”G. Ibrăileanu continuă să fie un reprezentant nobil al umanității, justificându-i existența în fața Celui etern.
E trimisul generației trecute de intelectuali ieșeni către românismul de mâine. Iese din spiritul de iubire și de jertfă al socialiștilor, care, în condițiunile noastre sociale deosebite, s-au îndrumat spre țărănimea obijduită, cerând pentru ea dreptate și lumină.
Cărturar de mare cultură, de inteligență ageră, a fost un luptător pentru ideal, fără viclenie și fără preocupare personală.”
Mihail Sadoveanu, în revista ”Însemnări ieșene”, anul I, Nr. 7, 1936.
”Cea mai mare speranță a mea este de a putea să dorm, la sfârșitul vieții mele, să dorm fără vise. Uneori sunt obosit de propriile mele gânduri, de apropierile de gânduri care se fac de la sine, de pornirea de a așeza răul înainte. Durerea se umflă și devine fabuloasă și e așa de parcă aș visa un vis.
Un vis în care se face că statuia lui Venus din Millo, mare cât un Zeppelin, plutește liniștită pe cer, lungită, iar apusul de soare îi izbește sânii. Și eu alerg pe străzi, pentru că ea coboară spre mahalale, iar când orașul se termină și când copiii cu puțele goale și cu buricele goale și strălucind de nădușeală aleargă după mine în lătrături de câini, eu încă mai fug după acea statuie uriașă, care urmează să se prăbușească undeva, după o lizieră.
De ce alerg, nu știu. De ce latră după mine câinii, nu știu. De ce e uriașă acea statuie de piatră – pe care am văzut-o cândva cu ochiul liber într-un muzeu – nu știu.
Și de ce prefer, în locul unei idei lucide, patul și transpirația și făptura unei idei lucide, iarăși nu știu,
Vă supără că v-am povestit un vis? ”
Nichita Stănescu, pagina 535, volumul ”Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, 1980, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, având acordul autorului în 1983, proză și versuri, 640 de pagini.
Poemul următor aparține scriitoarei bârlădene Dorina Stoica, din volumul de 53 de poeme și 31 de sentințe/ versuri/ cugetări, numit ”Sentimente sub formă de acatist”, Editura Papirus S. Media, Roman, prefață Daniela Șontică, un cuvânt -pe o manșetă a cărții- de Ioan Holban, 108 pagini, și este la paginile 54-55:
”O SĂ AZI ȘI O SĂ MÂINE
O să luni și o să marți,
O să miercuri, o să joi,
O să singur, o să voi,
O să tu și o să noi
O s-o lună, o să două
Stați în casă, vă spun vouă!
O să strig și o să tac,
O să stric și o să fac,
O să grâu și o să pâine
O s-ajung și până mâine?
A venit și o să treacă,
O să-n casă, o s-afară-.
O să primăvară-vară,
O să iar copii la școală,
O să scăpăm și de boală,
O să rabd, o să plângând.
O să tare și-o să-n gând,
O să vină și-o să Învie
O să Euharistie.
O să struguri și-o să vin,
O să nori și cer senin,
O să dor și o să zbor,
O s-aici, o să departe,
O să teamă, o să moarte,
O să lună, o să soare,
O să iar dor de plecare.
O să fiere, o să miere,
O să fie Înviere!
O să cântece de înger,
O să plâng și o să sânger,
O să cânte ciocârlia,
O să-nverzească glia,
O să treacă pandemia,
Vom gusta iar Liturghia.”
Acest poem superb, sigur le-ar fi plăcut celor trei mari scriitori. Lui Garabet Ibrăileanu, pentru că la 150 de ani de la naștere, Editura din Roman, Filiala ”Filip Brunea –Fox” ((mare publicist, dar și traducător, n. Roman 17 ianuarie 1898 - 12 iunie 1977, București), a U. Z. P. R și Societatea Culturală ”Clepsidra” Roman recomandă cartea, în ”Colecția ”2021-Anul Garabet Ibrăileanu, 150 - de ani de la naștere” și nimeni nicăieri n-a spus acest fapt de bine literar (sau poate au spus, dar e bine să se mai știe!)
G. Ibrăileanu (n.1871, 23 mai, Târgu Frumos, în 1889 la Roman înființează revista ”Școala nouă”- + 11 martie1936) este un critic literar de seamă, un prozator remarcabil, dar a scris și cugetări, versuri, ziaristică, făurind diverse publicații, inclusiv ”Viața Românească”, iar caracterizarea lui Mihail Sadoveanu prezentă la începutul acestui articol vorbește și de ” spiritul de iubire și de jertfă” și de dorință-încredere în țărănimea dătătoare de hrană, în școală și intelectualitate, în societatea noastră, dorind a nu fi obijduită, cerând - dorind ”dreptate și lumină”, crezând în ”românismul de mâine”.
Mihail Sadoveanu (5 noiembrie1880, Pașcani - 19 octombrie 1961, București), mare romancier, povestitor, publicist, dar și poet (”Daim”, 1990, versuri, psalmi și imne de dragoste), cel care l-a protejat și admirat pe Nicolae Labiș (1935-1956/ 65 de ani de la moartea năpraznică!), coleg și prieten-scriitor apreciat și de Nichita Stănescu, în stilul căruia este acest poem, despre care poate ar fi scris, dacă l-ar fi văzut, așa cum a scris despre Anton Pann și cartea sa din 1831, citate de la paginile 213 - 214 ), din numitul mai sus volum (E bine de știut și acestea, la 190 de ani de atunci!) în anul când apăreau ”Poeziile deosebite sau cântece de lume”,((n.m. Da, poemul de mai sus, este și el un cântec de lume, al lumii de azi, necăjită!)) Anton Pann nu numai că nu era asincron – nici n-ar fi avut de ce să fie - ci era el însuși un fondator, nu al curentului numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual și de viață plutitor peste Balcanii seculari.”
((n. m.Și putem la fel spune-despre acest poem- plin de spirit intelectual și de dorință de viață morală, creștină, și în această parte de lume,poem care ar trebui să fie tradus, inclusiv cu muzicalitatea lui de doină străbună,de jale și de optimism totodată, de încredere în Cel Ce Este Adevărul.)).
”Tată de cuvinte, mult a suferit Anton Pann de pe urma inimii sale care-i stârnea stihul.” ((Admirabil spus! Pentru toți prieteii noștri scriitori și ziariști (mame și tați de cuvinte) pierduți anul acesta și anul trecut din cauze diverse -))
(...) ”Poveste vorbei”, spusă în cuvinte, constuie una dintre cele mai profunde revelații pe care le poate închide în sine un artist al cuvântului. (...)”Povestea vorbii” se situează în scara dantescă spre sfârșitul Purgatoriului și începutul îndepărtat al unui Paradis rubicond.”
Poemul este una dintre maile poezii ale poetei.
Și repet începutul, ” Cărturar de mare cultură, de inteligență ageră, (...) un luptător pentru ideal, fără viclenie și fără preocupare personală.”
Textul sadovenian pare a vorbi despre toți scriitorii care, la fel ca Dorina Stoica, au străduință întru îndemnul altui mare scriitor, înaintaș ”A patriei cinstire” și Slava Limbii Românești, pentru că autoarea cărții comentate aici, în acest mod aparte, pentru că merită (dovadă fiindu-i și celelalte 14 cărți dintre anii 2008-2021, nesocotind antologiile în care este cuprinsă cu proză, poezii, note de lectură).
Ea scrie și pentru toate poetele/ scriitoarele/ despre care nu am amintit una măcar, dar las pe altădată, în momentul de azi ele fiind cele mai numeroase și mai interesante creatoare de poezie:
”Poetele sunt globuri de lumină.
Eliberate de trup vin și se așază
În bradul de Crăciun, de unde
Îi învață pe prunci să zâmbească prin somn.”
Și vom încheia citând pe poetul născut în 31 martie 1933, Ploiești, an în care Garabet Ibrăileanu tipărea romanul ”Adela”, Victor Ion Popa tipărea ”Velerim și Veler Doamne”,Mihail Sadoveanu ”Creanga de aur” și apăreau și alte multe cărți, inclusiv traduceri, reviste, se țineau șezători literare fără opreliști...,pe Nichita Stănescu - scriitorul prieten al tuturor scriitorilor de oriunde ar fi ei, dar mai ales din patria română, cel care alături de Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu (vă rog a numi dumneavoastră și alții, spre a fi zece, ca-n Balada Meșterului Manole, -aici Meșterul este Nichita Stănescu-, plecați înainte nu mult sau după 13 decembrie 1983, de la București sau altunde în Cer: (vezi p. 63, cartea citată)
” ”Poezia – cu poet cu tot – este o hrană spirituală. Dar ca să vorbim grav, putem afirma că fără poezie omul nu s-ar distinge de neant”
Recitiți poemul de Dorina Stoica și căutați-i cartea, cărțile, pentru a vă hrăni spiritual.
Florin Grigoriu, 7 noiembrie 2021, București
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu