De
când omul vieţueşte pe acest pământ singura lui certitudine dar şi singura sa
îndoială a fost, este şi va fi dacă el, omul, este singur pe lume sau Cineva
acolo sus îi dăltuieşte destinul în lemn, apă, foc sau pamânt.
Poeţii
au fost şi vor fi cei mai tenace în a-şi pune întrebarea dacă Dumnezeu veghează
sau oţios îşi priveşte Creaţia.
Dorina
Stoica, face parte cu onoare am putea-o spune din categoria nobilă a poeţilor
înharismaţi, dăruiţi de Pronie cu melosul şi incantaţia provenite dintr-un
respir atoatebiruitor.
Năzuinţele
sale, aşteptările sale, cutezanţele sale, nefiind altceva decât un strigăt, o
clamare dar nu in desertum, fiindcă nostalgia după absolutul credinţei, după
certitudinea unei rugăciuni ridicate către un cer tot mai pustiit nu sunt
altceva decât temele operante ale liricii sale, lirică care consubstanţializează
cu năzuinţa, cu fervoarea mistică, cu interogaţiile speculative, cu mereu
încercatele poveri ale mereu truditelor tâmple, lângă care strigătul către un
Dumnezeu revelat pot deveni incantaţii sublime, rizomi muzicali, harfe
resfirate pe o tânguire celestă al cărei diapazon vibrează cu un Dumnezeu, care,
poate cândva se va coborî din Proniatorul Său nemărginit şi va păşi agale,
nestingher lângă turma sa, turmă care pe zi ce trece tot mai debusolată, tot
mai angoasată, tot mai disperată îşi strigă Păstorul.
Toate
aceste trăiri le regăsim şi în volumul de versuri intitulat sugestiv “Daruri”, publicat la prestigioasa editură ieşeană
Cronica. Ce este inspiraţia pentru poet, ce este trăirea mistică pentru
anahoret, ce este chinul interogativ al gânditorului, ce sunt spaima şi
neputiinţa omului sub veacuri, dacă nu daruri? Poeta, Dorina
Stoica stăpâneşte cu har, cu melodicitatea versului, cu intransigenţa omului de
cultură, care ştie că numai melosul poate îmblânzi fiara din om, stăpâneşte cum ziceam gradarea emoţiei
mistice consecventă fiind cu statutul său De Poeta Vates. Iată un poem
revalatoriu care poate să susţină toate aserţiunile noatre “ În curtea/ casei mele /cresc flori/ din alte lumi/ În casa mea/
În icoane/Învie/ Sfiinţii buni/ E-o lume/Închisa-n lume/ E lumea mea/ Perfecta/
Iar dincolo/ De poartă/ E lumea/ Imperfectă/”
Suntem îndriduiţi în a crede că şi în viitor poeta va rămâne în
aceeiaşi stare de mirare, de contemplare mistică, la fel cum suntem convinşi de
autenticitatea şi de fiorul liric al trărilor sale, trăiri cu care cu siguranţă
va construi, va melodiza şi în viitor un
alt discurs poetic, poate mai înălţător, mai profund care să se ridice la cer,
precum se ridica în vechime fumul de jertfă al sacrificatelor ofrande către un
Dumnezeu, care, acum pentru poeta noastră este o certitudine atât de puternică
încât şi noi care îi citim poemele ajungem să fim părtaşi la această
întuminecare care te înalţă şi te purifică.
Marian
Constandache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu