Pe Anica și pe Viorica le-am
cunoscut pe un site creștin-ortodox
unde am fost activă mai mulți ani și am socializat insistent, cu mai mult de o duzină de creștine practicante, de unele
dintre ele legându-mă și în prezent o amiciție virtuală, dar nu numai și care au avut în
acea perioadă un rol
important în evoluția mea spirituală.
Anica locuia
într-o țară de prin nordul
Europei, într-un oraș în care nu avea biserică ortodoxă. Pe vremea
aceea cred că-mi era impsibil
să înțeleg ce simte un
iubitor de Liturghie și de Sfintele Taine ale bisericii atunci când nu
are posibilitatea să intre într-un lăcaș orthodox de câte ori și-ar dori,
acesta aflându-se la sute de kilometri. Acum când vremelnic mă aflu înt-o
astfel de situație, înțeleg!
Deoarece postările mele au
stârnit interes unora ca acestea mai sus amintite, în vara anului 2010 cele două prietene mi-au
propus să mergem în
pelerinaj prin nordul Moldovei. Ne-am întâlnit la Bacău în autogară și după ce ne-am îmbrățișat și ne-am bucurat
deopotrivă de trecerea din
virtual în real, am urcat în mașina închiriată pentru trei–patru zile și am pornit mai
întâi spre Târgu Neamț, spre Valea Largului, ați ghicit, la Mănăstirea Petru Vodă cu dorința fierbinte de a
primi măcar o
binecuvântare de la părintele Iustin Pârvu.
Aici lume multă! După ce am stat mai
bine de două ore, când ne
pierdusem deja speranța că ne va primi, un călugăr ne-a spus să pregătim pomelnicele și să intrăm cu toții în chilie. Părintele, la care
mai fusesm de câteva ori era acum slăbit, vorbea rar,
destul de încet. După ce am dat pomelnicele și a discutat cu acei
care au ținut neapărat să-i adreseze o
întrebare ori să-i ceară o binecuvântare a spus călugărului care ne
însoțea să-i aducă cărți și reviste. Ne-a
vorbit despre vremurile ce vor veni, despre prigoană, despre timpurile de tristă amintire de
dinainte de 89. Cu multă răbdare a împărțit TUTUROR celor
prezenți cărți și reviste, iconițe și plinate. Doar
mie nu mi-a dat nimic! Degeaba am tot întins mâna, degeaba m-am băgat în față, degeaba am
spus cu vocea gâtuită de emoție, și până la urmă de plans, că eu nu am primit
nimic. Se pare că devenisem învizibilă!
- Părinte, vă rog. Dați-mi și mie ceva, să am amintire de
la dv! Doar mie nu mi-ați dat!
Nu se punea
problema că n-aș fi putut trăi fără o revistă sau ceva din ce
a dăruit părintele, dar mă simțeam aiurea.
- Vă rog tare mult!
Mâna mi-a rămas spânzurată în aer deasupra
mulțimii! Am ieșit hohotind de plans
din chilia părintelui și m-am oprit la
grupurile sanitare abia renovate. M-am închis într-o cabină și am plans așa, cum doar cineva rănit prin nebăgare în seamă, poate plânge.
Tovarășele mele de drum
s-au cam panicat negăsindu-mă nicăieri. În mod sigur mă făcusem invizibilă de când am pășit în curtea mănăstirii, căci pe cine au
întrebat le-au asigurat că nu am fost văzută. Norocul
meu că și ele au avut nevoie
să treacă pe la
grupurile sanitare unde m-au auzit hohotind, că altfel acolo rămâneam peste
noapte! Și atunci chiar că era un motiv
serios de plâns. După ce m-au recuperat, au început să-mi pună tot felul de
întrebări. Erau
nedumerite de unde-mi venise așa o supărare, de am dat-o-n plans.
Le-am povestit ce m-a întrisat așa tare și după ce m-au
asigurat că sunt destul de
vizibilă mi-au dat din
cele dăruite lor cu mărinimie de către părintele Iustin Pârvu.
Deoarece Viorica
avea duhovnic la Măn. Sihăstria pe părintele Ciprian Grădinaru și trebuia să ajugă neapărat la el ca să o dezlege de
canonul pe care îl ceruse cu câțiva ani în urmă, ne-am
îndreptate spre Gura Secu locul acela minunat al Moldovei cu mănăstirile: Sihla,
Secu, Sihăstria.
Deși când am ajuns
era trecut de ora 11 noaptea, la locul de parcare era un călugăr înalt, care
parcă tocmai pe noi
ne aștepta, căci ne-a
întrebat:
- Câte persoane
sunțeți?
- Trei femei și eu: i-a răspuns șoferul.
Ne-a arătat o clădire nu prea
departe, i-a spus șoferului unde să parcheze mașina, ne-a dat cheile, apoi a dispărut în beznă. La lumina farurilor
mașinii am zărit în iarbă o mulțime de brândușe care priveau
spre cerul înstelat.
Nu-mi venea să intru în chilie, atât de curat era aerul tare de munte și mireasmă de brad. Camera simplă, curățică, o masă scaune și paturi etajate.
Cele două femei au găsit paturi jos,
eu m-am urcat sus. După ce ne-am lăsat bagajul
nedesfăcut pe pat, semn
că acolo va dormi
cineva, am îmbrăcat haine mai groase și am plecat spre cimitirul
mânăstirii. În
biserica de jos era încă Mezanoptică și Sfântul Maslu.
La chila Părintelui Ciprian
mai erau câteva persoane în pofida
orei înaintate. Am intrat în biserica
luminată doar de câteva
lumânări și de candele. Mezanoptica era pe sfârșite. După ce am fost miruite am ieșit din biserică. Noapte senină de septembrie.
- Haideți să mergem în
cimitir să ne închinăm la mormântul părintelui Cleopa,
ne-a sugerat Anica.
Când ne-am
ridicat, de sub banca pe care stătusem a ieșit un cățel și ne-a privit de parcă ne-ar fi spus că ne conduce el
până sus, în cimitir.
Deși mai fusesem de
multe ori prin acele locuri nu am
întâlnit acel cățel. Am urcat
în cimitirul luminat de sute de candele și lumânări, destul de
vizitat la ora aceea târzie din noapte. Cățelul ne-a așteptat răbdător, iar apoi
ne-a însoțit până la locul de
cazare. Am început ziua odată cu răsăritul soarelui. Prin iarbă mulțime de brândușe de parcă ar fi fost semănate. De sub mașină cățelul m-a
salutat cu un lătrat prietenos. Am dormit puțin iar dimineață la ora șapte deja eram
pregătite pentru a
merge la biserică și apoi la părintele Ciprian. La distanță decentă cățelul a mers după noi și s-a ascuns sub
o bancă pentru a ne lua
în primire la ieșirea de la Liturghie. Era multă lume în mănăstire, dar acel
cățel nu părea interesat de
nimeni altcineva, ci doar de noi. Ne-a însoțit și la Sihla, dar
nu a intrat în mănăstire ci a stat sub mașină, iar apoi a
urcat la peștera Sfintei
Teodora pe un drum doar de el știut. Când mașina a depășit zona celor
două mănăstiri, Sihăstria și Sihla, s-a
oprit în loc, a privit după mașină și apoi, în fugă s-a întors la Sihăstria.
Pe vreamea aceea,
când părintele era doar
la Sihăstria nu și la Paraclisul Ctedralei
Mântuirii Neamului din București unde este și acum, nu era
atât de multă lume la ușa sa. În timp ce așteptam ne-a tot dat târcoale un câine uriaș, negru, ce manifesta un interes deosebit
pentru o maică pe care mai, mai să o pună jos. Biata maică a început să strige disperată:
- Asta e satana,
lunați-l vă rog, de aici!
Descurajată de
spaima călugăriței, potaia a luat
la rând femeile ce stăteau pe bancă în așteptare, ca să intre la părintele. S-a
oprit la Anica și a cercetat-o cu mult interes mirosindu-i geanta, pantofii și buzunarele de
la haină. Între timp a
apărut stăpâna, o blondă cochetă, cam prea
cochetă pentru locul
unde ne aflam și ne-a explicat
că acel câine nu
este satana ci, este crede ea posedat de un duh necurat și l-a adus la mănăstire poate își vine în fire.
M-am întors cu spatele, mi-am făcut cruce și mi-am zis în gând :
Mare-i grădina Ta, Doamne!
După ce au intrat la
părintele Ciprian
cele două femei cu care
eram venită, mi-a venit și mie rândul..
Lângă părinte mi-a atras
atenția o icoană mare pictată a Maicii
Domnului cu Pruncul Iisus.
M-am așezat în
genunchi. Mi-a dat să sărut crucea pe care o ținea în mână și mi-a spus pe
nume. Pesemne îmi știa numele de la femeile pe care le însoțeam. I-am dat
pomelnicul familiei și i-am spus că dorec să mai vin.
În prima săptămână din Postul Paștelui majoritatea
mirenilor care au duhovnici la această mănăstire vin de
duminică, se cazează și timp de trei
zile participă la Canonul Sfântului Andrei Criteanu,
denii și alte slujbe. Conform
rânduielii țin post absolut,
fără mâncare și fără apă, doar cu rugăciune. Miercuri
după dezlegările făcute de mai mulți preoți și un episcop se ia
sfânta Împărtășanie.
In anul următor m-am hotărât să fac și eu acestea. Am
dormit seara în Iași. L-am sunat pe părintele să-i cer
binecuvântare pentru drum. Luni de dimineață mai înainte de
a pleca spre autogară mi-a zis că nu-i nici o problemă dacă beau o gură de cafea și mănânc o felie subțire de pâine prăjită cu miere de
albine. M-am urcat în microbuzul aproape gol. Mi-am ales locul pe care
l-am dorit. E adevărat că am rău de mașină dar nu pe orice
drum și nu în orice mașină. De cum a
pornit mașină am vomitat
într-una (întotdeauna sunt pregătită pentru astfel de situații când pornesc
la drum, deși pe aceast
traseu niciodată nu am avut probleme), astfel încât la coborârea din mașină, după mai bine de două ore de chin nu
mai aveam nimic în stomac. De atunci nu am mai pățit niciodată așa ceva deoarece am
ținut cont de
legea nescrisă a postului din
Săptămâna Mare și am înțeles ce însemană cuvintele: “nu
numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt
4, 4).
*
Aveam să bat drumul Sihăstriei ani la
rând și să stau răbdătoare la ușa părintelui, multe
zile și nopți. Această mănăstire are ceva ce
nu se poate reda în cuvinte, oricât de bine le-ai ști mânui. Te
prinde în harul ei pe care-l simți atunci când ești acolo și îi duci lipsa
când nu ești, astfel încât la vremea postului indiferent de vreme, dacă e foarte cald,
dacă plouă sau ninge
nimeni și nimic nu te
poate opri să pleci la drum
ca să ajungi în locul
acela unde sufletul se odihnește iar duhul de sfințește.
Dorina Stoica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu