Lună plină

Umblam cu picioarele goale precum o
Evă nebună, printre brazii drepți
cu vârfuri ascuțite și lungi,
înfipte în lună.
Purtam în suflet o lumină alba,
strălucitoare.
Nu aveam casă, nu aveam nume,
umblam, umblam precum o Evă
văduvă, despletită, prin lume.
Căutam zi și noapte înt-una
un loc în care să-mi torc în versuri
niște tăceri lungi tămăduitoare,
un loc uscat, ferit de ochii lumii
de răutate și de soare.
L-am găsit, dar acolo mai era cineva,
nu-mi era foarte clar om, sau arătare.
După ce mi-a stins din suflet
lumină aceea mare , s-a stârnit un vânt rece
și a coborât peste mine
mirare.
M-a îmbrăcat în zdrențele murdare,
ordinare, ale acestei lumi,
apoi mi-a dat să mănânc
o felie mare, de zare.
Am căzut cu fruntea la pământ
și în gând înainte de plecare
am spus o rugăcine cu tăcerea dată mai tare.
Tiptil, ca un fur m-a luat strâns de mână
și-am simțit că nu mai pot respira
de atâta rotund, din plinul de lună.(Dorina Stoica)