Cine nu vrea să vadă nu va vedea

In comuna Grivița am fost o singură dată, cu mulți ani in urma și doar în trecere. Iată impresia de atunci. Un sat, centru de comuna al anilor 85,  asemenea multora din județul Vaslui,  cu clădiri vechi,  cenușii, puțin mai răsărite  în centru și cu ulițe colbuite vara, unul dintre acele locuri pe lânga care treci de fiecare dată indiferent și plictisit și despre care îți spui în gând: „cum să fie, e ca la țară!”.

In primăvara acestui an, în cadrul proiectului „Școala altfel” domnul învațător Ionel Rășcanu, a avut buna idee de a mă invita, împreună cu artistul popular Dan Horgan  la o întâlnire cu elevii Școlii Gimnaziale Stroe. S. Belloescu din localitatea mai sus amintită. Nu știam cum se va desfășura activitatea, nu mi-am pregătit decât trei cărți pentru a le citi poezie religoasă copiilor, lăsând totul pe seama lui Dumnezeu care m-a ajutat și inspirat de fiecare dată când am vorbit în public.

Domnului D. Horgan i-a revenit sarcina de a-i iniția pe micuți în tainele încondierii oualelor, iar mie accea de a le vorbi copiilor despre poezia religioasă pe care o scriu, dar și de a le citi din creațiile mele.

Locul unde s-a desfașurat activitatea, la care au participat copii de la ciclul primar, dar și de la gimnaziu a fot minimuzeul satului, amenajat cu multă dragoste și implicare de către doamna directoare a Caminului Cultural, Brăescu  Daniela, o persoana devotată muncii sale pe care am îndrăgit-o din prima clipă.

Copiii, cei mai mulți îmbrăcați în costume naționale, completau ambianța creată de locul unde se desfățura activitatea, o cameră ce imita interiorul unei odăi țărănești de acum 60-70 de ani și care m-a făcut să mă întorc cu sufletul în vremea magică a propriei  copilării.

Deoarece acest loc mi-a lăsat o impresie puternica, il voi descrie în câteva fraze. Cele două paturi  din lemn,  au cearșafuri cu dantele albe colțurate croșetate de mână, cuverturi din lână țesute în război și perne mari cu fețe împodobite cu dantele, exact ca cele din casa răposatei mele bunici, descrise în cartea,” Raiul în care am fost” ce-mi aparține. Deasupra patului  se află un tablou cu o familie de țărani mandri și câteva icoane vechi,  iar lângă el, felurite obiecte de uz casnic și gospodăresc,  la fel de vechi, specifice zonei Moldovei. Țolicele din coade țesute în razboi și covoarele din lână acoperă  dușumeaua și sunt atât de frumoase încât, aproape nu-ți vine să calci pe ele. Aș putea să continui descrierea camerei muzeu, dar mă opresc aici, convinsă fiind că, am stârnit curiozitatea și dorința celor iubitori ai satului vechi și ai tradiției, de a vizita acest minunat loc.

Nu după mult timp, a apărut și doamna primar . Odată cu ea a pătruns în odaia muzeu plină de copii, de tradințional și de spiritul apropiatelor sarbători pascale, o undă de încredere, de siguranță și de pozitivism,  deoarece doamna primar Alina Mihaela Munteanu s-a adresat tuturor familial, cu vocea plăcută dar fermă,  asigurând și convingând pe toată lumea (pe mine în mod special) că destinele școlilor din comună dar și gospodărirea acesteia se află pe mâini bune.

Că spuseledoamnei primar nu sunt doar vorbe,  aveam să mă conving când, după terminarea activității cu elevii am vizitat  grădiniță, școala, centrul comunei și primăria.

Grădiniță nouă la standarde europene, cu băi și grupuri sanitare moderne, educatori tineri și bine pregătiți, copii mulți, curați și foarte veseli,  m-au făcut să uit că mă aflu într-o comună din județul Vaslui. Dealurile abia înverzite ce puteau fi văzute pe gemurile foarte mari și curate cu perdele pastelate, asortate cu zugrăveala pereților, m-au adus cu picoarele pe pământ. Da, e o realitate, în acest sat copii au condiții minunate de a fi educați, mai ceva ca la oraș, ne-visate acum 25 ani.

La fel de mult m-a impresionat și clădirea primăriei, relativ nouă, cu etaj, cu apă curentă, birouri spațioase mobilate  modern, holuri cu bănci pentru cetățeni, centrală termică, grupuri sanitare, sală de ședință și altele pe care nu le-am mai vizitat din lipsă de timp. La acestea se adaugă și mașinile din dotare pentru deplasarea celor din primărie (care au înlocuit căruța și șareta cu cai).

Deși grăbită, doamna primar (pe care atunci o cunoșteam deși bârlădeancă ca și mine), plină de entuziasm, ne-a vorbit  despre proiectele în derulare și despre planurile de viitor,  după care a alergat la treburile ei,  lăsându-ne în compania viceprimarului și a Danielei Brăescu, gazda noastră.

Am părăsit comuna, cu o impresie greu de descris în cuvinte și câteva zile aveam să tot fac o comparație, între condițiile oferite învățăceilor de astăzi din mediul rural și cele de dinainte de evenimentele din 89...

Peste doar două luni, am revenit în comuna Grivița de această dată la invitația doamnei primar Alina Mihaela Munteanu, care a vrut să ofere (din banii ei) elevilor cu rezultate deosebite în dar, trei dintre carțile mele, poezie religioasă și proză ( “De la poezie la rugăciune”, „Raiul în care am fost” și „De Florii în Țara lui Iisus”), cărții tipărite și editate la editura „Sfera” din Barlad.

Elevii din școlile Trestiana și Grivița, care au obținut cele mai bune note la toate materiile, remarcându-se  la concursuri școlare, au primit pe lângă diplome, carți de-ale  mele cu autograf,  oferite de Primărie prin doamna primăriță și directoarea Căminului cultural Daniela Brăescu.

“Am vrut ca de aceste frumoase poezii să nu mă bucur doar eu,ci să le împart cu cei mai tineri și mai dragi locuitori ai comunei  mele,  elevii premianți” a spus primărița, înainte de a-mi oferi posibilitatea de a citi (cu emoție, recunosc) în fața elevilor, a părinților și a profesorilor din cărțile ce urmau a fi dăruite.

În toți acești ani ce s-au scurs de când la rândul meu am fost în fruntea unei comune, am privit ca un simplu spectator la tot ce se întâmplă în jurul meu, de multe ori critic cu neâncredere și  lipsă de entuziasm,  asemenea celor mai mulți dintre contemporanii mei,  dar fără a mă implica în vreun fel .  Cele două vizite în acestă comună însă, au pus pentru mine, față în față trecutul nu prea îndepărtat și prezentul.  

Am putut să văd, să compar și să trag o concluzie. Aceasta sună cam așa: numai cine nu vrea să vadă nu va vedea!

Dorina Stoica