 |
| Imagine preluată de pe internet |
Pe mama Florica am cunoscut-o
acum câțiva ani, la biserică. E singură. Bărbatul ei s-a dus de câțiva ani
buni, iar copii nu i-a dat Dumnezeu. De zece ani nu mai lucrează, are o pensie
mică, pe caz de boală, care abia îi ajunge pentru a-și duce traiul de zi cu zi.
Cu toate acestea n-o auzi că-și face griji pentru ziua de mâine! Nădejdea ei
este numai la Dumnezeu, care n-a părăsit-o niciodată, ajutând-o mereu să treacă
senină peste lipsuri și necazuri. De fiecare dată când stau de vorbă cu ea, îmi
vin în minte cuvintele Sfintei Evanghelii “…nu duceţi grijă, spunând: Ce vom
mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei cap. 6)
Când este zi de biserică de
cum se crapă de ziuă după ce își face rugăciunile de dimineață se îmbracă cu
hainele cele bune și pornește spre biserică. Umbra ei subțire cu batic pe cap
stă nemișcată pe ușa bisericii până ce aceasta se deschide. După ce face trei
plecăciuni în pridvor începe să se roage pe la icoane pentru toți acei pe care îi
cunoaște. Și îi cunoaște pe toți! Murmură zeci de nume și face mătănii mari. La
plecare printre ultimii, cu părere de rău, iese pe ușă ducând în sacoșa
decolorată o pâine, câteva mere sau o portocală, niște colivă, anafură, o
sticlă cu aghiazmă, uneori un prosop sau o batistă și alte bunătăți primite de
la acei care au făcut vreo pomenire pentru cineva din familie.
Toată slujba stă în genunchi.
În strană nu se așează, deși adeseori este invitată să ia loc. Nu a dat bani,
atunci când s-au făcut cele noi din lemn de stejar. Le priveșe cu drag cât sunt
de frumos dantelate gândind că sunt lucrate de îngeri, nu de oameni! Cum să se
așeze pe așa minunăție? Se bucură însă tare mult când e chemată să ajute la
curățenie. Atunci, cu o carpa moale le sterge așa de blând, de parcă le-ar
mângăia.
De câteva luni, mama Florica e
tare mâhnită! În biserică s-a început resturarea catapetesmei și în fiecare
duminică se mai descoperă o bucățică din aceasta. E atât de frumoasă după
restaurare încât se gândește că așa o fi arătând Împărăția Cerurilor!
Seara, dupa rugăciune, mai
înainte de a dormi își contabilizează banii. Socotește și se tot gândește la ce
ar putea renunța pentru a da și ea ceva bani la biserică, să știe că, măcar
câteva frunzulițe aurite, din minunata catapeteasmă sunt plătite din banul ei.
Va renunța la mere! Da, la mere! Ii plac foarte mult merele. Dar odată
hotărârea luată, pentru ea e lege! Și iată că după un timp, suma de bani pe
care își propusese să o dea la biserică a fost adunată.
Cu banul strâns în mână, abia
așteaptă să se termine slujba, pentru a-l duce la Sfântul Altar. Biserica s-a
golit putin câte puțin. Fără voia sa, aude convorbierea dintre preot și o
persoană care dorește să dea pentru biserică o sumă mare de bani. Nu se grăbea
să plece, dar, dintr-odată, s-a rușinat de banii puțini pe care îi ține strâns
în palmă și, făcând o cruce și o plecăciune, se îndreaptă spre ieșire pe
vârfuri, pentru a nu deranja convorbirea preotului cu doamna cea bogată.
Când să iasă din biserică,
aude glasul preotului:
- Unde fugi mam’ Florica! Ia
întoarce-te-napoi! Îți place catapeteasma?
Atunci femeia a prins curaj și
i-a dat banii.
Preotul a binecuvântat-o și a
stat fără grabă de vorba cu cele două femei spunându-le cum va arata biserica,
atunci când va fi gata.
Mama Florica a plecat fericită
spre casa, parcă zburând, iar preotul acela în timp ce punea banii în “cutia
milei” de la icoana Maicii Domnului, i-a spus femeii celei bogate:
- Acesta este cu adevărat
“banul văduvei”!
"Și sezând în preajma
cutiei darurilor, Iisus privea cum mulțimea arunca cu bani în cutie. Și mulți
bogați aruncau mult. Și venind o văduvă săracă a aruncat doi bani (adică
un codrant).
Și chemând la sine pe ucenicii
săi, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă, că această văduvă săracă a aruncat în
cutia darurilor mai mult decât toți ceilalți. Pentru că toți au aruncat din
prinosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuția
sa." (Sfanta Evanghelie dupa Marcu - Banul vaduvei)
(Aceasta este o povestire
adevărată)
Dorina Stoica
