Provocări, provocări!

Centrul Cultural Eminescu din Barlad, „Casa roșie” așa cum o numesc cei mai mulți dintre bârlădeni, este locul spre care îmi îndrept pașii, cu emoție dar și cu mare drag, ori- de-câte-ori primesc invitația (dar nu numai!) de a participa la un eveniment cultural.

Uneori mi se oferă ocazia de a mă implica,  de a fi chiar „personajul principal” în jurul căruia este creat evenientul. De fapt nu eu ca persoană ci scrierile mele. Cu toată modestia pe care mă străduesc să o am, mărturisesc că mă bucur de fiecare dată când pot sa-mi exprim punctul de vedere, despre o carte ori despre un anumit concept actual de manifestare sau promovare a ceea ce s-ar putea numi liteatură.

Inventivitatea domnișoarei bibliotecare Geta Modiga, sufletul acestui lăcaș de spiritualitate, este uimitoare! Fiecare eveniment este o provocare, nu semană cu cel de dinainte, e unic și nu imită pe nimeni din urbea noastră care nu duce lipsă de evenimente culturale ce au un public numeros și de multe ori avizat. Tehnica modernă (posturile de televiziune locale) imortalizează aceste momente pe cd ori în arhive de poze. Astfel, acestea rămân mărturie a implicării noastre și a dăruireii celor îndrituiți să le organizeze, pe altarul sfânt al culturii aducătoare de liniște și bucurie în sufletele bârlădenilor noștri!

Pornind de la conceptul numit Antologie (la modă în ultimii ani), în toamna acestui an au avut loc două dezbateri interesante la Centrul Eminescu din Barlad. Părerile au fost pro dar și contra, iar datorită expunerilor scriitorilor Simion Bogdănescu, Petruș Andrei, Dorina Stoica, Roxana Galan,Gabriela Ana Bălan, profesor Maniana Sava, părintele Lăiu Vasile, înv. Rudi Victoria și alții, moderate cu multă pricepere și competență de d-ra Geta Modiga, acei interesați prezenți în număr mare în sală, au devenit și avizati daca vor dori să publice în astfel de carti colective, învățând din experiența celor care au deja vechime în folosirea acestui mod de a se manifesta în scris.

La numai două saptămâni de la dezbaterea “Antologia păreri pro și contra” la care s-au purtat discuții, aș spune aprinse în jurul acestui fel de carte, pornind de la cele nouă Antologii apărute la diferite edituri în anul 2014 la alcătuirea cărora am contribuit cu poezie și proză, a avut loc cea de-a doua dezbatere avand ca punct de plecare tot cărți cu autor colectiv.

Dezbaterea “Cine şi de ce publică opinii literare în volume cu teme stabilite?” l-a avut invitat pe prolificul, cunoscutul și îndrăgitul documentarist scriitor N.Ion. Oprea. Cu părerea si –au dat scriitorii prof. Petrus Andrei, prof. documentarist Gheorghe Clapa, Dorina Stoica(subsenata).  Deși numărul celor invitați să dezbată a fost mai mare, unii din binecuvântate pricini au lipsit dar drept compensare au participat activ la discuții părintele protopop Vasile Lăiu și altii.

La sfârșitul anului trecut, cam pe vremea aceasta mi s-a propus (ca de altfel și altor mânuitori ai condeiului din Bârlad),  să trimit domnului Oprea N.Ion un text de proză pe o temă dată. Era vorba despre dragoste. Am intocmit un eseu în care am vorbit despre dragostea creștină ce poartă numele “Dragostea ca libertate”. Am așteptat cu nerăbdare cartea a cărei apariție m-a bucurat. Am achizitionat-o și după ce am citit cu interes cele două volume, am considerat cartea foarte utilă pentru elevii și am donat-o Bibliotecii Stroe S Belloescu.

Am contribuit cu un poem intitulat “Acasă” și la urmatoarea carte colectivă pe o temă data (“Dorul de acasă”) pe care am găsit-o la Centrul Eminescu și am citit-o prin bunăvoința domnișoarei responsabile.

Primind aproape în fiecare lună Antologiile la care am contribuit cu texte de poezie și proză, mi-am format o părere clară despre acest fel de carte. Dacă la cele mai multe dintre ele autorii, pe lângă texte de poezie și de proză contribuie și material plătind contravaloarea câtorva cărți (câte se stabilește inițial), în cazul Antologiilor domnului Oprea N.Ion cheltuelile cu editarea și tipărirea, le suportă integral din pensia domniei sale,  autorii urmând să achiziționeze cartea dacă doresc.

Găsesc utilă această oportunitate de a fi publicat într-o carte fără a fi cenzurat ( decât de propria conștiință), ori selectat după anumite criterii valorice, atractivă și tentantă atât pentru scriitorii care au volume de autor dar mai ales pentru acei care nu au publicat deloc, ori au făcut-o în reviste tipărite sau on-line. Comuniunea din aceste Antologii crează posibilitatea de a fi observat și de ce nu remarcat, aparitia unui autor chiar anonim în multe altfel de cărți dându-i  șansa dacă „are condei” să fie cunoscut și recunoscut de un număr foarte mare de cititori.

De asemenea publicarea unor fragmente din volume de autor poate incita cititorul la căutarea și promovarea autorului ori achiziționarea cărții.

Abordarea unor tematicii de larg interes și punerea diferitelor păreri laolată, este utilă pentru elevi și studenți, oferindu-le suficient material tematic, fără a fi necesară citirea prea multor cărți.

Imi exprim admirația pentru toată truda domnului Oprea N. Ion, neobosit în a îmbogăți bibliotecile și pe noi cu multele și folositoarele sale cărți. Îmi permit să-i sugerez ca la următoarele cărti cu autor colectiv, să menționeze că respectiva Antologie apare prin grija dominei sale nu ca autor ci ca responsbil și inițiator de proiect. În felul acesta ne vom simți uniți și recunoscuti în diversitatea scrierilor noastre, ca făcând parte dintr-un întreg, de care cineva se ocupă ca un tată iubitor de fii, însă ne aparține câte puțin fiecăruia dintre noi.

Am primit cu entuziasm următoarele provocări și anume Antologiile “Viață, viață” și „Revista culturală formează oameni?” la care voi contribui entuziasmată, cu texte originale deoarece temele propuse mi se par incitante și aducătoare de inspirație.

Prin activitatea sa domnul Oprea N. Ion în cadrul acestui proiect, demonstrează că manifestarea prin scris este o modalitate de a aduce oamenii din locuri îndepărtate mai aproape unii de alții între filele unor  cărți. Fără ambiții sau orgolii personale dăruindu-se cu înțelegere și dragoste de adevărat creștin, demolează încercările unor intelectuali cu ifose de mari critici literari(care în mod eronat consideră că scrisul nu este la îndemâna oricui), de a face o erarhizare după simpatii sau antipatii a celor care indrăznescă să scrie și să publice .

A te manifesta prin artă este un drept al fiecărui cetățean (așa cum este dreptul de a respira). Oricine dorește poate  să se implice în actul creației indiferent de vârstă, studii, simpatie politică ori religiozitate.

Va multumim domnule Oprea N. Ion că existati! Ne molipsiti de entuziasmul dumneavoastra. Să aveti viață lungă iar spititul să vă fie veșnic  tânăr.

Dorina Stoica 29 noembrie 2014 Bârlad

Sub semnul lupului Dacic Lupul în mitologia și folclorul românesc

 Omul – această ființă complexă, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu – este înzestrat cu fantezie și imaginație. Astfel, lumea reală, raportată la lumea divină, capătă sensuri, conotații și culori noi în imaginarul colectiv. Viața omului, așa cum este firesc, se desfășoară în strânsă legătură cu mediul natural, cu regnul vegetal și cu cel animal.Herodot, referindu-se la neuri, îi reprezentă ca pe o populație care trăia pe teritoriul vechii Dacii înainte de invazia lui Darius. După spusele sciților și elinilor stabiliți în Dacia pontică, „o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup pentru puține zile și pe urmă își recăpăta forma umană”.Conform mitologiei, creaturi misterioase sau animale sălbatice se împreunează cu oamenii dând naștere unor ființe ciudate: și om și animal. Natura acestor ființe este duală, oscilând între firea umană și cea de animal sălbatic de ființă benefică, pe de o parte, dar și malefică, pe de alta. Cu trecerea timpului adevărata natură a acestor creaturi devine incertă, preponderent umană. Aș putea da un singur exemplu în acest sens, amintind ritualurile de inițiere ale călugărilor budiști în care neofilul era întrebat dacă este om sau este șarpe.Lupul a fost deosebit de respectat în regiunea istorico-culturală din sud-estul Europei.

Pre-dacii, dacii și daco-romanii i-au acordat un cult magico-mitologic din care au rămas multe reminiscențe în folclor.În spiritualitatea și mitologia românească, lupul ocupă din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre un loc important. Cu siguranță acesta este motivul pentru care nici un alt animal nu are atâtea zile de sărbătoare câte are lupul. Conform unor etimologi, ar fi 35, din care 18 sunt cu dată fixă, iar celelalte sunt mutabile.

Lupul este întâlnit în imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualuri, acestea fiind atestate de descoperirile arheologice mai vechi ori de dată recentă. În multe texte documentare, în folclor, dar și în literatură, vom găsi referiri stranii la acest animal înzestrat cu puteri magice.În textele literare, precum și în vorbirea curentă, deseori găsim expresia referitoare la omul rău că „este asemenea lupului”, sau este „un lup singuratec”, caracterizând omul ce se integrează anevoie în colectivitate.În vremuri îndepărtate, adolescenții plecau de acasă pentru a descoperi noi teritorii și se comportau asemenea lupilor prin păduri. Protectorul lor, care îi apăra chiar și de lupii adevărați, era zeul Lup. Popoarele indo-europene își formau tinerii războinici încă din fragedă adolescență, pentru a fi transformați ritualic în adevărate fiare.

Numele dacilor este un derivat din epitetul unei confrerii războinice care se afla la Dunăre. „Lupii de la Dunăre”, așa erau numiți dacii pe vremea lui Iulius Cezar, care se pregătea cu destulă teamă să-i atace. Dacii erau renumiți pentru vitejia, dar și cruzimea lor, constituind un adevărat pericol. O dovadă în acest sens ar putea fi și steagul lor reprezentat printr-un cap de lup și trup de dragon. El semnifica cruzime, curaj și izbândă asupra dușmanului, dar și adorație pentru Lup, ca zeu al războinicilor daci.Lupii au fost dintotdeauna și la toate popoarele văzuți ca animale de temut, feroce și războinice. Homer scria în balada sa celebră Iliada: „Tocmai ca lupii, de carne hrăniți și grozavi în putere / care în munți răpun și sfâșie cerbul”. Lupii lui Homer din Iliada sunt veșnic flămânzi: când nu atacă cerbii, atacă oile; lupii sunt animale malefice, personaje negative în scrierile lui Platon, dar și în Divina Comedie a lui Dante. Acesta din urmă ne vorbește despre „lupa” (femela lupului), drept a treia și cea mai fioroasă fiară ce se află încă de la începuturi în Infern. În fabula lui Grigore Alexandrescu „Lupul moralist”, referindu-se la politicianism, lupul este reprezentarea demagogiei și a justiției corupte. Fabula a fost și încă este de actualitate: „Când mantia domnească este din piei de oaie, / Atunci judecătorii fiți siguri că despoaie”.În acest context, lupul devine, pe lângă simbolul ferocității, și cel al prefăcătoriei.

Și, iată, am ajuns în sfârșit la folclorul românesc, unde întâlnim omul-lup (pricoliciul), care reunește caracterul omului căzut cu al animalului feroce. Pricoliciul este o creatură care atacă, distruge, poartă bolile și nu are în comun cu omul decât aspectul exterior și faptul că merge pe două picioare.

În mitologia religioasă românească, lupul este un animal dual, fiind întruchiparea maleficului, dar are uneori semnificații benefice. Acestea depind de ritual, de ceremonial, de anotimp, precum și de perioada istorică.În pastorația creștină, credincioșii reprezintă turma, oile, cu referire la Iisus Hristos. El este păstorul, dar și mielul sacrificat, iar lupii sunt prigonitorii, așa cum spune Sf. Apostol Petru în Fapte 20: „După plecarea mea vor intra între voi lupii îngrozitori care nu vor cruța turma”.Același lup este invocat și în Predica de pe Munte: „Feriți-vă de proorocii mincinoși care vin la voi în haine de oaie, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori”(Matei 7-9).Iisus Hristos le spune Apostolilor: „Mergeți! Iată, eu vă trimit ca pe niște mei în mijlocul lupilor” (Luca 10-11. În Sfânta Evanghelie după Ioan, lupii sunt prigonitorii creștinilor: „Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel bun sufletul său și-l pune pentru oi... Cel ce nu este stăpân al oilor vede lupul venind și lasă oile și fuge și lupul răpește și risipește oile” (Ioan 11-13). Arhanghelul Mihail face prevestirea la fel ca Apostolii: „Veni-vor lupii,/ urmându-le păstorilor”.

În tradiția populară, mamele își sperie copiii (mai ales la sate) cu venirea lupului care îi va mânca dacă pleacă de acasă ori nu sunt ascultători. Pornind de la unele aspecte ale cultului lupului la daci, au rămas în popor o teamă și o credință rudimentară în vârcolaci (lupii fantastici care provoacă eclipse de Lună și chiar de Soare) și a luat naștere acel creștinism primitiv care a instituit niște  zile ale lupului sau lupini. Pentru a contracara puterea magico-mistică a lupilor, creștinismul timpuriu i-a dat pe aceștia în stăpânirea lui Sânpetru, care îi judecă și îi disciplinează, pedepsindu-i după voia lui.

Sfântul Apostol Andrei – cel întâi chemat, așa cum este numit de noi, românii, despre care se știe că a viețuit în Dobrogea –, conform mitologiei, are un cult legat de cel al lupului. Se spune că Sfântul era însoțit pretutindeni de acest animal feroce care îi era supus. Propovăduind Evanghelia lui Hristos în locuri bântuite de spirite malefice și de animale sălbatice, însoțirea cu lupul ar putea fi interpretată ca fiind folosirea unui element din natura înconjurătoare (din regnul animal) pentru a se apăra de pericolele iminente ce îl pândeau în misionarismul său într-o țară străină. O asemenea însoțire am întâlnit și la unii sfinți care au viețuit în pustiul Iordan (Sfântul Gherasim de la Iordan care era slujit de un leu). Tot în mitologia românească, sărbătoarea Sfântului Andrei este legată de usturoi, o plantă apotropaică folosită pentru alungarea duhurilor rele și a altor creaturi malefice despre care se spune că ar bântui în această noapte de dinaintea sărbătorii de Sântandrei.Datorită multelor tradiții și obiceiuri, precum și a practicilor magice pentru apărarea animalelor de lupi și a caselor de strigoi, Sfântul Andrei este cunoscut la români drept un luptător împotriva duhurilor întunericului și a spiritelor malefice, în mod deosebit împotriva celei mai temute dintre fiare: lupul. Ziua de 30 noiembrie, numită și Sântandrei, este ziua în care lupul își poate îndoi gâtul țeapăn, devine mai sprinten, astfel că prada, indiferent că este animal domestic sau om, nu mai are scăpare. Ca urmare, acum trebuie luate măsuri suplimentare de pază a vitelor și este necesară efectuarea diverselor practici ezoterice de apărare împotriva lupilor. Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în pricolici, oameni cu înfățișare de lupi sau câini, ca în ajunul și în ziua de Sântandrei.Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care își părăsesc trupul în timpul nopții, se rostogolesc de trei ori și capătă înfățișare de lup sau de altă vietate (câine, porc, cal, bivol, pisică, șarpe, broască). Spre deosebire de vârcolaci, care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. Ei nu se întrupează în vietăți sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Adesea, sunt oameni din sat, recunoscuți după înfățișarea și comportamentul animalului pricolici. Trăiesc puțin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozează. O dată pe an, în Noaptea Strigoilor (29-30 noiembrie), s-ar întâlni cu strigoii morți, care își părăsesc și ei mormintele, pentru a-și alege, prin luptă, stăpânul. Pe timp de iarnă ar intra în haita lupilor, iau conducerea și atacă oamenii și turmele de vite.În vechime, moartea și renașterea divinității – și deci a timpului anual cu care acestea se confundă – erau substituite de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om și chiar al unui obiect însuflețit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creștine  a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la românii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confecționarea unei păpuși din cârpe, numită Andreiu, substitut al vechiului an, o așezau pe laviță (pat) ca pe un mort și o jeleau. Lipsește marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an.

Este posibil ca una dintre tradițiile care au migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstițiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul dintre numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gadinet, în special la Filipi, când începe împerecherea pentru înmulțire, este purtat și de porcul tânăr, numit popular și godin, godinet. Că vechii daci au avut un cult deosebit pentru lup o demonstrează și steagul lor de luptă care are capul de lup și trupul de balaur (dragon). Istoricul Liviu Teleacă, pe baza omonimiei valk – preot, respectiv valke – lup, consideră că acest stindard este însemnul heraldic al corpului preoțesc din vremea vechilor daci, dar și stindardul războinicilor. A.D. Xenopol consideră că acest steag ar fi caracteristic unui neam tracic. După alți cercetători și istorici, ar reprezenta stindardul preoțimii trădătoare și al războinicilor traci.

Stindardul dacic apare pe Columna lui Traian ca unul dintre trofeele ce au fost luate de împăratul Traian. Romanii, conștienți fiind de puterea acestui drapel, l-au preluat și folosit, răspândindu-l pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unii istorici aduc argumente cum că steagul dacic cu trup de balaur și cap de leu era colorat în roșu, galben și albastru. Cele trei culori sunt astăzi cel mai frecvent întâlnite pe costumele populare din toate zonele României. Stindardul călușarilor – acest joc magic și foarte vechi – se aseamănă cu stindardul dacic, conform descrierii făcute într-o scriere străveche.

Predispus, dar și predestinat războaielor, invaziilor și nenorocirilor, conform mitologiei, poporul român s-ar fi născut sub semnul lupului. Aceasta s-ar datora apariției lupului de trei ori în timpuri străvechi, și anume: prima apariție o regăsim în numele strămoșilor noștri daci, a doua în genealogia poporului cuceritor și a treia în invaziile popoarelor migratoare. Aici merită amintit Genghis Han, care ar fi avut ca strămoș „un lup cenușiu care ar fi coborât din cer și s-ar fi unit cu o căprioară”.

Că istoria îndepărtată a poporului român este legată de acest animal feroce sau că vechii daci ar fi venerat un zeu păgân care era lup o atestă mulțimea sărbătorilor legate de acest animal. Scopul acestora era de a impune anumite interdicții și anumite practici magice pentru ca oamenii și animalele domestice din gospodărie să fie apărate de fiara sălbatică și necruțătoare lupul, deseori asociat cu forțele întunericului și cu duhurile malefice.Zilele lupului începeau cu sărbătoarea Sf. Petru (29 iulie), Cricovii Mariei (15-17 iulie), Martirul Lupu (23 august), Teclele (24 septembrie), Berbecarii (26-28 sept.), Osic (17 oct.), Lucinul (18 oct.), Sâmedru (26 oct.), Ziua Lupului (13 nov.), Filipii de toamnă (14-21 nov.), Filipul cel Șchiop (21 nov.), Sâmpetru de iarnă (16 ian.), Filipii de iarnă (25-31 ian.), Stretenie (2 feb.), Martirii de iarnă (1-3 feb.). În unele sate, la acestea se adaugă și joile rele sau joile verzi.Sfântul Petru de iarnă (16 ianuarie) este considerat în folclor patronul lupilor, deoarece se spune că în acea zi lupii omorau multe animale domestice, făcând bălți de sânge, dar nu luau cu ei pentru hrana puilor decât un singur animal.

Sărbătoarea Filipilor este o sărbătoare păgână cu semnificații profunde în lumea satului, unde se credea că ținerea acestor zile îi apără pe săteni de lupi care vin să le omoare vitele. Filipii sunt sărbători materne de fertilitate, datorită comportamentului acestui animal în perioada de împerechere. De asemenea, femeile de la țară cunosc grija excesivă a acestor animale pentru puii lor, dar și cât de feroce pot deveni atunci când aceștia sunt puși în pericol. Aceste superstiții și temeri legate de Filipi sunt bazate pe credința ocultă că ființe misterioase s-au împreunat cu oamenii, dând naștere unor ființe și om și animal ciudate, malefice. Perioada ianuarie-februarie este aceea în care lupii se împerechează.Despre Filipul cel Șchiop se spune că fost ologit de Dumnezeu pentru că s-a abătut de la dreapta credință. Se povestește că un om a nesocotit sărbătoarea și a lucrat de „Ovidenie”, iar din acea zi a rămas șchiop până la capătul zilelor. Ciobanii țin sărbătoarea ca să nu vină lupul cel șchiop și să le fure oile.

Cu toate acestea, ei nu văd în lup doar prădătorul turmei, ei știu foarte bine că lupul e singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor și, alături de vidră, călăuzește sufletul mortului spre lumea de dincolo.Diferite elemente din corpul lupului au fost folosite de medicina magică: părul de lup folosit de cei cu incontinență urinară, dinți de lup ca amulete aducătoare de noroc, părul din fruntea lupului îl foloseau unele femei ca să fie iubite de oricine voiau ele, ficatul de lup pentru oftică, ficatul de lup pentru descântat frica, urâtul, dar și pentru atragerea celui rău când era strigat printr-o gură de lup de vrăjitorii care făceau magie neagră. În piele de lup se îmbrăcau unii eroi din basme, de obicei împărații, în unele demersuri familiale, dar și vrăjitoarele care voiau să-i pedepsească pe cei care le jigneau profesia. În jocurile rituale din perioada solstițiului de iarnă, tinerii purtau măști sau costume de lup. Se spune ca femeile sterpe care vor fi jucate de acești tineri mascați vor fi fecunde și prolifice. Când tânărul îmbrăcat în lup se apropia de femeia stearpă, aceasta smulgea câteva fire de păr pentru a le folosi la descântece și vrăji de dezlegat nașterea.

De o vitejie legendară, dacii au fost învinși doar de romani, așa cum consemnează Mircea Eliade, care afirmă: „Singurul popor care a reușit să-i învingă pe daci, care le-a ocupat și colonizat țara și le-a impus limba, a fost poporul roman, un popor al cărui mit genealogic s-a construit în jurul lui Romulus și Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptați și crescuți de Lupoaica de pe Capitoliu”.

Acest moment al cuceririi Daciei de catre romani ar trebui regândit de catre istorici deoarece exista oarece dovezi precum că latinii ar fi fost un trib dacic plecat din Dacia spre sud și apoi spre vest ajungând în peninsulă, unde si-au păstrat aceiași venerație pentru Zeul Lup Martie.  Chiar daca cartea lui Nicolae Densușeanu este considerata de unii un roman, iar de alții rod al imaginației, sale alcătuită pe baza baladelor și folclorului românesc, s-ar cuveni sa fie un punct de plecare într-un studiu mai amănunțit despre originile poporului roman si a limbii române. Îmi place să cred ca latinii sunt veri buni cu dacii iar limba latină s-a rupt din limba dacă.

Poporul dac, numit de străbuni „asemenea lupilor”, născut sub semnul lupului, a manifestat întotdeauna o atitudine de teamă, dar și de respect pentru acest animal, încercând nu să-l înfrunte și nici să-l supună, ci să-l venereze și să-l imite.O expresie românească des întâlnită, atât în vorbirea curentă, cât și în literatură, este „urlă lupii la Lună” și arată teama de nenorocire.  Lupul, ca ființă malefică, întruchipare a răului, în mitologie reprezintă moartea cosmică: el devorează aștrii – Luna și Soarele – și ia cu el anumite ființe ce revin pe Pământ sub formă de strigoi, vârcolaci ori pricolici.

În arta populară, lupul a fost reprezentat în ceramică, sculptură în lemn și pe scoarțe țesute. În unele mănăstiri, în pictura murală de la intrarea în biserică sau în pridvor, alături de o gură imensă de balaur din care iese un râu de foc, unde ard cei păcătoși și care reprezintă Gura Iadului, este reprezentat și lupul, pe lângă alte animale feroce, înghițind părți din corpul omenesc.

Înzestrat cu capacitatea de a vedea în întuneric, lupul este considerat și simbol al luminii. Întâlnim această ipostază a lupului în folclorul românesc, în unele bocete de la înmormântare – Bocet de sub Parâng –, unde lupul apare ca un inițiator, dar și ca fiind cel care conduce sufletul celui mort în lumea de dincolo: „Și-ți va mai ieși / Lupul înainte / Ca să te spăimânte. / Să nu te spâimânți / Frate bun să-l prinzi / Că lupul mai știe / Seama codrilor / Și-a potecilor / Și el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai, / Să te ducă-n rai,/ C- acolo-i de trai / În dealul cu jocul, / C-acolo ți-e locul, / În câmp cu bujorul, / C-acolo ți-e dorul”.

În romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu, lupul împreună cu varianta domestică a fiarei, câinele-lup, au aceeași misiune de a duce sufletul din lumea aceasta în lumea cealaltă. Și în romanul Lupul și catedrala al lui D. Sârbu, lupul este privit din perspectivă benefică, având misiune inițiatică și transformatoare. Este un animal plin de lumină, dar care exercită o putere magică asupra celor ce-l privesc. El apare într-un anumit loc, la un moment anume, ca să aducă o schimbare neașteptată. Din legendele Antichității aflăm că Apollo sau Zamolxe se mai numea și Lykos, ceea ce înseamnă în traducere lup, iar printr-o asemănare fonetică deloc întâmplătoare, lykos devine like, ceea ce în greacă înseamnă „lumină”. Prin urmare, Apollo-Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, cel care dă lumina atât de necesară vieții. Lumina Albă cuprinde cele șapte culori ale spectrului vizibil. În plan spiritual, el este lumina inițierii dobândită prin cunoașterea adevărurilor transcendentale. Pe de altă parte, daoi, denumire sub care erau cunoscuți dacii din Antichitate, devine în dialectul traco-frigian daos, care în traducere înseamnă „lup”. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul animal totemic ce-l reprezintă pe Zamolxe-Apollo. Din cele prezentate mai sus îi putem considera pe daci ca fiind Fiii Marelui Lup Luminos, adică fiii lui Zamolxe-Apollo. Dacii preistorici (pelasgii), oriunde s-au așezat pe tot cuprinsul lumii, și-au legat numele de cel al lupului.

In cartea sa Dacia preistorica, Nicolae Densuseanu abstrăgându-se din istorie, desi o cunostea extrem de bine, porneste de la mitologia româneasca, de la legende și de la folclorul autohton devenind el însuși creator de mit. Referindu-se la timpuri imemorabile despre care in afara de descoperirile arheologice si de izvoarele nescrise nu sunt dovezi, isi exprima convingerea ca poporul dac ascede din zei, ca pe teritoriul Daciei preistorice ar fi viețuit uriașii și că populația de pe aceste stravechi teritorii ar fi vorbit limba latina.

Întemeierea Romei se află și ea sub semnul lupului, ceea ce ne arată că începuturile sale, cel puțin în epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpați.

Dorința mamelor de a avea copii neînfricați asemenea lupilor se manifestă prin obiceiul unor mame din ținuturile Hunedoarei (platforma Luncanilor) care le dădeau nou-născuților lapte printr-o gură de lup, instrument ritual în formă de cerc. Scopul era acela de a face transferul puterii lupului către copilul nou-născut, laptele matern fiind considerat sacru. Dacă un copil nou-născut se îmbolnăvea și era amenințat cu moartea, era botezat din nou și i se punea numele de Lup, Urs ori derivate ale acestora. Prezența masivă a numelui Lupu sau a derivatelor sale – Lupașcu, Lupeanu, Lupan, Lupei, Lupușor, Pascu, Pâscan etc. – în onomastica tradițională românească se explică prin schimbarea numelui adevărat al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului, ce umblă prin lume luând forme fantastice de stafii, zmei și alte creaturi înspăimântătoare. Un alt ritual de transfer al puterii lupului asupra unui prunc este acela făcut de trei feciori cu o unghie de lup; unghia de lup simbolizând virtutea și puterea, creșterea rezistenței la pericole, dar și spiritul de luptător. Astfel, lupul reprezentat prin acea unghie are rolul de animal protector, înlesnind trecerea pragului ce separă nonexistența de existență.

Mitologia lupului este asociată cu nașterea, schimbarea și moartea timpului. Împerecherea și înmulțirea sa în perioada de iarnă este un fapt rar întâlnit la alte mamifere. Prin comportamentul de reproducere al lupilor, anul poate fi împărțit în două părți: iarna (constituirea haitelor, formarea perechilor, prin selecție naturală, a  celor mai valoroase exemplare și nașterea puilor) și vara (corespunde creșterii puilor, introducerii lor în colectivitatea haitei și maturizării lor). Unii cercetători și istorici consideră că suprapunerea celor mai populare sărbători ale anotimpului rece, ale sfârșitului, dar și începutului de an, peste perioadele de împerechere ale lupilor indică începutul de an dacic, probabil octombrie- noiembrie, când avem de-a face cu sărbătorile Lucinul (oct.) și Ziua Lupului (nov.).

Între 13 noiembrie și 6 decembrie, există, în tradiția românească, o serie de celebrări și obiceiuri foarte vechi, cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă, legate de credința străveche în reînnoirea periodică a timpului.

Sărbătorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate de tradiția creștină. Acestea încep cu Ziua Lupului (13 noiembrie).  Despre ritualuri de purificare și reînnoire a timpului, folcloristul Ion Ghinoiu consemnează în „Sărbători și obiceiuri românești”: „Lăsatul Secului, sărbătoare nocturnă (13-14 noiembrie) care deschide Postul Crăciunului de șase săptămâni (15 noiembrie-24 decembrie), ocaziona petreceri familiale cu mâncare și băutură din abundență. În unele zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) și urmat de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie)”.

Intreaga istorie a umanitatii este incărcată de mistere și de necunosute care nu se știe daca vreodată ne vor fi cunoscute. Studierea mitologiei si a scrierilor despre Dacia straveche descoperă fascinate și tulburătoare posibilități de acceptare a ideii conform căreia, poporul român, descendent din dacii pelasgi ar fi nu numai cel mai vechi pe meleaguri europene ci, chiar pragul începutului de lumi “al legendarului ținut Atlantis dispărut într-o zi și o noapte sub ape”(manuscrisul lui Solom).

“Dacia cu munții săi cei înalți, cu câmpiile sale mănoase, cu râurile sale cele multe și frumos curgătoare , cu avuțiile sale cele făimoase de aur de argint și aramă și, în fine cu populațiile sale ospitaliere , religioase, juste, viteze și fericite, este țara cea legendară a timpurilor preistorice.”(Nicolae Densușeanu- Dacia preistorică)

In toate periodele istoriei mai actuale ori foarte vechi, istoria a fost scrisa așa cum au dorit unele grupuri de interese, existând motive de a face să dispară sau să fie mistificate adevăruri despre anumite etape din istoria umanității.

O istorie îndepărtată, în unele locuri nescrisă încă, este pastrată în folclorul nostru deosebit de bogat în baladele și legendele populare. Daca ar fi rescrisă, poate ar inspira, menține și amplifica sentimentul de mândrie națională în acest prezent în care trăim: incert și deseori lipsit de ideal.

Dorina Stoica 

Bibliografie

Romulus Vulcănescu – Mitologie Română, Mircea Eliade – De la Zamolxis la Genghis-Han, Mircea Eliade – Dacii și  lupii, Vasile Alecsandri – Lupul moralist, Dumitru Manolache – Sf. Apostol Andrei și protocreștinismul în spațiul românesc, Ion Ghinoiu – Vârstele timpului Nicolae Densuseanu - Dacia preistorica

http://arhivaneamulromanesc.wordpress.com/opinii/maria-vaida-„simbolul-romanesc-al-lupului-de-la-leagan-la-mormant“http://romaniaesoterica.blogspot.ro/2008/12/simbolismul-lupului-dacic.html

POEZII DE PUS LA ICOANĂ Dorina Stoica, Izvorul îndepărtat, (poezie ortodoxă), Editura PIM, Iaşi, 2009 de CEZARINA ADAMESCU

        Este un lucru ştiut: cu cât izvorul e mai îndepărtat, cu atât setea e mai mistuitoare.

        Numai cine a străbătut deşertul vieţii poate aprecia răcoarea, limpezimea izvorului. Şi Iisus, la Fântâna lui Iacob întâlnind o femeie samariteancă, i-a spus: „Oricine va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa ce-i voi da-o eu, nu va mai înseta nicicând; ba, apa ce-i voi da-o eu se va preface în izvor de apă ce ţâşneşte spre viaţa veşnică.” (Ioan, I, 13-15).

        Cu toţii avem nevoie de apa aceea care să ne potolească setea, nu numai fizică, dar şi spirituală.

        Dar cine, dacă nu Dumnezeu, ne poate oferi apa vieţii, cea care învie şi ridică morţii din morminte, motiv preluat şi de basmele populare. Măcar un strop din această apă vie e de ajuns. Transfigurat în vers pentru spirit, care alină, mângâie, vivifică şi întremează. Medicament pentru suflet luat, fie şi cu pipeta. Pic lângă pic se poate ajunge la o doză.

        Ce ne facem însă, dacă izvorul e prea îndepărtat? Ne spune autoarea volumului „Izvorul îndepărtat” (poezie ortodoxă), Editura PIM, Iaşi, 2009.

        Povestirile ei în versuri, „cu tâlc” sunt mărturia ei, din viaţă pentru veşnicie. Pilule de înţelepciune.

        O dată pornit la drum în căutarea izvorului îndepărtat, fiind întărit cu aceste vitamine spirituale, nu mai simţi arşiţa nisipului, a soarelui, nici vântul nu-ţi mai biciuie faţa, nici frigul nopţii nu te cuprinde.

        Cuvântul bun şi ziditor îţi va fi merinde pentru drum, în căutarea izvorului veşniciei.

        „Căci din cuvintele tale te vei mântui şi din cuvintele tale te vei osândi” – se spune în Evanghelie.

        Frânturi de pericope biblice, versete din psalmi, pildele Mântuitorului, ca şi unele istorisiri biblice veterotestamentare, devin astfel motive lirice pe care poeta le dezvoltă şi le adaptează, conform Crezului său ortodox mărturisit cu gândul, cuvântul, fapta şi iată, acum, prin creaţiile puse la îndemâna cititorului. Un alt fel de apostolat evanghelic. Apostolat prin Cuvânt. Mulţi scriitori mistici L-au mărturisit pe Dumnezeu în acest chip.

        Versul ei devine candelă pentru noi, creştinii. O aprindem şi ne sfinţim odaia cu ea. Şi trupul şi sufletul ni le aromim cu mireasmă de gând binecuvântat, cu apa neîncepută stropit şi-nmuiat.

        Poeziile ei sunt metanii făcute cu sufletul căci, aşa cum se spune,oricum ar sta trupul, sufletul trebuie să stea în genunchi.

        Să îngenunchem sufleteşte şi să primim cu smerenie acest dar.

        Încă de la poemul care dă titlul volumului, intrăm în lumea lui Anton Pann, care a născocit „Povestea vorbii”, cu istorisiri scurte şi pilduitoare, cu morala la final.

        Sunt preamărite virtuţile creştineşti: credinţa, smerenia, caritatea. Fie că sunt poveşti, pe motivele cunoscute, învăţături sau pilde auzite din bătrâni ori din predicile duminicale, poeziile Dorinei Stoica pot fi socotite exemple bune pentru o cateheză specială, prin lecturi, cântece şi poezii, din patrimoniul literaturii de profil, al credinţei ortodoxe. Ele pot fi citite în biserică, după Sfânta Liturghie, în adunările creştine, la ora de religie sau de cateheză sau cu prilejul diferitelor sărbători religioase. Pot constitui şi lecturi comune în mănăstiri ori alte aşezăminte de cult.

        Dar pot constitui şi o lectură particulară, cu parfum de lumină, în casele creştine, pentru cei care vor să se adâncească în trăirea vieţii creştine, chiar şi pentru alte rituri, deşi poartă în subtitlu menţiunea:„Poveşti ortodoxe cu tâlc”.

        Fără a se îngriji prea mult de stil, de regulile de teorie a versificaţiei, autoarea ia aminte la mesajul de transmis, la esenţa creştină a adevărului revelat din micile istorisiri versificate, care reclamă măcar câteva momente de meditaţie şi reculegere în mintea şi inima fiecărui cititor. Raportarea situaţiilor relatate artistic sub formă de poezii cu tâlc, la propria atitudine de viaţă, ar fi principalul beneficiu adus comunităţii creştine.

        Folosirea prepoziţiei „dar” sau „dară”, însă nu cu sens adversativ, ci de conjuncţie de legătură, necesară ca pauză între cuvinte, cu înţelesul „deci”, în poeziile: „Lucrătorul somnoros” şi „Rugăciunea lui Agatonie”– este o notă de specificitate a scrisului autoarei, care se foloseşte de arhaisme şi regionalisme în limbaj, pentru a da o coloristică şi o tentă deosebită fiecărei creaţii.

        De la poveştile în versuri, autoarea trece la confesiuni actuale, întâmplări pilduitoare din viaţa creştinilor de azi, cum este întâlnirea cu o tânără în tren, care-i mărturiseşte aspecte din viaţa ei şi pe care autoarea, cu sinceritate şi deschidere de suflet le înfăţişează ochiului străin, spre împărtăşire şi spre bun exemplu de urmat. Femeia lasă lumea în urmă şi merge la mănăstire pentru a-şi îngriji de suflet şi a câştiga merite pentru Cer.

        Autoarea ne spune „Cum poţi pierde fapta bună”, într-o scurtă poezie despre un bătrân care, mergând la o prăznuire la un schit, refuză să mănânce din bucatele puse pe masă, spunând că nu mănâncă fiertură, în felul acesta dând o probă de vanitate şi de lăudăroşenie în spiritul parabolei Vameşului şi Fariseului. Mergând la templu împreună, fariseul se lăuda şi se felicita că nu e la fel cu vameşul cel păcătos, că el plăteşte zeciuiala, respectă Sabatul şi nu face mai mult de o mie de paşi în această zi în care Yahve s-a odihnit, privindu-l cu dispreţ şi punându-l în inferioritate pe bietul vameş care, smerit, stătea în genunchi la uşa templului, neîndrăznind să intre şi bătrându-şi pieptul în semn de căinţă, cu lacrimi în ochi, spunea: „Doamne Iisus Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune devenită Rugăciunea inimii pentru monahi şi preoţi, dar şi pentru credincioşi. Iar evanghelistul precizează că în acea zi, unul a fost mântuit şi unul osândit.

        Aşa a pierdut şi bătrânul fapta bună, pentru că s-a lăudat că ţine post, iar egumenul, observând că nu mănâncă, i-a spus: „Decât să-ţi spui nevoinţa, mai bine mâncai friptură! / Trebuia să guşti fiertura sau măcar să taci din gură”.(Cum poţi pierde fapta bună).

        Poeziile Dorinei Stoica sunt în spiritul acelor „Pilde şi istorioare duhovniceşti” care ne-au îndulcit clipele citindu-le şi ne-au îmbunătăţit în statura creştină şi în spirit, dar mai ales, în practicarea vieţii de credinţă.

        Începând de la Sfinţii Părinţi, la părinţii pustiului, la stâlpnici, suferitori şi îndurători de chinuri căzând martiri, la marii duhovnici ai credinţei răsăritene, trăitori ai Evangheliei şi propovăduitori ai ei, aceştia şi-au dat mărturia credinţei în Cristos şi au îndurat prigoană şi torturi.

        Şi astăzi există mari scriitori duhovniceşti care, prin învăţăturile lor, luminează calea credincioşilor spre Adevăr, cu pilde şi exemple din Istoria Bisericii şi a credinţelor religioase. Literatura de spiritualitate creştină are un mare impact asupra vieţii creştinilor, fiind un bun suport şi îndrumător pentru trăirea credinţei, dar şi un bun medicament pentru sufletele bolnave şi slabe.

        Se zice că cine cântă se roagă de două ori. Şi cine viersuieşte, are aceleaşi merite deosebite în viaţa spirituală şi va fi răsplătit pe măsura străduinţei sale.

        Poeziile Dorinei Stoica nu au înţeles dogmatic sau excesiv moralizator, ci mai degrabă didactic, spre pildă şi învăţătură, desprinsă din aceste experienţe mistice, cu miez, izvorâte din viaţa reală a comunităţilor de creştini de odinioară, a celor care s-au mortificat, au postit, s-au jertfit, s-au izolat şi au pătimit în starea lor de viaţă, fie în mănăstiri, în peşteri, în pustiu, în închisori, în viaţa de obşte, netezindu-şi drumul spre mântuire, atât loruşi cât şi semenilor lor.

        Aceste avuţii inestimabile împărtăşite cu generozitate şi iubire jertfelnică, nu costă nimic decât poate un gând şi o rugăciune pentru cei care s-au nevoit să le scoată la iveală, precum grăuntele de aur dintr-un munte de steril. Şi chiar pentru cei mai puţin „duşi la biserică” – astfel de lecturi sunt pilduitoare, îţi pun ordine în amintiri şi în viaţa spirituală.

        Şi nu se poate ca, lecturându-le, să nu te simţi aparţinător al acestei mari familii de creştini, să nu simţi vibraţia Duhului Sfânt învăluindu-te şi adumbrindu-ţi sufletul şi inima, până ce aceasta se pliază, se mulează direct pe cavitatea cuvintelor.

        O foarte frumoasă pildă lirică este în poezia „Cerul”:

„Se plimba boierul mândru pe-o câmpie nesfârşită, / Când se întâlni pe-acolo cu-o persoană rătăcită, / Călător fără de casă, un hoinar prin lumea mare, / Ce muncea pe bani puţini pentru-o haină şi mâncare. // -Vezi livada de pe deal, codrul, via şi cu grâul, / Ţarina pe unde calci, fânăria, iazul, râul? / Tot ce vezi cu ochii, toate sunt doar ale mele. / Sunt bogat şi-s mândru tare. Mi-a dat Domnul toate cele. // -Dar acela al cui este? A spus omul călător. / Arătând cu mâna-ntinsă către cerul fără nor. / Despre cer de-ţi aparţine, tu nimica nu mi-ai spus, / Ai privit doar jos la tină, fără-a te uita în sus.// Tu ai multă bogăţie, însă cerul e al meu. / Fără soare, fără ploaie, nu rodeşte câmpul tău. // Şi plecă hai-hui prin lume, să se bucure de cer, / Şi să caute de muncă undeva...ca zilier.”

        Dorina Stoica, prin istorisirile sale versificate, ne îmblânzeşte, ne înalţă, ne umanizează, ne face mai buni, mai înţelepţi, mai puri.

        Atunci de ce să nu le citim, să nu le aprofundăm?

        Fericirile de pe Munte, Legea de aur a creştinismului, pildele şi învăţăturile lui Isus în faţa apostolilor şi ucenicilor, toate sunt transformate în istorisiri ritmate, în îndemnuri şi alt fel de rugăciuni, rugăciunile inimii, de slavă, aduse lui Dumnezeu.

        Aceste poezii au darul că după ce le-ai citit, le ţii minte, măcar morala: „Cine dă, lui îşi dă”; „Ştie Dumnezeu ce-i bine!”; „Nu ştiu Doamne ce să-ţi cer” – sunt numai câteva exemple, în care spun mult, în cuvinte puţine.

        Adoptând limbajul vechilor ceasloave şi cărţi de rugăciuni, Dorina Stoica aduce la zi învăţămintele vechi, le îmbracă în straie curate, ca pentru împărtăşanie,  desluşindu-ele şi punându-le în valoare înţelesul.

        Ea păstrează onomastica sfinţilor şi părinţilor pustiei ca şi unele expresii din limbajul liturgic şi duhovnicesc vechi, pentru puritatea şi frumuseţea expresiei, dar şi pentru sensul lor semantic.

        Poeziile acestea au parfumul de mir şi de nard al scrierilor vechi, duhovniceşti, care au salvat atâtea suflete, prin simplitatea şi puterea de transmitere. Şi dacă, fie şi un creştin se va apleca asupra lor, misiunea poetei e îndeplinită.

        „Fă-mă, suflete, copil...” spunea Tudor Arghezi.

        Dacă aş fi încă o dată copil, mi-ar plăcea să aud din gura bunicii pe care n-am avut-o niciodată, povestea în versuri „De trei ori ţi-am călcat pragul” sau „Care este valoarea ta?” – după care aş adormi fericită, vegheată de înger.

        Cred că orice copil este doritor de astfel de poveşti. Însă ceea ce le oferă Audio-vizualul, cu monştri, vampiri, fiinţe extraterestre, violenţă de limbaj şi cu Dracula, colac peste pupăză, e departe de a fi mesajul creştin, candid şi preacurat, scris de sfinţii duhovnici, părinţi şi scriitori bisericeşti, de-a lungul veacurilor. În acest sens, poveştile suedezei Selma Lagerlof, ale lui Giovanni Papini, ale lui Petre Dulfu şi a altor condeieri care s-au dedicat lui Dumnezeu, prin apostolatul cuvântului, au fost de mare ajutor în creşterea spirituală a copiilor.

        Dacă în şcoli s-ar introduce ore de morală, le lectură spirituală, de civism, în loc de lecţii de educaţie sexuală, altele ar fi gusturile şi rezultatele.

        Dumnezeu vine la noi sub diferite chipuri, dar numai de noi depinde să-L recunoaştem. El stă la uşă şi bate. Să-I deschidem, să-L lăsăm  să aştepte, să-L poftim altădată? Iată dilema creştinului din zilele noastre.

        Suntem veşnic ocupaţi, tulburaţi, n-avem timp de El, neştiind că de fapt, n-avem timp pentru propriul suflet. Şi respingându-L, alungându-L, ne primejduim veşnicia şi propria mântuire.

        Partea a doua a volumului se intitulează „Cântec şi rugă” – şi cuprinde poeme-rugăciuni de aceeaşi factură spirituală.

        Poeta cere răbdare, îngăduinţă, iertare, tărie în credinţă.

        Unele poezii sunt scrise în rimt de doină sau baladă.

        „Binecuvântare”; „Cântec şi rugă”; Sămânţa cea bună”; „Venim la tine, Maică!” sunt exemple în acest sens.

        Un frumos pastel primăvăratic este „E luna mai” – în care poeta aduce slavă naturii, ca şi creaţie a lui Dumnezeu.

        Un alt pastel, la fel de frumos este „Vara, când se coace grâul”.

        Unele poezii de felul acesta, scrise în stil popular, ar putea fi puse pe note şi intrate în folclorul actual.

        Poeziile sunt un imn de laudă adus lui Dumnezeu prin creaţiile sale, natura şi oamenii.

        Ele pot fi învăţate şi interpretate la serbările şcolare sau cele bisericeşti, de sărbători sau cu alte prilejuri.

CEZARINA ADAMESCU

29 octombrie 2014