“Mărturia credinței ca act real de trăire împreună” (Ana Dobre)- ("Minunea credinței" –Dorina Stoica – Editura Eikon 2023 )

“Mărturia credinței ca act real de trăire împreună”-Minunea credinței –Dorina Stoica – Editura Eikon 2023 Ana Dobre - 01 Noiembrie 2023 Seria de mărturii, mărturisiri, confesiuni și spovedanii din cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței (Editura Eikon, București, 2023), culese de-a lungul anilor în timpul pelerinajelor, relevă și revelează minunea cre¬din¬ței, miracolul ei, ca taină revelată în trăirea autentică în și sub vibrația Logosului. Convinsă de adevărul din Matei 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, Dorina Stoica se împărtășește din acest Cuvânt, pe care-l transpune apoi în cuvântul său, necesar pentru comunicarea-comuniune cu celălalt, semenul său. Pentru omul credincios, care se străduiește să ajungă la acea cre¬dință cât bobul minuscul de muștar, capabil prin forța gigantescă de care dispune în metafizica lui să mute munții și să așeze lucrurile în ordinea firească a spiritului, miracolul sau minunea există, întrucât aceasta este, ca pentru omul arhaic, starea naturală, firească a lumii. În această stare de grație, omul poate comunica direct cu transcendența. Mărturiile adunate de Dorina Stoica în acest volum reprezintă pentru toți cei care au nevoie de dovezi concrete o aducere în lume a transcendenței, a semnelor prin care ea se manifestă. Astfel, transcendentul coboară în lume, umplându-i tiparele și deschizând căi de acces către minunea credinței, de a cărei responsabilă mărturie Dorina Soica se simte datoare. Oamenii a căror mărturie o transcrie, ca un scrib me¬-ticulos, sunt sau nu sunt conști¬enți că experiența lor în vibrația spiritualității ține de miracol, de minune. Importantă este metamorfoza pe care o resimt în urma acelor experiențe revelatorii, despre care mărturisesc, prelungindu-le ecoul în lume. În acest mod, are loc acea chenoză - golire, deșer¬tare, necesară pentru a împlini metanoia - schimbarea minții, transformarea eului în athanorul sufletului său, apt să-și afle sinele. Eul, ca ego, cuvânt component al compusului egocentric, ¬este plin de orgoliul propriei impor¬tanțe, raportată la sisteme de refe¬rință din fizica lumii, din aparentul ei, ignorând și/sau ocultând metafizicul. Eliberarea de eu coincide cu chenoza, iar angajarea ființei pe noul drum al spiritului se suprapune metamorfozei interioare - metanoia. Devine posibil, astfel, accesul spre mântuire. Căldura cu care Dorina Stoica transpune aceste mărturii într-un dosar al credinței, pacea lăuntrică, liniștea, un isihasm profan, care se resimt peste tot, însoțitoare tăcute ale mesajului verbal, vin din credința ei înseși, credință care nu mai are nevoie de dovezi concludente. Hotărând să le adune într-un volum, ea pare o preoteasă care oficiază un mister, acceptând să întreprindă ceea ce crede a fi datoria ei proprie în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Relația intrinsecă a ființei Eu-Tu se transpune mai mult în relația Eu-Acela, tripla relație de obiectivitate a omului cu natura, societatea, cu Dumnezeu. Dacă în relația cu natura și societatea (semenii) relația eului este una de experimentare, de cunoaștere, de uz, ceea ce înseamnă, conform ideaticii lui Marin Buber, că orice Tu poate deveni un Acela, „eternul Tu”, Dumnezeu, prin esența Sa, nu poate deveni unul. El rămâne instanța eternă la care omul se raportează cu tot ce-i aparține ca fond intim-străin. Comuniunea la care aspiră Dorina Stoica mărturisind despre minunea credinței se definește prin configurarea unui act real de trăire împreună, act corespunzător unei stări de grație, stare care permite revelația sacrului. Epifaniile, hierofaniile la care Dorina Stoica are acces prin confesiunile celorlalți și prin experiențele personale, dar mai ales prin reve¬lația produsă de minunea credinței, pe care o deține ca pe o cheie cu care poate deschide uși interzise, sunt mărturii ale eternei manifestări a sacrului în faldurile evanescente, înșelătoare ale profanului. Totuși, poate fără să o intenționeze, cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței, este mai mult, se convertește într-o infirmare a tezei lui Nietzsche. Nu, Dumnezeu nu a murit. Dumnezeu este prezent în creație, trimi¬țându-Și către noi semnele și oamenii care să-L mărturisească. Seria de mărturii, mărturisiri, confesiuni și spovedanii din cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței (Editura Eikon, București, 2023), culese de-a lungul anilor în timpul pelerinajelor, relevă și revelează minunea cre¬din¬ței, miracolul ei, ca taină revelată în trăirea autentică în și sub vibrația Logosului. Convinsă de adevărul din Matei 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, Dorina Stoica se împărtășește din acest Cuvânt, pe care-l transpune apoi în cuvântul său, necesar pentru comunicarea-comuniune cu celălalt, semenul său. Pentru omul credincios, care se străduiește să ajungă la acea cre¬dință cât bobul minuscul de muștar, capabil prin forța gigantescă de care dispune în metafizica lui să mute munții și să așeze lucrurile în ordinea firească a spiritului, miracolul sau minunea există, întrucât aceasta este, ca pentru omul arhaic, starea naturală, firească a lumii. În această stare de grație, omul poate comunica direct cu transcendența. Mărturiile adunate de Dorina Stoica în acest volum reprezintă pentru toți cei care au nevoie de dovezi concrete o aducere în lume a transcendenței, a semnelor prin care ea se manifestă. Astfel, transcendentul coboară în lume, umplându-i tiparele și deschizând căi de acces către minunea credinței, de a cărei responsabilă mărturie Dorina Soica se simte datoare. Oamenii a căror mărturie o transcrie, ca un scrib me¬-ticulos, sunt sau nu sunt conști¬enți că experiența lor în vibrația spiritualității ține de miracol, de minune. Importantă este metamorfoza pe care o resimt în urma acelor experiențe revelatorii, despre care mărturisesc, prelungindu-le ecoul în lume. În acest mod, are loc acea chenoză - golire, deșer¬tare, necesară pentru a împlini metanoia - schimbarea minții, transformarea eului în athanorul sufletului său, apt să-și afle sinele. Eul, ca ego, cuvânt component al compusului egocentric, ¬este plin de orgoliul propriei impor¬tanțe, raportată la sisteme de refe¬rință din fizica lumii, din aparentul ei, ignorând și/sau ocultând metafizicul. Eliberarea de eu coincide cu chenoza, iar angajarea ființei pe noul drum al spiritului se suprapune metamorfozei interioare - metanoia. Devine posibil, astfel, accesul spre mântuire. Căldura cu care Dorina Stoica transpune aceste mărturii într-un dosar al credinței, pacea lăuntrică, liniștea, un isihasm profan, care se resimt peste tot, însoțitoare tăcute ale mesajului verbal, vin din credința ei înseși, credință care nu mai are nevoie de dovezi concludente. Hotărând să le adune într-un volum, ea pare o preoteasă care oficiază un mister, acceptând să întreprindă ceea ce crede a fi datoria ei proprie în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Relația intrinsecă a ființei Eu-Tu se transpune mai mult în relația Eu-Acela, tripla relație de obiectivitate a omului cu natura, societatea, cu Dumnezeu. Dacă în relația cu natura și societatea (semenii) relația eului este una de experimentare, de cunoaștere, de uz, ceea ce înseamnă, conform ideaticii lui Marin Buber, că orice Tu poate deveni un Acela, „eternul Tu”, Dumnezeu, prin esența Sa, nu poate deveni unul. El rămâne instanța eternă la care omul se raportează cu tot ce-i aparține ca fond intim-străin. Comuniunea la care aspiră Dorina Stoica mărturisind despre minunea credinței se definește prin configurarea unui act real de trăire împreună, act corespunzător unei stări de grație, stare care permite revelația sacrului. Epifaniile, hierofaniile la care Dorina Stoica are acces prin confesiunile celorlalți și prin experiențele personale, dar mai ales prin reve¬lația produsă de minunea credinței, pe care o deține ca pe o cheie cu care poate deschide uși interzise, sunt mărturii ale eternei manifestări a sacrului în faldurile evanescente, înșelătoare ale profanului. Totuși, poate fără să o intenționeze, cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței, este mai mult, se convertește într-o infirmare a tezei lui Nietzsche. Nu, Dumnezeu nu a murit. Dumnezeu este prezent în creație, trimi¬țându-Și către noi semnele și oamenii care să-L mărturisească. 01 Noiembrie 2023

"PECETEA TĂMĂDUITOARE A SACRULUI"(Octavian Mihalcea) - "Ferestre în ziduri" de Dorina Stoica- Editura Eikon 2023

PECETEA TĂMĂDUITOARE A SACRULUI Ferestre în ziduri (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2023), carte premiată în cadrul Festivalului Internațional de Creație Literară "Titel Constantinescu", ne propune anumite încercări de a pătrunde liric într-o simbolistică majoră, unde găsim întretăieri de căi și direcționări eterogene, etape incipiente ce-și propun ajungerea către acel nivel superior de adorație a Luminii. Cuvintelor le este conferită o fluiditate deosebită în poeziile Dorinei Stoica, cu virtuți purificatoare. Transfigurarea solitudinii reprezintă un ideal nu foarte îndepărtat. Natura poetică iese imediat în evidență. Conform autoarei, Un poet poate fi recunoscut/ după felul cum miroase. El are mirosul unei/ camere bine aerisite în cea mai geroasă/ dimineață de februarie./ Poetul e un căutător de perle îngropate/ într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate,/ complot și minciună./ Poetul e vocea Crist-alină a Universului pe care/ niciun zgomot nu o poate acoperi!/ E trâmbița Apocalipsei/ vestind un nou cer,/ un nou pământ,/ mamă! Vederea clară se conjugă cu impactul visului, situare ce predispune la amplitudini nu de puține ori misterioase. Evadările selenare favorizează permanentizarea unei remarcabile prospețimi interioare, mereu așteptând în lume noi și noi revelații. Voia lui Dumnezeu este întâmpinată ca o sărbătoare. Împăcarea dintr-un colț de biserică are darul să spulbere toate grijile. Versurile din carte evidențiază continuitatea firescului, aspectare nedisimulată a cumințeniei. Cei trecuți prin poarta cerului niciodată nu vor fi uitați, laolaltă cu stelele de sus. Indiferent de circumstanțe, sufletul și iertarea vor rămâne entități inalterabile. Este reiterat caracterul tămăduitor propriu rugăciunilor. Cuvântul și Taina se adâncesc neîncetat. Semnele divine sunt corăbii spre Împărăția Cerului. Parabolele din volumul Dorinei Stoica întăresc mesajul spiritualizat, profund consonant cu datele înconjurătoare ale naturii. Cât despre inerentele suferințe terestre, poezia internalizează numeroase sublimări ale acestora: Cât de frumos i-ar fi putut înflori viața/ de n-ar fi trebuit să fugă de voi toți,/ acei ce i-ați zdrobit sufletul/ ca pe o boabă de strugure./ Nimeni nu va ști niciodată câtă frumusețe,/ gingășie, durere și resemnare,/ cât protest cuprind aceste poeme/ scrise cu lacrimi ca niște buruieni/ ce au avut norocul să înflorească,/ fără să le semene nimeni. Ecouri din trecut reamintesc detalii despre condiția noastră trecătoare. "Fugit irreparabile tempus" ivește meditații acute asupra rostului existențial. Simțirea poetei vizează nivelul maximal. Rugăciunile sunt ferestre în zid, inimi lirice ascensionale, universuri ale filigranărilor tremurătoare. Conștientizarea detaliilor luminoase așterne liniștea peste suflete, consubstanțialitatea icoanei și a poeziei neputând fi pusă la îndoială. Apropierea Cuvântului cheamă focuri purificatoare care au capacitatea de a suspenda trecerea timpului. Atunci când tainele devin atotcuprinzătoare, identități misterioase conduc înspre ideea dematerializării cromatizate. Ziua de duminică posedă incandescență într-o poezie a Dorinei Stoica. Atrage atenția și această ipostaziere eminesciană: L-am văzut trecând/ pe EL, POETUL...îl știți, EMINUL/ pe care orice român atât de mult/ L-a iubit. Era singur,/ ca Fiul lui Dumnezeu pe Cruce/ și cred, habar nu avea/ de unde vine, încotro se duce.// Mergea încet, puțin aplecat./ Părea să poarte cu el povești/ despre anotimpuri, despre victorii,/ despre înfrângeri./ Trecea, trecea, nu se oprea./ Era ca o boare de vânt./ LUCEAFĂR era. Nădejdea într-o nouă Schimbare la Față însoțește elanurile sufletului poetic. Grupajul intitulat Miniaturi se impune a fi ilustrat prin intermediul următoarei atitudini onirice complexe: Visam că pot trece prin ziduri/ ca Iisus cel Înviat, că zbor/ cu o aripă lipsă, Icar răstignit. Poeziile din Ferestre în ziduri respiră într-o realitate a spiritului fin, având neîncetat alături pecetea sacrului. OCTAVIAN MIHALCEA (Cronica va apărea în Revosta "Tecuciul Literar și artistic" - dec 2023)

Răul ca o rană _ GUZANJA -Simona Poclid- Editura Eikon 2023

Răul ca o rană Cum ar fi lumea, dacă răul nu ar exista? Dacă toți oamenii ar deveni desăvârșiți, ce s-ar întâmpla cu răul? Ar dispărea? E posibil așa ceva? Lumina ar mai străluci fără întuneric? Raiul fără iad la ce ar folosi? Sănătatea fără boală? Ura fără iubire? Viața fără moarte? Oare Dumnezeu permite chinul pentru a-i face pe unii să ajungă la desăvârșire, permite unora buni să stea alături de alții răi, să suporte tot ce poate fi mai cumplit pe lumea asta, fără măcar a le oferi certitudinea că există viață veșnică? Doar o promisiune… O fi un rost în toate, dacă le-a așezat astfel! Dumnezeu știe! Dacă nu ar avea un rost această luptă permanentă între bine și rău, dacă nu i-ar păsa, de ce EL, Dumnezeul a făcut lumea cum a făcut-o? Dacă nu ar fi făcut-o astfel, cum ar fi putut să separe grâul de neghină, să despartă oile de capre? Femeia? Ea iubește ce are de făcut? Poate doar să fie GUZANJA! Are de ales? Mi-am dorit să citesc această carte. În ziua când am citit-o, nu am spălat vase, rufe, nu am făcut mâncare (am mâncat covrigi uscați și am băut apă), mi-a stat pe piept o piatră, apoi un munte, m-a durut prezentul și viitorul, unele cuvinte mi-au rămas în gât. Motanul a stat și el pe pieptul meu. Simțea răul din carte și din mine. M-am oprit din citit doar de câteva ori ca să plâng tihnit. Gujanza intrase în mine! Eram Gujanza. Ea nu a plâns niciodată. Eu de ce plâng? Am încercat să scap de motan, dar se făcuse și el una cu Guzanja din mine. Atâta beznă în cartea aceasta… Oamenii nu pot fi astfel. Sunt situații aduse la limită asemenea celor din cartea „Ecstasy” a lui Ryû Murakami. E ficțiune? Dar dacă nu e? Atunci e iadul! Iadul e lipsa luminii, a iubirii. Totuși din carte nu lipsește iubirea. Când am terminat de citit, am aprins candela, toate becurile din casă și un strop de tămâie. Am adormit greu, cu luminile aprinse. M-am trezit după două. Îmi era sete de apă, de lumină, de Dumnezeul cel bun din icoane. Ora trei. Noapte de iarnă fără lună. Frig, frică, foame. Dacă mi-a plăcut? Nu! E o rană. „Salvează-ne, Salvează-ne, Salvează-ne” Doamne!” (D., 14 Decembrie 2023)

FERESTRELE SPIRITUALITĂȚII SUPREME Constantin Lupeanu - Septembrie 2023 (Ferestre în ziduri-Dorina Stoica -Editura Rafet - 2023)

Dorina Stoica, recunoscută drept unul dintre cei mai reprezentativi poeți români de poezie religioasă, publică la Editura Rafet Râmnicu Sărat, 2023, un volum elegant de 88 pagini, „Ferestre în ziduri”, unde unele dintre cele mai reușite versuri sunt de asemenea în conexiune cu Dumnezeirea. Trebuie relevat chiar de la început că lumina planează pagină cu pagină în această carte căreia îi sporește valoarea tocmai exprimarea directă, cel mai adesea simplitatea evlavioasă, simplitatea de oracol, simplitatea aceea rafinată care, prea bine se știe, este arta la suprem. Iată o carte despre iubirea de Dumnezeu, fără a fi explicit o carte de poezie religioasă, dimpotrivă, pe urmele unui Rainer Maria Rilke sau Dostoievski, în poezii de largă respirație, asistăm la o trecere subtilă de la forumul intim la eul absolut și la veșnicie. iar pretutindeni simțim sigurătatea care o îndeamnă la un dialog cu sine sau cu Dumnezeu. Îndelungă răbdare ar fi o altă coordonată definitorie: Acele picături, ani la rând, s-au așezat / pe inima lor, dar n-au vindecat rănile / pe care i le-au făcut....: Visam că pot trece prin ziduri / ca Iisus cel Înviat, că zbor / cu o aripă lipsă, Icar răstignit. Cartea aceasta de poeze este o reafirmare în cunoștință de cauză a propriei identități sub cifrul poetic alimentat de un filonul bogat, inepuizabil. O poezie a căutării de sine, a reinterpretării obârșiilor, răsuciri lirice a unor momente de viață, oscilând între narcisic și luciditate spuse cu franchețe. Iată „Artă”: Când fotografiezi o floare, / inima se strecoară în aparatul de fotografiat / și rămâne acolo pentru un moment. / Chipurile oamenilor, în poze, sunt / felul în care îi vezi / felul în care îi simți / felul în care îi iubești. Este evidentă poezia gândită pe drumul intuiției spre decriptarea vieții de zi cu zi, a vieții proprii înainte de toate, a părinților, a lumii. Alegeri lirice pe calea aducerilor aminte, de o gingășie remarcabilă. Străfulgerări generate de experiențe proprii, unele abia schițate, altele nemărturisite, subînțelese Delimitare de propriile alegeri. „Umbra copilăriei” este unul dintre pomele definitorii. O lecție înaltă oferă poemele: „Înviere”, „În Parcul de la Teatru”, „Casa-merlc” și altele. Este excelent ciclul intitulat „Miniaturi”, care o definește surprinzător de bine. Ca păsări în zare, / ca norii pe cer, / oamenii pier. Sau: Biserica e o arcă. / În arcă sunt și eu / Cârmaciul e Iisus . Aceste notații încărcate de meditație, prin care capătă forță poetică, sunt peisaje lirice dintre cele mai realizate. Ele se cuvin continuate. Întâlnim la tot pasul spiritualitate curată. Multe poezii sunt ancore tinzând spre spiritualitate. Sunt și mărturisiri sub altă formă, mult mai aproape de profan, dar totuși este vorba de mărturisirea credinței. Poeta este ghidată de Dumnezeul cel din Înalt. Volumul „Ferestre în ziduri” dezvăluie fără echivoc un poet adevărat, născut iar nu făcut, a cărui poezie este inconfundabilă! Spiritualitatea atât de firească poetei, cuprinde dimensiunea sinelui, aceea a comunități și tradiția prin care se străvăd respectul, înțelegerea culturii și a felului de a fi al celorlalalti. Omenia și iubirea de asemenea străbat fiecare vers, iată virtuțile glorioase alese ale unei cărți de poezie care înfățișează un suflet de o rară puritate, sufletul plin de poezie și de evlavie al Dorinei Stoica. Publicată în revista Convorbiri literare nr 11(335)- noiembrie 2023 la sectiunea EX LIBRIS