Dorina Stoica* - poeta ,,Nu a scris nimic” pentru că „Tremurând ca o flamură, poezia a scris-o pe ea!”

* Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023 PREMIUL „NICOLAE DABIJA” AL FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL ,,TITEL CONSTANTINESCU’’, EDIŢIA a XVI-a, RÂMNICU SĂRAT, 2023 De la legendarul The wall, zidul simbol pe care Roger Waters, co-fondatorul trupei Pink Floyd îl transforma, prin muzică, în instrument legitim pentru a exprima un protest, Dorina Stoica își arogă dreptul de a prelua mesajul în poezie. „Nu eu, cei de dinaintea mea au construit ziduri/ și au pus ferestre, uși ca pe niște ochi/ mereu deschiși între real și imaginar,/ ca promisiuni ale unei treceri” (Ferestre și uși) Din start poeta face trimitere la Marea Trecere, cea pentru care vrea să lase urme curate și să poarte veșmânt curat. Pe fiecare pagină drumul Golgotei este străbătut cu crucea grea a poeziei în spate, de la primele versuri cu care se deschide cartea, ,,Mă uit în oglindă. Astăzi sunt ce sunt, semăn cu mine, mâine voi semăna cu altcineva.” (Ferestre și uși) până la ultimele versuri care cad ca o cortină grea peste un destin imaginat la finalul unui drum împlinit: „Nu mai știu drumul spre acasă,/ mi-e teamă că-mi va ieși în drum,/ la o răscruce de drumuri,/ o doamnă cu o coasă”. (Miniaturi) Zidului care separă popoare, religii, lumi, poeta îi interpune în vers ziduri care fac diferența între bine și rău, între credință și necredință, ziduri cu ferestre deschise spre libertate, libertatea de a clădi prin cuvânt un crez, unul creștin. Din spatele ferestrelor decupate în zid stă la pândă ochiul curat, simbol pe care îl recunoaștem dintr-un volum precedent din care această carte pare că își ia apa limpede de izvor și o duce mai departe. Poezia Dorinei Stoica este brăzdată de lumină, lumina divină din rugăciune, poeta chiar mărturisește „Aș vrea să locuiesc/ într-o Rază de Lumină!” Exhaustiv, arta sa poetică se voalează în definiții ale poeziei. „Mă rog, iar rugăciunea se face poezie,/ poezia coboară în inimă, urcă la cer,/ cerul se umple de lumină, apoi plouă cu stele./ Oare poezia nu este o formă a rugăciunii?” (Ferestre în zid). Într-o altă poezie demnă de consemnat, intitulată Un poet…, definiția poetică se deschide în toată splendoarea, poetul e ,,trâmbița Apocalipsei”. „Poetul e un căutător de perle îngropate/ într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate,/ complot și minciună./Poetul e vocea Crist-alină a Universului pe care/ niciun zgomot nu o poate acoperi!” Atunci când o căutăm și nu e, tot o găsim, poeta se ascunde invocându-și avatare, „Uneori mă ascund într-un trup de copil,/ alteori într-un trup de femeie tânără” (Mă ascund), alteori se ascunde într-un psalm și roagă moartea să o uite dar e omniprezentă și mereu scrie poezie așa cum știe ea mai bine.„În fiecare dimineață, mă așez/ pe o margine de viață/ cu o ceașcă de cafea./ Croșetez în gând poezii/ – așa cum fac de când mă știu –/din cuvinte răzlețe, culese/ de prin cărțile citite. (În acest timp) Gravitatea volumului este dublată de modernista notă autoironică, dusă însă cu măiestrie, de la introvertire spre extrovertire „Ea e Dorina, poeta contestată/ prin stații de autobuze, prin gări,/ prin săli, prin parcuri de toți răutăcioșii,/invidioșii, bârfitorii, arătată cu degetul,/ marginalizată pentru că iubește adevărul/ și-l strigă cu nerușinare, în gura mare! (Nu a scris nimic!) Elementul cotidian este abil introdus în povestea cărții. Cu poeta de mână, cititorul se plimbă „În parcul de la teatru” la întâlnirea cu toamna, în decor de o cromatică vie, „În orașul acesta” moldav, ân care „nimeni nu plânge când moare un poet”. Dorina Stoica este o poetă împlinită, așa cum trebuie să fie, adaptată perfect la șablonul poeziei de azi, o poetă puternică, așa cum vrea ea să fie, fără să mai privească în jur, ci mergând pe drumul ei pentru a-și defini o amprentă personală. Prima nu se desminte pe tot parcursul cărții. Pe cea din urmă o găsim mai cu seamă în Miniaturi, la finalul volumului, acolo unde apele creației sale devin cristaline. „Statuile nu au nevoie de prieteni”/; „Poezia mea, negru pe alb rămâne ce-am scris”./; „Știu că Dumnezeu mă iartă chiar mai înainte de a fi păcătuit”: „Vorbesc mult. Tac apoi./ Cuvintele mele plutesc prin aer/ Așa cum norii plutesc pe cer”. („Miniaturi”). Protestul despre care vorbeam la început este dus, poetic, la cote sublime. Prin arta sa, poeta protestează pașnic împotriva unei lumi fără Dumnezeu și fără poezie. Această nouă carte de poezie publicată de curând este încă o dovada vie că, Dorina Stoica este POETĂ. O poetă autentică, spun eu, care pleacă de la un motto sugestiv – „Oare câte ferestre încap într-un cuvânt?” (Rodian Drăgoi) ce ne avertizează că, poezia sa așează în zidurile din sufletele oamenilor ferestre prin care să intre Lumina. (Gabriela Ana Balan)

.