândește noapte de noapte, aduce în casă un marinar cu care ar dori să se căsătorească, Naburu face o listă cu acuzații la adresa acestuia (de altfel un timp serios, cinstit, fără cusur ce i-ar putea fi un bun tată vitreg) și împreună cu băieții din gașca lui îl condamnă la o moarte cumplită pe care o pun la cale până la cel mai mic detaliu și o înfăptuiesc cu multă cruzime, fără nici un pic de regret, așa cum fac de fiecare dată când omoară animale.
Cartea “Amurgul marinarului” este o carte despre cruzimea vicioasă din spatele a ceea ce ne imaginăm că este inocența. O carte despre o generație extrem de inteligentă dar fără frică și respect pentru părinți, fără frică de Dumnezeul despre care nici familia și nici școala nu le spune nimic. O generație care consideră că are dreptul să facă ce vrea, după propriile legi, dar apărați de anumite legi ale minorilor, date pe vremea când relația dintre copii, părinți, educatori și societate era una normală, așa cum o știm și noi.
Cu gândul la acestă carte despre o generație de copii ai întunericului, ai libertăților de orice fel și ai promiscuității mă văd neputincioasă în fața posturii de educator, de părinte sau de bunic ce va privi fără a avea dreptul să intervină,  înspăimântat la cei ce cresc și se va întreba “Doamne, ce se întâmplă cu lumea aceasta?”
Atâta doar pot să le spun celor ca mine, copiilor mei, copiilor voștri ce vom asista neputincioși la schimbarea noțiunii de familie cu toate libertățile pe care viitoarele norme ale conviețuirii în societate ni le vor impune:
vai de părinții care nu vor asculta de copiii lor!”
(Dorina Stoica)



marți, 7 ianuarie 2020

Spitalul de urgență



Sufletul femeii aleargă pe holurile lungi
ale Spitalului de urgență.
nu mai recunoaște nici scările, nici asistentele,
nici medicii, nici liftul în care urca targa
cu pacientele până la sala de naștere.
Mică și slabă muncea din greu cât zece.
Avea picioarele strâmbe de atâta alergat,
carat bolnavi, truse sterile,
cărucioare cu mâncare,
lenjerii, tărgi.
Asistentele și medicii se mirau cum
o femeie cu picioarele atât de strâmbe
poate avea trei fete la facultate, stupi, crini imperiali,
trandafiri urcători, pomi fructiferi găini ouătoare
și doi purcei ca să le trimită săptămânal pachet
studentelor ei care își vindeau cartela
ca să-și cumpere ciorapi subțiri,
ojă și pantofi cu tocuri înalte.
Femeia era atât de obosită încât
niciodată nu se uita în oglindă
și habar nu avea cât de frumoasă era,
dar nu adormea niciodată mai înainte
de a spune cu voce tare Rugăciunile de seara
și Psalmul 50.

La UPU e mereu târziu, dureros de târziu.
Întinsi pe targi, în spatele ușilor, cu gândul la Înviere
între bulina albastră și cea galbenă
pacienții își trăiesc
fiecare în parte, Apocalipsa lor.(Dorina Stoica)

miercuri, 1 ianuarie 2020

Lună plină




Umblam cu picioarele goale precum o
Evă nebună, printre brazii drepți
cu vârfuri ascuțite și lungi,
înfipte în lună.
Purtam în suflet o lumină alba,
strălucitoare.
Nu aveam casă, nu aveam nume,
umblam, umblam precum o Evă
văduvă, despletită, prin lume.
Căutam zi și noapte înt-una
un loc în care să-mi torc în versuri
niște tăceri lungi tămăduitoare,
un loc uscat, ferit de ochii lumii
de răutate și de soare.
L-am găsit, dar acolo mai era cineva,
nu-mi era foarte clar om, sau arătare.
După ce mi-a stins din suflet
lumină aceea mare , s-a stârnit un vânt rece
și a coborât peste mine
mirare.
M-a îmbrăcat în zdrențele murdare,
ordinare, ale acestei lumi,
apoi mi-a dat să mănânc
o felie mare, de zare.
Am căzut cu fruntea la pământ
și în gând înainte de plecare
am spus 
o rugăcine cu tăcerea dată mai tare.
Tiptil, ca un fur m-a luat strâns de mână
și-am simțit că nu mai pot respira
de atâta rotund, din plinul de lună.(Dorina Stoica)