Minunea este însuși faptul de a avea credință - CRISTIAN CRĂCIUN

Cartea Dorinei Stoica, „Minunea credinței”, apărută de curând la Editura Eikon poate fi încadrată ca fiind o opera de educație și de spiritualitate. Referitor la titlul acestei cărți: „Minunea credinței”, aici sunt două cuvine ce trebuie privite separat și anume: minunea este însuși faptul de a avea credință, a crede că un lucru se poate înfăptui și acesta chiar se întâmplă, și credința ce nu trebuie să survină ca urmare a unei minuni. Întâi este credința, apoi minunea, chiar dacă minunea poate fi scânteia ce aprinde vâlvătaia credinței, a invaziei harului. Deci, minunea credinței este minunea de care au parte personajele acestei cărți, oameni de cele mai diferite orientări spirituale și structuri sufletești biografice diferite, oameni de toată mâna atât cât îți poți da seama din scurtele mărturii din această carte, pe care eu aș compara-o cu un mic Pateric deoarece adună niște întâmplări ce sunt și pilde după modelul: „… iată ce mi s-a întâmplat mie...”. Prin această nouă carte, ceea ce aduce în fața cititorilor autoarea este un act de cateheză prin mărturisire. Mi s-a părut grozavă ideea de a publica astfel de povestiri, de fapt niște mărturii de credință trăite personal sau culese de la alții asemenea ei, cu care a interacționat prin pelerinajele din țară și străinătate ori stând multe ore la rânduri, la Sfinte Moaște cu ocazia marilor pelerinaje ale ortodoxiei din România. Este vorba de niște mărturii trăite, apoi culese și redate în scris printr-un limbaj simplu de reporter la vămile sacrului. Personajele acestor povestiri sunt oameni care l-au cunoscut pe Dumnezeu ori pe sfinți în momente de suferință, de mari încercări ale vieții și aceste întâlniri le-au schimbat în mod cu totul miraculos viața. Iată, de pildă, una dintre povestiri, despre Sfântul Fanurie, un sfânt despre care puțini au auzit și care le este ajutător celor ce au pierdut un lucru, un obiect. (p. 140) Dau un fragment din această mărturie: (este vorba despre o femeie care și–a pierdut o sacoșă în care era o rochie scumpă, de care avea neapărată nevoie pentru nunta fiului. Nemaigăsind-o a mers în aceiași zi și a făcut comandă de alta exact la fel, la același magazin, unde a avut o mare surpriză!) „Am deschis laptopul şi am văzut că în acea zi, 27 august, este prăznuit Sfântul Fanurie şi că e ajutător pentru găsirea unor lucruri pierdute. Am început să mă rog Sfântului, apoi am mers la bucătărie să pregătesc ceva de mâncare. Pe la ora 14, m-a sunat vânzătoarea de la magazin şi mi-a spus să vin să iau rochia. Când am intrat în magazin, zâmbea cu toată faţa. Mi-a spus: ? Am început să plâng. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus că cineva de sus, din clădirea din apropierea staţiei unde am aşteptat maşina spre casă, a văzut sacoşa pe bancă, a coborât şi a luat-o. Pe cutie era scrisă firma. A mers, după terminarea programului, cu sacoşa la magazin. Da, Sfântul Fanurie este mare aju¬tător pentru găsirea lucrurilor pierdute!. Slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate!”. Simplitatea unor astfel de mărturii este sarea florilegiului…și o pildă discretă. În această nouă carte a Dorinei Stoica nu sunt niște mărturii ale unor sfinți, ale unor sporiți în credință ori rugăciune, nici măcar ale unor practicanți ai credinței ci, ale unor oameni plini de păcate, unii care habar nu au avut de credință decât din auzite, oameni aflați în grele suferințe, ale unor oameni ce au ales în ultimă instanță, la disperare, ca soluție credința, rugăciunea, biserica. Personajele sunt extrem de variate din punct de vedere al studiilor, al situației materiale, sociale și așa mai departe ceea ce poate fi ilustrat excelent prin sintagma: „Dumnezeu nu se uită la fața omului!”. Și tocmai prin aceasta credința este prin ea însăși o minune, minunea că tu, un om din mulțimea de oameni aflați în tot felul de nevoi și suferințe trupești și sufletești te-ai rugat cum te-ai priceput, poate chiar cu stângăcie dar sincer și profud (ori poate nici nu te-ai rugat ci doar ai oftat, Doamne ajută-mă!), cu lacrimi în ochi și ție ți-a pus Duhul Sfânt palma pe creștet, problema ta a dispărut ca și cum n-ar fi existat niciodată. O astfel de întâmplare ce nu are nici o logică mundană și de asta îți schimbă complet viața iar tu devii o altă persoană, cu un alt mod de a te raporta la cele pământești dar și la cele spirituale. Și despre transfigurare este vorba în povestirile acestea. Vreau să exemplific cele afirmate mai sus cu o altă mărturie din carte (p.166) –„Ce strigai așa la mine” se numește povestirea, în care cunoaștem o persoană ce se află într-un mare necaz și merge la o mănăstire, în căutarea unui duhovnic renumit pentru a-și spune necazul, încercând acolo să găsească ajutor divin. Acel duhovnic fiind extrem de căutat, era lume multă iar persoana își pierduse răbdarea după ore multe de așteptare. În altă încăpere unde se mai aștepta era o icoană a Maicii Domnului, la care în genunchi femeia s-a rugat șoptind numele acelui preot, rugând-o să facă posibil ca ea să ajungă mai repede la preot. A prins curaj și a trecut prin mulține fără ca nimeni să se opună ba, chiar i-au făcut loc să intre înaintea lor. „Am intrat în paraclis, unde am observat o icoană deosebită, cu Maica Domnului cu pruncul Iisus, pe care nu o mai văzusem până atunci, şi am stat un timp acolo în genunchi, rugând-o să mă ajute să pot vorbi cu părintele (şopteam numele părintelui), că e multă lume şi eu nu am răbdare. Întărită oarecum, m-am întors la rând şi, în cele din urmă, am reuşit să mă strecor la părintele cumva mai înainte de a-mi veni rândul. Când m-a văzut, s-a uitat la mine şi, cu vocea destul de ridicată, mi-a spus: «Ce strigai aşa la mine?». Trebuie să amintesc faptul că părintele spo¬vedea zile şi nopţi în şir fără să doarmă, fără să mănânce, ori să vorbească la telefon. De uimire, n-am mai putut scoate niciun cuvânt, i-am dat pomelnicul şi am ieşit. Problema pe care o aveam s-a rezolvat în scurt timp după ce am ajuns acasă, iar eu m-am liniştit.” După ce am terminat de citit cartea, m-am gândit că ea ar fi putut să poarte exact acest titlu – „Ce strigai așa la mine?”, deoarece despre asta este în fond vorba, despre oameni care strigă numele lui Dumnezeu și al sfinților în necazul lor. Și, apropo de strigatul omenirii la Dumnezeu, tocmai mă găndeam la acea glumă cu miez care ne spune că, la un cutremur mai mare de gradul șapte dispar toți ateii de frica morții! Dorina Stoica, deși are publicate și cărți de proză este fundamental poetă, ea scrie poezie de factură religioasă, atât poezia sa, cât și paginile de proză, în mod special cele din acestă carte, sunt strigăte ale sale către divinitate. Referindu-mă la poezia religioasă, lansez observația că acest gen de poezie este prost văzută de către critica literară dar, eu am îndrăznit să afirm când a fost vorba de ea, că, așa cum există poezie cu formă fixă, există și poezie cu conținut fix, iar asta o face mai dificil de compus decât sonetul sau rondelul. Poezia cu conținut fix este cea religioasă (dar într-o măsură și cea patriotică ori socială), deoarece ea nu poate ieși din canoane sub nici o formă, altfel nu va mai fi religioasă, ci profană. Ea presupune nu numai cunoștințe telogice și inspirație, ci har divin și o trăire autentică a credinței practicate ca mod de viață. În domeniul acesta, strict codificat în milenii de structuri literare, spirituale și sufletești mi se pare un curaj să scrii astăzi o astfel de poezie și din acest motiv acel ce scrie astfel își asumă o cruce grea, aceasta fiind o penitență și o ascultare și oricât te-ar lumina Duhul Sfânt când scrii astfel, tiparele ei de conținut sunt apăsătoare. În ceea ce privește acea poezie atât de cunoscută și îndrăgită, scrisă de dumneaei dar atribuită pr. Arsenie Boca („Îți mulțumesc, Doamne”–„Rugăciunea mulțumirilor”) și povestea ei, cred că și aici e vorba despre o pedagogie divină pe care autoarea ar fi timpul să o înțeleagă, să o accepte și să se bucure că i s-a întâmplat așa ceva, căci, “...dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată”. Pot spune că, atât în volumele sale de poezie cât și în cartea de față, se poate sublinia autenticitatea de necontestat a scrisului său. Culegerea de față ar putea fi un exemplu concludent de ce poate însemna trăirea religiosă pentru omul simplu, înțelegând prin omul simplu de la academician până la țăranul care ară pământul, simplitate ce ține nu de structura spirituală sau culturală ci, de simplitatea legăturii cu Dumnezeu. Sunt oameni ce la un moment dat și-au deschis sufletul ori l-a fost deschis cu forța Duhul Sfânt, așa cum mai face Dumnezeu din marea sa iubire de oameni. Citim pilde de mare frumusețe și curățenie sufletească, simple, autentice și o felicit pe autoare că a avut ideea unei astfel de cărți și că a dus-o la capăt spre folosul celor ce o vor parcurge. După părerea mea, aceste mărturii ar putea fi folosite chiar și la predici, la orele de religie, având un impact direct și pilduitor asupra celor ce le-ar asculta. Christian Crăciun