Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poezie. Afișați toate postările

luni, 4 februarie 2019

Comentariu de Constanța Abalasa Donosa ” Timpul ce îmbătrânește în mine ”, este o carte de poezii a poetei Dorina Stoica.



Constanța Abalasa Donosă 


” Timpul ce îmbătrânește în mine ”, este o carte de poezii a poetei Dorina Stoica. Cartea a apărut la Editura grinta din orașul Cluj-Napoca, în anul 2018, cu prilejul sărbătoririi Centenarului. Autoarea mărturisește încă de la început: ” În an Centenar, îndrăznesc să-mi doresc o Românie care să vindece răni, nu să le provoace! ”  
Poezia din această carte ” Timpul ce îmbătrânește în mine ”, are un caracter cu totul special: încă din primii ani de școală ai copilăriei, determinată în bună măsură de toate evenimentele care i-au schimbat viața iremediabil și biografia Domniei Sale.  
” Șase-zeci și șase de ani de zile  
și de cuvinte, ca șase-zeci și șase  
de secunde au trecut  
monitorizată de Dumnezeu despre  
care nu se preda nimic în școală.  
Pe limba cu graiul de lemn,  
cuvintele erau  
ale celor ce ne hrăneau cu  
alimente raționalizate, pe cartelă,  
ca să  putem construi o  
țărișoară rotundă,  
transfăgărășeană și transalpină  
cuminte, cu păduri virgine  
și ape minerale curate, nepoluate,  
pe care nimeni nu le închidea în peturi  
cu eticheta ” Izvorul Minunilor ”,  
Cu plaje însorite cu nume de planete  
unde clasa muncitoare, bătrânii de azi,  
își bronza pruncii an de an,  
aproape gratis, pe bilete de la sindicat.  
Tot în graiul acela de lemn creșteau  
lanuri întinse de grâne aurii,  
pictate cu maci sângerii și cu albăstrele.  
Din graiul de lemn  
cu tonul ridicat s-au înălțat  
hidrocentrale, canale și o Casă.  
A poporului?  
- Cuvintele mele erau -  
Fără toate aceste cuvinte Dorina Stoica, ar fi rămas un cititor de poezie, sensibil, poate avizat fără a face din poezie o profesie coordonată a propiei existențe, deși o face cu mult profesionalism. Debutează în anul 2008 cu prima sa carte ” De la poezie la rugăciune ”, reeditată și adăugită la poezie religioasă în anul 2010. Poezia Dorinei Stoica este o conotație ce își încearcă dreptul la posteritate . Și de mă gândesc bine la poezia religioasă a poetei, poezie pe care am reușit s-o cunosc prin citire și re-citire, ajung la concluzia unor cuvinte definitorii ale Sfântului Ioan Gură de Aur în scriierile sale: ” Nu trebuie să ne înfricoșăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie, nici de nișcaiva neputințe, nici de ocări, nici de umilințe, nici de moarte, fiindcă aceste nenorociri sunt numai cuvinte. Și acestea nu au nici o realitate pentru cei care trăiesc pentru Împărăția Cerurilor. Singura nenorocire adevărată în această viață este a-L supăra pe Dumnezeu ”. Dorina Stoica, prin scrierile sale și prin rânduiala de zi cu zi, nu a supărat nici semenii, dar nici pe Dumnezeu! Dimpotrivă, este un vrednic creștin. Consider poezia religioasă pe care a scris-o, cât și pe cea prezentă în această carte a scrieri definitorii pentru Dorina Stoica, pe care le numesc importante.  
” Peste amintiri se întinde noaptea,  
mă învelesc în pătura veche.  
Prin găuri făcute de molii  
privesc luna. Adorm.  
Mama începe de la un metru cincizeci  
și crește, tot crește până mă întrece.  
Ochii ei înverzesc în fiecare primăvară.  
Noi două nu ne-am înțeles niciodată!  
M-am făcut mare, mamă!  
În mine îmbătrânește timpul,  
picioarele învață pantofii noi să meargă.  
Supărată plec întotdeauna prima.  
Cu plânsul în bagaj călătoresc.  
Poposesc la câte o mănăstire.  
Mă rog pentru iertare. El mă iartă  
” Precum și noi iertăm greșiților noștri.”  
- Timpul ce îmbătrânește în mine -  
În ce mă privește, poezia Domniei Sale, este atât de accesibilă oricărui cititor aflat cu ochii în paginile cărților scrise. Chiar de nu are referințe critice de la critici celebri, sau nu este publicată în gazete literare de elită pentru imaginea poetei, poezia cuprinsă în ultima carte ” Timpul îmbătrânește în mine ”, m-a dus la un punct de vedere rezumabil: poezia sa a rezultat dintr-o mare iubire pentru aproape, pentru Dumnezeu; dintr-o mare nevoie de comunicare cu sine, cu apropiații și cu restul lumii. Poezia sa are sensuri și nuanțe expresive greu definibile sau chiar de necuprins în cuvântul obișnuit. Dorina Stoica are un interior plin și bogat, o experiență rară a tatonării mentale a ilimitatelor spații cosmic a presimțirii transcendentului.  
” Era moale când soarele  
se retrage ostenit spre apus.  
Înfloresc buchetele de luceferi.  
Luna plină, roșie, tavă cu jar  
încinge mințile poeților.  

Cu sufletul deschis  
ca scorbura unui copac secular  
mă pierd printre stafii și năluci.  
Poezie, cale îngustă amăgitoare  
șovăielnicii pași unde mi-i duci?  
- Cale îngustă -  
Astfel scrisul și expresia poetică, au devenit modul de a depăși condiția insuficientă a vieții commune, domestice. Poezia Dorinei Stoica, induce aspirații, sensul autodepășirii însoțite de trăiri emoționale, calme de o caldă feminitate. Este în poezia sa, un sens general al devenirii: regnurile schimbă reguli de valori între ele, timpul curge și îmbătrânește în poetă între simultanietăți – imposibile în lumea reală și simboluri ce conduc spre veșnicia creștină ( Poeziile: Sărbătorile mele de iarnă, Șarpele casei, Transcedență, Travaliu, Poezia ca
o umbră ).  
” Cred într-unul, Poet Național,  
Mihai Eminescu,  
Domn al cuvântului  
mai presus de cuvânt,  
Poet ” al tuturor  
celor văzute și nevăzute ”,  
Născătorul poeziei românești.  
Care s-a zămislit  
din oameni credincioși,  
din apa limpede a izvoarelor  
din munții Carpați,  
din Harul divin,  
din oase domnești  
de Sfinți Părinți  
pe plaiurii mioritice.  
Poet adevărat,  
cuvânt din cuvânt românesc,  
vers cu sunet de nai și culoare  
cerească de floare albastră.  
Adânc precum  
lacul codrilor de-aramă,  
de luceferi mai sus,  
mai presus!  
” Cel de o ființă ” cu poezia  
din care ne adăpăm  
toți însetații de frumos,  
” s-a pogorât din ceruri ”,  
” s-a întrupat și s-a  
făcut om ” și poet  
cu nume de înger.  
L-au răstignit  
și încă-L răstignesc,  
” Întru iertarea păcatelor ”  
acestui popor.  
Va sta pe tronul slovei  
” să judece viii și morții ”,  
” închinat și slăvit ”,  
” va învia ” întru  
cuvânt românesc,  
pentru a noastră înveșnicire.  
Amin, Amin.  
- ” Crezul ” pentru Eminescu -  
Întreaga poezie a Dorinei Stoica, este o stare de vitalitate orientată benefic și experimentată prin cuvinte cu calmul natural ce poate exista întotdeauna într-o persoană cu multă credință. Cea mai evidentă lecție în poezia sa este aceea că nu există rupturi între lucrurile mari și cele mici ale acestei lumi în care ne învârtim, ci numai că va trebui să facem efortul să-i particularizăm poezia care o reprezintă cu cinste. Restul îl așează timpul, cum speră fiecare cu activitatea sa creativă.  
…………………………………………  
” În palmele mele  
înfloresc și se trec  
ghioceii, trandafirii,  
regina nopții, crinii  
crăițele și crizantemele.  
E atâta viață  
și atâta moarte  
înlăuntrul meu.  
- Anotimpuri -  

4 februarie 2019,  



duminică, 27 ianuarie 2019

De la Dorina Stoica aflăm că “îmbătrânește în noi, timpul” - de Roxana Galan



            Poezia, în genere, trebuie să transmită o stare, fie de neliniște, de încântare, de frumusețe dureroasă, fie gânduri sau imagini cu care să rămâi.
            Dorina Stoica transmite într-un limbaj amalgamat de stiluri care-i seamănă în final, zbaterea unui suflet ce se descoperă permanent.
            De la „Mă țin zdravăn de timpul prezent”, „Anii mei strigă după ajutor/Într-o viață ca o gumă de mestecat/ timpul curge găunos și nătâng” și până la „Scrisul e o apă dulce din care poate bea oricine./Să nu ne îmbătăm însă,/ cu apă!”, autoarea îndrăznește: să ironizeze fericirea care depinde de „spondiloza cervicală”, să descopere cum atacurile de panică „deschid portaluri dinspre prezent spre trecut și dinspre trecut spre viitor”, să mestece cu linguroiul de lemn „magiunul copilăriei”, să deschidă „Cutia Pandorei cu pila de unghii”, să fie „vinovată de copacii înfloriți în februarie”, să înghită „pastilele” când nu mai e nimic de făcut în partea aceea de viață...
              Dorina Stoica își înțelege parcursul devenirii poetice nu ca pe un drum ci ca pe o Cale, iar scopul este găsirea libertății interioare: ‘În fond, scopul vieții nu este să fii/„fata babei sau fata moșneagului”,/nici să găsești „punguța cu doi bani„ /ci libertatea dinlăuntrul tău/.’ (Libertate) Poeta se autodefintește ca femeia ce se „... hrănește/ cu un vers de poezie/”, nu are identitate, nici vârstă și nici nu vrea nimic de la nimeni (Femeia cenușie) deoarece ea poate fi orice îți dorește să fie: “cântec molcom”, „poezie” „cânt de vioară”, „murmur”, „porumbel alb și pur”, „lacrimă„ , ”veselie, , „surâs”, „ciocârlie” (Sunt). Pentru ea a fi om și a se înălța prin Cuvântul care zidește e cu mult mai important decât primirea unor premii literare importante - prin urmare hrănește  „... un poet sărac/alungat de la toate/ iarmaroacele unde omenia/ se vinde pentru un vot” (Nu sunt).
            Pentru Dorina Stoica Divinitatea este mereu o prezență dorită, o forță inspiratoare, așa cum rezultă din poemele: „Crezul pentru Eminescu”, „Ca o cerșetoare” „Un înger îmi atinge inima” „Canon” sau e „umbra” care o însoțește veselă la Liturghie. E starea permanentă de “Îmi era dor de El” într-un cotidian burlesc dintr-o societate ce funcționează mai mult pe bază de “Tertipuri cotidiene” decât pe legi.
Duminica e zi sacră iar nerespectarea ei poate declanșa discomfortul și chiar iadul ( Să nu mă-ntrebi mamă), în familiile unde sunt “Bărbați ce pleacă spre biserică și ajung/ la cârciumă nu din vina lor,/ ci a celor care au pus cârciumi în drum” iar la întoarcerea acasă pentru familiile cu astfel de probleme „... împletirea de/codițe din pletele sălciilor” semnifică gestul absurd, absolut inutil -  sau e doar clemență determinată de hazard și ironie: „Dumnezeu stă la o masă./Are degetul arătător îndreptat/spre butonul roșu, dar nu-l apasă/”.
            Partea ei din această “jumătate de viață” e plină de „anotimpuri” în care se culcă și se trezește, în care caută amintiri pentru a da sens tăcerilor și înflorește mereu între viață și moarte „înlăuntrul său”: „Mă culc vară/mă trezesc toamnă./ Îmi cad frunzele,/mă fac iarnă./Sparg între dinți tăcerea./În palmele mele/înfloresc și se trec/ghioceii, trandafirii./...E atâta viață/și atâta moarte/înlăuntrul meu.”
            Între clasic și postmodern, poezia Dorinei Stoica e o căutare permanentă de sine, o zbatere încântătoare cu mari reușite, e constatare și concluzie pe linia vieții, toate transpuse în expresii artistice surprinzătoare, dincolo de căderea spre obișnuit: „Eu și tu, două semne de întrebare./ Ne urmărim pe furiș/ [...] Timpul curge dintr-un capăt în celălalt al camerei./ Mă agăț de amintiri./ Miroase a carte nouă.”
            Tot ce face, gândește, vede, simte autoarea este pus în slujba poeziei și asta o va determina mereu să meargă mai departe, punând Muza care „a locuit cu ea” ca un fel de „Mângâietor/în momente de grea încercare/ să-i șoptească la ureche aceste cuvinte/ pe care le scrie” pentru noi, cititorii, pentru timpul ce îmbătrânește în fiecare.

EXISTĂ UN TIMP AL TUTUROR LUCRURILORDorina Stoica, Timpul ce îmbătrânește în mine, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018 de CEZARINA ADAMESCU


CEZARINA ADAMESCU 

            Pentru toate există un timp. Nu-l vedem cum trece pe lângă noi și ne trezim că s-a scurs pe nevăzute, pe nesimțite, pe neauzite. Să-l reconstitui e foarte greu, chiar dacă te sprijini pe imagini imortalizate, pe confesiuni pe suport electronic, pe tipărituri ori foi învechite.
            Poeții percep timpul prin numărul cărților care se adună și dau mărturie. E tot ce rămâne. Din când în când le mai cercetezi și încerci să reînvii secundele. Niciodată la fel.
            Autoarea de față, într-un efort artistic, încearcă imposibilul: să oprească timpul să îmbătrânească în propriul trup și propriul suflet. Timpul îi dă de veste inexorabil.
            În încercarea sa a îmblânzi timpul și de a-l supune, poeta folosește toate tertipurile feminine: îi aduce ofrande, îi presară calea cu versuri nemuritoare, îl invită la întâlnire și se agață zdravăn la brațul timpului prezent. Nici un aspect nu e de neglijat. ”Anii mei strigă după ajutor” – spune poeta (”Luați seama la crinii câmpului”).
            Între tot ce a trăit și ce a rămas pentru ziua de azi, poeta întinde poduri de speranță, pentru bruma de realitate care i-a rămas intactă: ”Fericirea depinde de spondiloza cervicală, / de creșterea glicemiei! / Atacurile de panică deschid portaluri / dinspre prezent înspre trecut / și dinspre trecut spre viitor. / Magiunul copilăriei fierbea pe pirostrii. / Mestecam cu linguroiul de lemn / de patru ori pe oră, / măsuram timpul cu un fus / înfipt în mijlocul unui cerc / tăiat în patru ca o mămăligă. / În fierberea aceea întunecată / imaginam iaduri și judecata de apoi. / Ne-am urcat fără bilet în tramvaiul 45, / am deschis cu pila de unghii / Cutia Pandorei traversam pe roșu / până ce iarna năvălea peste noi” (Eu și jumătatea mea de viață). Prezentul, sau ce a rămas din prezentul trunchiat, vinovat de grăbire. ”Și pentru că nu mai avem / nimic interzis de făcut / spate în spate, / fiecare pe partea sa de viață, / înghițim pastilele” (Eu și jumătatea mea de viață).
             Cartea este o călătorie inițiatică în sine, un bilanț provizoriu care nu mai poate aștepta: ”Spre propria-mi sihăstrie / pornesc împreună cu mine. / Am de făcut drum lung. / Cobor dintr-o închipuire, / mă urc în alta” (Libertatea). Nici măcar omul nu se cunoaște suficient pe sine. Nici ceilalți nu-l cunosc. Numai lui Dumnezeu nu-i poți ascunde nici o celulă. El te știe perfect și e o utopie să crezi că te poți sustrage. Dar merită să înaintezi în cunoaștere pentru a descoperi ”libertatea dinlăuntrul tău” (Libertate).
            Un foarte frumos tablou din copilărie, îi aduce pe retină chipurile: mamei, al tatălui, al fraților, cu viața și jocurile lor simple și muncile pe lângă casă: ”Noi trei stăteam, la răcoare, vara. / Jucam țomanap-ul cuvintelor / din ziarele puse în geamuri. / Dezghiocam porumb, / scărmănam lână, strujeam pene, / pe rând citeam tare / din cărțile lui Jules Verne, iarna” (Maci  și albăstrele i se închinau).
            Autoarea cultivă o poezie a concretului, pe care-l împodobește în straie invizibile de lumină, inefabile.
            Versurile ei au o calitate în plus față de cele ale poeților de azi. Îți stârnesc lacrimile, îți cheamă amintirile  și te fac să te transpui într-o lume prin care și tu ai trecut repejor, poate prea repejor, dar cu aceleași mirări și fascinații copilărești.
            Un strop de ironie duioasă străbate versurile și te face să zâmbești nostalgic. Lumea trecută ți se deschide ca un film vechi, fără sonor, cu stop-cadre pe unele amintiri mai pregnante și flash-back-uri pe chipurile dragi, pe măsură ce ochii ți se închid, a visare. ”Tata și-a găsit o gazdă ieftină / undeva, în cer. / Mama e din ce în ce mai copil. / Nici un copil nu crede / că bătaia e ruptă din rai” (Maci  și albăstrele i se închinau).
            Generalizând un portret al măicuței, ea-l singularizează prin nota de omenesc care-l definește. Deși mama nu poate fi decât una, ea seamănă cu toate mamele din lume.”Bate vântul dinspre cimitir / înspre grădina publică. / Mâinile pătate și moi / de la coate în jos tremură, / mănâncă foarte puțin, / leagănă foamea ca pe o păpușă. / Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea. / Mi-am luat în serios rolul de mamă / și ea pe cel de fiică. / Are mereu gura plină de cuvinte / le adună cu limba / înainte de a vorbi le ordonează. / În ochiul cu degenerescență maculară / se pietrifică o lacrimă. / Poartă peste capotul din stambă / trecutul. / În fiecare noapte puse la presat / între cer și iarbă ea, eu și luna. / Stăm pe băncuță / lângă tufele de regina nopții. / La picioarele noastre teama se gudură. / De la un timp / nu mai vrea să intre în casă. / Aude peste tot trosnituri, / vede în oglinzi / îngrămădite o mulțime de lucruri / și oamenii care nu mai sunt. // E trecut de miezul nopții. / Undeva în beznă cântă o cucuvea. / Mi-e somn. / Câteva stele îmi gâdilă fruntea. / Aș vrea să mă schimb de ziua de ieri. / Mama e din ce în ce mai mică. / Mi-e teamă că în noaptea asta / o voi naște aici în iarbă” (Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea).
            Din toate ființele și fenomenele în care s-ar putea preface, autoarea preferă să se transforme în Lumină: ”Într-o dimineață am hotărât / să mă fac Lumină!” (M-aș face din ce în ce mai subțire).
            Împletind în chip fericit concretul cu inefabilul, Dorina Stoica reușește să creeze tablouri de cuvinte admirabile, pline de sevă poetică, mici povestiri legate de familia ei și de tot ce o înconjoară.
            Finalurile sunt adeseori surprinzătoare, deconcertante. Ex. ”Pentru eliminarea disconfortului / familiilor cu probleme apărute / cel mai ades duminica, / unii recomandă împletirea de / codițe din pletele sălciilor” (Duminica).
            Dar cel mai bine îi reușesc autoportretele, care devin texte emblematice: ”În fiecare noapte / caut locul unde am plâns. / În fiecare noapte / caut locul unde am râs, / unde am iubit, m-am rugat. / Mă culc vară, / mă trezesc toamnă. / Îmi cad frunzele, / mă fac iarnă. / Sparg între dinți tăcerea. / În palmele mele / înfloresc și se trec / ghioceii, trandafirii, / regina nopții, crinii / crăițele și crizantemele. / E atâta viață / și atâta moarte / înlăuntrul meu.” (Anotimpuri).
            Un dialog continuu, un fel de colocviu cu mama ei, în care amintirea se împletește cu prezentul, întrețese poeta, ca pretext pentru confesiune.
            ”Peste amintiri se întinde noaptea, / mă învelesc cu pătura veche. / Prin găuri făcute de molii / privesc luna. Adorm. // Mama începe de la un metru cincizeci / și crește până mă întrece. / Ochii ei înverzesc în fiecare primăvară. / Noi două nu ne-am înțeles niciodată! / M-am făcut mare, mamă! / În mine îmbătrânește timpul, / picioarele învață pantofii noi să meargă. / Supărată plec întotdeauna prima. / Cu plânsul în bagaj călătoresc. / Poposesc la câte-o mănăstire. / Mă rog pentru iertare. El mă iartă / ”Precum și noi iertăm greșiților noștri”. ” (Timpul ce îmbătrânește în mine).
            Fără a simți, câtuși de puțin, vreo umbră de regret, autoarea folosește, în câteva rânduri, termenul ”foame”, cu tot ce decurge din el, amintind jindurile copilăriei, când pâine nu era în casă și tata întârzia: ”Se lasă înserarea peste foame. / E ziua de lichidare, / Tata nu mai vine. / ”Spuneți-vă rugăciunea de seară și / mergeți la culcare, în seara asta / nu avem pâine.” / Adorm cu spatele la Dumnezeu. / Foamea stă trează. / Lacrimile au gust de pâine” (Pâinea seamănă cu Anușca). Și, în altă parte: ”Se lasă vinerea peste foame, / tropăind orele obosite trec” (Risipire).
            Așa cum am mai afirmat, autoarea are o relație specială cu Timpul: ”Timpul meu și-al tău vor încolți / pe-un câmp cu maci, o mare de visări. / În vreme ce alții se nasc pentru-a muri, / noi vom muri mereu spre a ne naște / din apa ploii și apoi din Duh. / În nopțile fierbinți de vară pe cer / fără de număr stele și-n iarbă licurici. / Înmiresmată liniștea-i rotundă.../ Puși la uscat pe colțul lunii, nori. / Am început să semăn cu o ploaie, / lăsând în urmă vara, curcubeu. / Timpul îmi curge lin și monoton / dintr-un capăt în celălalt al zilei. / Al tău dinspre zi înspre noapte, / al meu dinspre noapte spre zi. / Ne vom găsi o curgere-mpreună / ca un pârâu umflat după nebune ploi” (Am început să semăn cu o ploaie).                                                                                                                                               Poezia Dorinei Stoica își face loc cu hotărâre, într-o lume obscură și nepăsătoare. Este bagajul ei, pe care-l va cărăuși pe drumul vieții și care o va însoți până la sfârșit, în marea călătorie. Este tot ce-i trebuie ca să ajungă la destinație.
            Multe elemente liturgice străbat poezia: smirnă, cartea de rugăciune, pâinea euharistică, ruga, închinăciunea, crucea.                                  În autoportrete, se remarcă autoironia, maliția, surâsul amar, o oarecare doză de umor. Și totuși, spune: ”Cu sufletul în pumn fremătând, ning” (Secrete de fată bătrână).          Și altădată: ”Pe mine m-a născut bunica / într-o noapte fără lună dintr-un an bisect. / Se spune că țipam tare, eram urâtă / și înghițeam biberoanele. / Despre tata știu că nu va veni niciodată / pentru că ar avea prea mult de lucru / să aducă înapoi toate lucrurile / pe care le-a dat de pomană bunica, / de sufletul lui. / Recit din memorie / poeziile învățate la școală, cântecele / patriotice, plus ce se cântă în biserică, / rolurile din piesele jucate / pe vremea când eram la cercul de teatru. / Bunica mă ține uneori încuiată / într-un dulap, / crede că sufăr / de o boală ciudată. / Croșetează strâns / verigile lanțului meu, / uși închise, zăvoare tari, ca nu cumva / trecutul să tragă cu urechea” (Secrete de fată bătrână).                                                         La Dorina Stoica, supranaturalul vine firesc și se pliază peste natural, așa încât, nu mai este loc de mirare: ”Întind pe pâine  visele și mușc. / La cină prin ușile încuiate tânăr / și nerăstignit intră Dumnezeu // (...)// Luciditatea se vinde pe sub mână. / Moartea a făcut rost de bani / pentru proteză dentară. / Ridicolul nu mai cenzurează nimic. / În timp ce privim poza / Iisusului cel blând răstignit, / ronțăim ultimele bucățele de Lumină. / Alergăm prin țară după un Dumnezeu / devenit sfinte moaște / și căutăm îngeri pe listele electorale”(Tânărul vecin cântă).
            Cu multă onestitate, autoarea se destăinuie, ca să nu existe nici un echivoc: ”În carnea mea iarna / desenează flori de gheață, / vara grindină. / Sunt un fir de iederă. / Amintiri, doruri, / lacrimi prin crăpăturile / din zidurile orașului meu. / Frunzele au acoperit totul. / Plec sau rămân? // Privesc în jur nicio inimă / în care să-mi înfig / rădăcinile singurătății. / Nu mă uit / la filme de dragoste. / Nu compun poezie de dragoste. / Nu citesc / romane de dragoste. / Nu primesc / flori. / Nu trimit / scrisori de dragoste. / Hrănesc un poet sărac / alungat de la toate / iarmaroacele unde omenia / se vinde pentru un vot” (Nu compun poezie de dragoste).
            Și despre singurătate, poeta are o părere proprie: ”Dau / copy paste visului de anul trecut. / Ajunsă la sfârșitul tăcerii întind / picioarele până ce ating numele / tău. // Mi-e frig. / Mi-e plâns. / Mi-e somn. / Mi-e toamnă. / Mă iau în brațe” (Unu unu doi). Dar, dintre toate, singurătatea în doi este cel mai greu de suportat: ”Noapte de noapte umblăm prin casă. / Ne lovim unul de altul, suntem fragili, / ne spargem în mii de cioburi. / În zori le adunăm de pe jos. / Recompuși, începem o altă zi. / Nu mai suntem cei de ieri. Din noi / lipsesc o mulțime de bucăți. / Fiecare ghemuit în trupul său, cu sufletul mânjit de tristețe / bem cafeaua amară din ceștile / pe care scrie ”Love you”. / A mea pe jumătate plină, / a ta pe jumătate goală. / Peste pustiul singurătății în doi / îmbrăcăm zdrențele murdare / ale lumii și împingem viața înainte” (”Love you”).
             Poeta ne acordă încredere și ne oferă sufletul ei să-l descoasem, să-l pipăim, să-l cercetăm, vădește faptul că ne consideră aidoma ei, inclusiv în iubirea de frumos, în împărțirea singurătății pe felii, pe cutiuțe din plastic ori de carton, pentru a o păstra cât mai bine: ”Rochia nouă cusută din doi metri / de singurătate trasă direct pe piele, / va ține cald? Cu anotimpurile / împachetate în geamantane aștept / un taxi. Mă mut din lumea ce seamănă / tot mai mult cu un sat troienit, / în pântecul mamei mică, / mică, de nu mă văd nici eu. / Nu-mi place să plec noaptea la tren. / Inima toacă de biserică, bate. / În gară, un cățel & o cerșetoare / mă privesc mustrător. Arunc la coș / mototolite așteptările, promisiunile. / În buricele degetelor / mă furnică poezii. / ”De la un timp nici toamna / nu mai este ce-a fost!” / îmi spune bărbatul de lângă mine. / ”Poate de aceea mereu întâlnesc / bărbați cu brațele prea scurte / ca să-mi cuprindă inima”, îi răspund. // Vine trenul. În urmă liniște. / În față întuneric. / Stâlpii de telegraf aleargă / cu o sută de kilometri/oră. // O dată la  șapte ani în sufletul / deschis ca o scorbură de copac, / se cuibărește cineva” (O dată la șapte ani).
            Dorina Stoica este o persoană profund religioasă. Legătura ei intimă cu Dumnezeu o susține și o inspiră. În cărțile sale, Dumnezeu e prezent în toate textele și nu poate fi scos. O spune fără trufie, cu fermitate și evlavie adâncă. Indiferent de reacția oamenilor, ea-și urmează traseul spiritual, sporindu-și darurile, cu pietate și smerenie, mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a dat prilejul să-L vestească, să-L cânte și să-i arate recunoștință. Iată un exemplu:”Este anotimpul acela când norii alb-negri / transformă peste noapte ploaia în ninsoare. / Somnul lipit de genele printre care / se aluminează aduce zvon de colinde / și de sărbători. / Fardată cu o rugăciune și-un zâmbet / fața i se face nespus de frumoasă. // Înainte de a începe să mușc bucățele / mici din luna decembrie abia începută, / încui ușa pe dinafară și bat. / Nu răspunde nimeni. / Locuiesc în mine de sărbători” (Sărbătorile mele de iarnă).
            Și un eventual Crez poetic, sună astfel: ”Se freacă de picioarele mele, / apoi mi se așează în brațe ca / o pisică. O mângâi, o respir, o gust, / îi dau voie să stea strâns lipită de mine / în dreptul inimii. Îmi suflă în față cuvinte. / O prind și o țin de cap cum ții un șarpe. / Uneori are numai câteva versuri, / alteori parcă nu se mai termină. / De fiecare dată e diferită, / nespus de frumoasă, / melodioasă cu rimă, / ori cu vers alb, / glumeață, / nervoasă, / jucăușă, / aiurită, tristă, / banală, / stupidă, / încâlcită. // Alteori e revoltată și se / învârte ca un cuțit în rană. / Atunci o urăsc și fug de ea. / Mă ascund. Îmi trag noaptea / peste cap și plâng. I se face milă / de mine, mă ia în brațe / și mă învață rugăciuni. // Poezia mea e o creatură / ce umblă aiurea prin casă, / prin pod, prin beci. / Se ține scai de mine ca o umbră, / ca o umbră a umbrelor / ce umbrește toate umbrele / umbrelor” (Poezia ca o umbră).
            Și un crez literar, adaptat, parafrază a Crezului religios, de data aceasta, dedicat lui Eminescu: ”Cred într-unul”, Poet Național / Mihai Eminescu, / Domn al cuvântului / mai presus de cuvânt, / Poet ”al tuturor / celor văzute și nevăzute”, / Născătorul poeziei românești. // Care s-a zămislit / din oameni credincioși, / din apa limpede a izvoarelor, / din munții Carpați, / din Harul divin, / din oase domnești / de Sfinți Părinți / pe plaiuri mioritice. // Poet adevărat, / cuvânt din cuvânt românesc, / vers cu sunet de nai și culoare / cerească de floare albastră. / Adânc precum / lacul codrilor de-aramă, / de luceferi mai sus, / mai presus! // ”Cel de o ființă” cu poezia / din care ne adăpăm / toți însetații de frumos, / ”s-a pogorât din ceruri”, / ”s-a întrupat și s-a / făcut om” și poet / cu nume de înger. // L-au răstignit / și încă-L răstignesc, / ”Întru iertarea păcatelor” / acestui popor. / Va sta pe tronul slavei / ”să judece viii și morții”, / ”închinat și slăvit”, / ”va învia” întru / cuvânt românesc / pentru a noastră înveșnicire. / Amin, Amin.” (”Crezul” pentru Eminescu).
            Și nu se putea ca nostalgia dulce-amăruie să nu-i năpădească ființa, la gândul casei părintești: ”M-așteaptă-n grădina de la țară părul aproape / uscat și nucul cu umbra-i bogată ce făcea / an de an o căruță de nuci, gârbovită / casa bătrână și mărul cu mere / roșii domnești, sub care / în nopți lungi de vară / bunica depăna frumoase / povești. Acum e în ceruri bătrâna și / nu mai e nici fântâna cu apă sălcie, din / care scoteam în copilărie câte un petic de cer” (Nostalgie).
            Și în finalul cărții, autoarea demonstrează că știe ce este și că și-a înțeles misiunea de om care aduce lumina în suflete: ”Eu sunt un surâs și-o mânie, / cânt de vioară sunt, / poem scris pe hârtie / și încă mai sunt, / ciocârlie, vultur, / porumbel alb și pur, / lacrimă, dar și veselie, / strigăt de durere sunt / și murmur. / Sunt rugăciune adâncă, / ispită, păcat, nisip, / o piatră din stâncă, / fântână cu apă curată, / izvor în pustie de arșiță secat. / Sunt cântec molcom, poezie. / Sunt om trecător pe Pământ, / mă-nalț prin Cuvânt. / SUNT!” (Sunt).
            Ultima secvență lirică, intitulată: ”Mi-e toamnă. În mine cuvintele tac”, este alcătuită din distihuri albe, traduse și în limba italiană, de Rodi Vinau.

CEZARINA ADAMESCU
26 Ianuarie 2019