Volumul Dorinei Stoica, „Sentimente sub formă de acatist”, apărut la Editura PapiruS Media în 2021, cu o prefață scrisă de jurnalista Daniela Șontică, ne oferă încă de la prima atingere a privirii, imaginea celestă a nesfârșitului gând ce caută împlinirea, între zbaterea vieții comune și înălțarea către infinit.
Însoțită de fotografii inspirate, cartea poetei ne poartă într-un univers personal, sugestiv, însă codificat, ce dezvoltă o relație între un „Tu” imaginar, cu rădăcini undeva în realitate și eul poetic, ce cochetează cu frumusețea curată și cu mângâieri aduse sfințeniei: „...voi agăța rugăciuni pe aripile unor îngeri/ prea triști ca să mai fie păzitori/ și legămintele șoptite sub patrafir într-o duminică/ acolo unde ploaia de bucuria întâlnirii cu soarele/ desenează un curcubeu și niște sentimente sub formă de acatist./
Cum privește lumea sensibilitatea poetică a autoarei? Ea visează că nu poate ajunge la ziua de mâine: „Îmi crescuseră niște gânduri prea lungi./ Atârnau în neorânduială transpirate/ peste anotimpul fără ploi./”... „Cineva îmi fura când dormeam aerul de respirat/”... „Întindeam mâinile spre ziua de mâine/ și visam că nu pot ajunge la ea.”
Dorina Stoica percepe timpul ca o continuare sau învățare a gesturilor ce se reiterează prin moștenire:
„Când eram tânără... mama mergea în fiecare duminică foarte de dimineața”...„ la biserică” „Eu mă sculam foarte târziu,/ îmi făceam o cafea amară,/...„Acum mă scol în fiecare duminică/ foarte de dimineață./...„mă îmbrac frumos și merg la biserică/ Mama își bea cafeaua cu îngerii.”
Autoarea se întâlnește, tot la cafea cu singurătatea, pe care o percepe ca pe o mare realitate în care, ne pierdem fiecare. Invitația singurătății de a sta de vorbă cu autoarea, primește imediat răspuns: „Vreau...când zorii vor sfâșia/ întunericul ca un hohot de plâns/ vom sorbi împreună cafeaua, apoi ne vom urca/ în tren și vom lăsa în urmă trecutul.”
În „De n-ar fi luna”, poeta devine observatorul sensibil al sentimentelor îngemănate cu senzațiile provocate de natură, în special de lună și de efectele ei asupra ființelor ce trezesc și adulmecă o nouă zi: „din vreme în vreme, o mașină stropește cu lumină iarba de pe lângă garduri./ Dau drumul pisicilor afară și apoi/ ascult pașii trecătorilor matinali/ ce rup în fâșii întunericul./ ...aștept nemișcată,/ să mă ia în brațe somnul.”/
Tăcerile par un clip retrăit, repetitiv, ca un vis ce surprinde meditația eului încorporat divinului: „...un ocean de tăceri.../ Liberă pornesc/într-o călătorie inițiatică,/ departe de propria-mi ființă,/ spre Dumnezeul/ cel amintit și implorat/ la supărări și apoi/ uitat.”/
Croșetând cuvintele cu care se joacă de-a v-ați ascunselea, autoarea descoperă dincolo de trecere că, ceea ce simte sufletul și văd ochii se transformă în cuvintele prin care poate bate la poarta raiului. Când simți dedublarea ca un experiment permanent, ce te scoate din sine, poți să te izolezi de rest și să descoperi întreaga ta ființă: „Nesomnul stă ascuns după ușă./ În timp ce-mi fac pravila de rugăciune/ se urcă în pat și adoarme./...Trag ce-a mai rămas din noapte/ peste teamă./ Nesomnul sforăie la picioarele mele.” Este efectul folosirii personificărilor pentru stări omenești, sentimente: nesomnul, singurătatea, efect ce are capacitatea de a da lirism tuturor senzațiilor greu de exprimat în cuvinte.
În „Sfat în doi”, același procedeu asociat imaginii vizuale, surprinde un „praznic” ce arată starea omenirii în fața iminenței și necunoscutului moment al apocalipsei. Poeta e conștientă de declinul umanității și-l strigă artistic. Își dorește ca timpul profetizat să se împlinească: ”...să punem la cale un praznic/ cum nu s-a mai văzut,/ la care să poftim pe toți/ cei „săraci cu duhul”,/ pe „acei care plâng și însetoșează de dreptate”,/ pe făcătorii de pace/ și pe cei prigoniți pentru dreptate.”/ Grăbind mișcarea timpului,/ să așteptăm învierea morților/ element cu element/ și a doua venire a lui Hristos./
Neputința umană în fața timpului se transformă în „Tăcerea care aude tot”. Aceasta... „Se sparge în cioburi incolore./ Nu ne iubim nici părinții,/ nici frații, nici dușmanii./ Într-o dimineață ne trezim fără ei./ În piept rămâne o neputință ce doare/ și amintirea unei zile trecute,/ pe care am da orice s-o aducem înapoi,/ ca s-o schimbăm.”/
Poeta strânge cu aspiratorul urme de viață: „piele, praf, lacrimi, doruri, bucurii” care o fac să audă „rugăciunile mamei.” Simte „țara” și vrea să rămână, când nu va mai fi, cea care-i va face pe prunci „să zămislească în somn.” Mai departe, adună pâinea sfântă și se privește din trecut „un copil așa mic” spre un viitor „despre care nu știam încă nimic”, simțind imensitatea spațiului și timpului, mișcate de ea, adică de un suflet în care se „face frig”, într-o zi, din senin.
Ceva, undeva, aparent insignifiant, este țara, acolo unde simțim patriotismul din inima poetei: „...e țara pierdută într-o „gară din lume”, unde se întretaie harta noastră cu cea a lumii noastre: „Mai înainte de a o pierde/ nu se vorbea prea bine despre ea./ Totuși e singura țară a mea./ O iubesc/și-mi pasă de ea.”/
Povestește Dorina Stoica despre propriul destin, despre propriile alegeri, despre viață: „Se cunoșteau din copilărie./Pe atunci visau.../ Însă ea a devenit un cuvânt zdrențuit,/ iar el un bețiv/. Imediat își dorește schimbarea, de aceea e pusă pe renovări: „Dărâm gardurile,/ las iarna să emigreze,/ deschid geamurile,/ opresc ceasurile./ Iubirea apusă o împletește cu gânduri înălțate cerului, credinței: „Împletesc mătănii din fire negre/ de gânduri și le vând pe nimic/ unor îngeri șomeri, ca și ei.”/
De ce scrie? Se întreabă poeta. E un gând-întrebare, ce o macină constant: „...scriu când mi-e bine, scriu când mi-e greu,/ scriu pentru alții, pentru mine,/ dar mai ales scriu pentru Dumnezeu.”
Jocul de cuvinte, imagini, gânduri, senzații se derulează vesel, în poezii ca: „O să azi și o să mâine./ O să fiere, o să miere,/ O să plâng și o să sânger/ O să cântece de înger./
Cele mai multe mărturii ale autoarei sunt făcute către și în fața Lui Dumnezeu, ca om care dorește mai mult decât atât, om ce-și dorește însemnarea trecerii prin reconstrucția umanului: sunt...„ Femeie, soție, mamă,/ bunică, gospodină, poetă/...oscilez între „tu Doamne al meu știu/ ierți mereu./” și ...„Ce liberă aș fi dacă/nu m-aș fi născut cu o cușcă în mine!”/ Esențele lirice încearcă să scurteze „babilonia” lumii: „În blocul acesta cu zece etaje locuiesc/ o mulțime de oameni/ și gândaci de bucătărie/, peste tot, spune autoarea, sunt instrumente care ne proiectează într-o „lume virtuală” ce devine „acasă.” Dezamăgire, singurătate, meditație stări ce emană frământări, surse de inspirație artistică.
Ultimele pagini intitulate „Neterminatul joc” sunt un fel de maxime poetice despre sine, despre relația acestuia cu viața.
Poezia Dorinei Stoica, din acest volum, în special, e plină de parfumuri, gesturi, meditații și imagini ce se mixează armonios în metafore încântătoare. O poezie ce sintetizează neliniștile poetei, ce se extind asupra anxietății unei lumi tot mai îndepărtate de echilibru și frumusețe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu