Nu numai cu pâine va trăi omul...

Pe Anica și pe Viorica le-am cunoscut pe un site creștin-ortodox  unde am fost activă mai mulți ani și am socializat insistent, cu mai mult de o duzină de creștine practicante, de unele dintre ele legându-mă și în prezent o amiciție virtuală, dar nu numai și care au avut în acea perioadă un rol important în evoluția mea spirituală.

Anica locuia într-o țară de prin nordul Europei, într-un oraș în care nu avea biserică ortodoxă. Pe vremea aceea cred că-mi era impsibil să înțeleg ce simte un iubitor de Liturghie și de Sfintele Taine ale bisericii atunci când nu are posibilitatea să intre într-un lăcaș orthodox de câte ori și-ar dori, acesta aflându-se la sute de kilometri. Acum când vremelnic mă aflu înt-o astfel de situație, înțeleg!

Deoarece postările mele au stârnit interes unora ca acestea mai sus amintite, în vara anului 2010 cele două prietene mi-au propus să mergem în pelerinaj prin nordul Moldovei. Ne-am întâlnit la Bacău în autogară și după ce ne-am îmbrățișat și ne-am bucurat deopotrivă de trecerea din virtual în real, am urcat în mașina închiriată  pentru trei–patru zile și am pornit mai întâi spre Târgu Neamț, spre Valea Largului, ați ghicit, la Mănăstirea Petru Vodă cu dorința fierbinte de a primi măcar o binecuvântare de la părintele Iustin Pârvu.

Aici lume multă! După ce am stat mai bine de două ore, când ne pierdusem deja speranța că ne va primi, un călugăr ne-a spus să pregătim pomelnicele și să intrăm cu toții în chilie. Părintele, la care mai fusesm de câteva ori  era acum slăbit, vorbea rar, destul de încet. După ce am dat pomelnicele și a discutat cu acei care au ținut neapărat să-i adreseze o întrebare ori să-i ceară o binecuvântare a spus călugărului care ne însoțea să-i aducă cărți și reviste. Ne-a vorbit despre vremurile ce vor veni, despre prigoană, despre timpurile de tristă amintire de dinainte de 89. Cu multă răbdare a împărțit TUTUROR celor prezenți cărți și reviste, iconițe și plinate. Doar mie nu mi-a dat nimic! Degeaba am tot întins mâna, degeaba m-am băgat în față, degeaba am spus cu vocea gâtuită de emoție, și până la urmă de plans, că eu nu am primit nimic. Se pare că devenisem învizibilă!

- Părinte, vă rog. Dați-mi și mie ceva, să am amintire de la dv! Doar mie nu mi-ați dat!

Nu se punea problema că n-aș fi putut trăi fără o revistă sau ceva din ce a dăruit părintele, dar mă simțeam aiurea.

- Vă rog tare mult!

Mâna mi-a rămas spânzurată în aer deasupra mulțimii! Am ieșit hohotind de plans din chilia părintelui și m-am oprit la grupurile sanitare abia renovate. M-am închis într-o cabină și am plans așa, cum doar cineva rănit prin nebăgare în seamă, poate plânge.

Tovarășele mele de drum s-au cam panicat negăsindu-mă nicăieri. În mod sigur mă făcusem invizibilă de când am pășit în curtea mănăstirii, căci pe cine au întrebat le-au asigurat că nu am fost văzută. Norocul meu că și ele au avut nevoie să treacă pe la grupurile sanitare unde m-au auzit hohotind, că altfel acolo rămâneam peste noapte! Și atunci chiar că era un motiv serios de plâns. După ce m-au recuperat, au început să-mi pună tot felul de întrebări. Erau nedumerite de unde-mi venise așa o supărare, de am dat-o-n plans. Le-am povestit ce m-a întrisat așa tare și după ce m-au asigurat că sunt destul de vizibilă mi-au dat din cele dăruite lor cu mărinimie de către părintele  Iustin Pârvu.

Deoarece Viorica avea duhovnic la Măn. Sihăstria pe părintele Ciprian Grădinaru și trebuia să ajugă neapărat la el ca să o dezlege de canonul pe care îl ceruse cu câțiva ani în urmă, ne-am îndreptate spre Gura Secu locul acela minunat al Moldovei cu mănăstirile: Sihla, Secu, Sihăstria.

Deși când am ajuns era trecut de ora 11 noaptea, la locul de parcare era un călugăr înalt, care parcă tocmai pe noi ne aștepta, căci ne-a întrebat:

- Câte persoane sunțeți?

- Trei femei și eu: i-a răspuns  șoferul.

Ne-a arătat o clădire nu prea departe, i-a spus șoferului unde să parcheze mașina,  ne-a dat cheile, apoi a dispărut în beznă. La lumina farurilor mașinii am zărit în iarbă o mulțime de brândușe care priveau spre cerul înstelat.

Nu-mi venea să intru în chilie, atât de curat era aerul tare de munte și mireasmă  de brad. Camera simplă, curățică, o masă  scaune și paturi etajate. Cele două femei au găsit paturi jos, eu m-am urcat sus. După ce ne-am lăsat bagajul nedesfăcut pe pat, semn că acolo va dormi cineva, am îmbrăcat haine mai groase și am plecat spre cimitirul mânăstirii. În biserica de jos era încă Mezanoptică și Sfântul Maslu. La chila Părintelui Ciprian mai erau câteva  persoane în pofida orei înaintate.  Am intrat în biserica luminată doar de câteva lumânări și de candele. Mezanoptica era pe sfârșite. După ce am fost miruite am ieșit din biserică. Noapte senină de septembrie.

- Haideți să mergem în cimitir să ne închinăm la mormântul părintelui Cleopa, ne-a sugerat Anica.

Când ne-am ridicat, de sub banca pe care stătusem a ieșit un cățel  și ne-a privit de parcă ne-ar fi spus că ne conduce el până sus, în cimitir. Deși mai fusesem de multe ori  prin acele locuri nu am întâlnit acel cățel. Am urcat în cimitirul luminat de sute de candele și lumânări, destul de vizitat la ora aceea târzie din noapte. Cățelul ne-a așteptat răbdător, iar apoi ne-a însoțit până la locul de cazare. Am început ziua odată cu răsăritul soarelui. Prin iarbă mulțime de brândușe de parcă ar fi fost semănate. De sub mașină cățelul m-a salutat cu un lătrat prietenos. Am dormit puțin iar dimineață la ora șapte deja eram pregătite pentru a merge la biserică și apoi la părintele Ciprian. La distanță decentă cățelul a mers după noi și s-a ascuns sub o bancă pentru a ne lua în primire la ieșirea de la Liturghie. Era multă lume în mănăstire, dar acel cățel nu părea interesat de nimeni altcineva, ci doar de noi. Ne-a însoțit și la Sihla, dar nu a intrat în mănăstire ci a stat sub mașină, iar apoi a urcat la peștera Sfintei Teodora pe un drum doar de el știut. Când mașina a depășit zona celor două mănăstiri, Sihăstria și Sihla, s-a oprit în loc, a privit după mașină și apoi, în fugă s-a întors la Sihăstria. 

Pe vreamea aceea, când părintele era doar la Sihăstria  nu și la Paraclisul Ctedralei Mântuirii Neamului din București unde este și acum, nu era atât de multă lume la ușa sa. În timp ce așteptam ne-a tot dat târcoale un câine uriaș,  negru, ce manifesta un interes deosebit pentru o maică pe care mai, mai să o pună jos. Biata maică a început să strige disperată:

- Asta e satana, lunați-l vă rog, de aici!

Descurajată de spaima călugăriței, potaia a luat la rând femeile ce stăteau pe bancă în așteptare, ca să intre la părintele. S-a oprit la Anica și a cercetat-o cu mult interes mirosindu-i geanta, pantofii și buzunarele de la haină. Între timp a apărut stăpâna, o blondă cochetă, cam prea cochetă pentru locul unde ne aflam și ne-a explicat că acel câine nu este satana ci, este crede ea posedat de un duh necurat și l-a adus la mănăstire poate își vine în fire. M-am întors cu spatele, mi-am făcut cruce și mi-am zis în gând : Mare-i grădina Ta, Doamne!

După ce au intrat la părintele Ciprian cele două femei cu care eram venită, mi-a venit și mie rândul.. Lângă părinte mi-a atras atenția o icoană mare pictată a Maicii Domnului  cu Pruncul Iisus.

M-am așezat în genunchi. Mi-a dat să sărut crucea pe care o ținea în mână și mi-a spus pe nume. Pesemne îmi știa numele de la femeile pe care le însoțeam. I-am dat pomelnicul familiei și i-am spus că dorec să mai vin.

În prima săptămână din Postul Paștelui majoritatea mirenilor care au duhovnici la această mănăstire vin de duminică, se cazează și timp de trei zile participă la Canonul Sfântului Andrei Criteanu,  denii și alte slujbe. Conform rânduielii țin post absolut, fără mâncare și fără apă, doar cu rugăciune. Miercuri după dezlegările făcute de mai mulți preoți și un episcop se ia sfânta Împărtășanie.

In anul următor m-am hotărât să fac și eu acestea. Am dormit seara în Iași. L-am sunat pe părintele să-i cer binecuvântare pentru drum. Luni de dimineață mai înainte de a pleca spre autogară mi-a zis că nu-i nici o problemă dacă beau o gură de cafea și mănânc o felie subțire de pâine prăjită cu miere de albine. M-am urcat în microbuzul aproape gol. Mi-am ales locul pe care l-am dorit. E adevărat că am rău de mașină dar nu pe orice drum și nu în orice mașină. De cum a pornit mașină am vomitat într-una (întotdeauna sunt pregătită pentru astfel de situații când pornesc la drum, deși pe aceast traseu niciodată nu am avut probleme), astfel încât la coborârea din mașină, după mai bine de două ore de chin nu mai aveam nimic în stomac. De atunci nu am mai pățit niciodată așa ceva deoarece am ținut cont de legea nescrisă a postului din Săptămâna Mare și am înțeles ce însemană cuvintele: “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4, 4).

*

Aveam să bat drumul Sihăstriei ani la rând și să stau răbdătoare la ușa părintelui, multe zile și nopți.  Această mănăstire are ceva ce nu se poate reda în cuvinte, oricât de bine le-ai ști mânui. Te prinde în harul ei pe care-l simți atunci când ești acolo și îi duci lipsa când nu ești, astfel încât la vremea postului indiferent de vreme, dacă e foarte cald, dacă plouă sau ninge nimeni și nimic nu te poate opri să pleci la drum ca să ajungi în locul acela unde sufletul se odihnește iar duhul de sfințește.

Dorina Stoica