După densa experienţă a poeziei sentimentului religios, în smerenia apropierii şi a dorului de El, din primele cărţi - De la poezie la rugăciune (2008), Daruri (2011), Izvorul îndepărtat (2012), De Florii în Țara lui Iisus (2014), Cînd nu Te iubeam (2015), Ochiul curat (2016) -, Dorina Stoica "şi-a asumat o ruptură faţă de scrisul anterior", cum scrie Al. Cistelecan într-o acroşantă prezentare a volumului Pîinea lui Bragi (2016), ruptură continuată, adaug, cu Timpul ce îmbătrîneşte în mine (2018); în fapt, Pîinea lui Bragi nu fixează o ruptură, ci e, mai degrabă, o refacere a legăturii cu prima vîrstă a literaturii Dorinei Stoica, aceea din anul debutului (1970, adolescentă, în revista liceului "Ghe. Roşca Codreanu" din Bîrlad), din anii '80, lîngă nucleul "dur" al liricii optzeciştilor şi Emil Brumaru ("Florin Iaru, Mircea Cărtărescu,/ Maria Cârneci, Călin Vlasie,/ Matei Vişniec, Emil Brumaru,/ Alexandru Muşina, Savatie Baștovoi/ şi cărţi scrise de voi,/ plus altele o sută şi ceva/ cumpărate de la Bookfest" - aceasta este biblioteca pe care o caută poeta), marcînd, poate, un reper şi în poezia lui Daniel Turcea care, după boema oniristă din Entropia, tipărea, la sfîrşitul deceniului opt, Epifania, cel mai important volum de poezie religioasă apărut înainte de 1990. Dorina Stoica e din generaţia '80, vîrsta (născută în 1952), opţiunile de lectură, chiar şi numele celor care s-au îngrijit de apariţia cărţii din 2016, Cosmin Perţa şi Călin Vlasie, paradigma de sensibilitate reprezintă suficiente argumente, înainte de stilistica ultimelor două volume, astfel încît debutul editorial din 2008 cu De la poezie la rugăciune este acela al unui optzecist (mult) întîrziat.
Pîinea lui Bragi
e cartea-pivot a liricii Dorinei Stoica, în care, oricît de paradoxal ar putea părea, poeta nu părăseşte spaţiul liric anterior, ci îi adînceşte semnificaţiile; în fond, poemele acestei cărţi sînt ale unui pelerinaj al lui Cain în pustia de dincoace de "chipul pictat în icoane/ sfinţii/ se făceau nebuni pentru Hristos/ umblau flămînzi cu zdrenţe pe ei/ trupurile lor miroseau/ a aloe smirnă şi-a floare de tei", cum scrie Dorina Stoica în alege doamnă ce vrei, o călătorie în lumea (i)realității imediate care "mă doare cumplit" şi o explorare a spaţiilor virtuale, acolo unde par să se fi aşezat "noii" poeţi pentru că, iată, cei "vechi" au rămas la Bookfest, pe suport de hîrtie, în din ce în ce mai îndepărtata galaxie a lui Gutenberg: noua poezie e pe facebook, unde noul poet caută notorietatea, vizibilitatea şi capitalul simbolic pe care nu le mai pot oferi cărţile, bibliotecile, librăriile, revistele literare: aceştia sînt poeţii cu barbă, într-o altă poză, foarte departe de aceea a poetului romantic, îndrăgostit, scriind, în serile diafane, versuri unei iubite mereu năzuroase; poeții de pe facebook se identifică, în fapt, în imaginea produselor second hand; "Defilez pe facebook,/ dacă nu eşti aici nu exişti,/ e-o zicere nouă cu o listă lungă de poeți./ unii sunt deja consacrați./ Mă uit cu jind la poemele lor,/ parcă aș fi un cîine flămînd/ intrat pe furiş la masa stăpînilor./ Stau mai ales/ pe lîngă poeţii cu barbă./ Îndrăznesc uneori să întind mîna/ şi să ciugulesc firmituri/ de fiecare dată cu speranţa/ că sunt din «pîinea lui Bragi»./ Printre mese,/ acolo unde aburii bucatelor alese/ «şi cîinii mănîncă/ din firimiturile căzute/ de la masa stăpînilor», nu?,/ se amestecă cu mirosul/ inconfundabil/ al încălţărilor de firmă,/ luate la kilogram/ de la «magazinul de vise» / second hand/ prind metafora,/ o mestec o rumeg,/ o las la dospit/ pînă sunt convinsă că-mi aparţine./ Alerg cu ea să-i fac loc/ într-un lung poem/ Amintit de baba Vanga-n/ predicţiile apocaliptice/ despre România 2016,/ început acum vreo jumătate de veac/ cînd îmi număram/ primele fire de păr alb, şi de cînd,/ îmi tot hrănesc cu firmituri/ căzute de la masa poeţilor frustrările,/ aşa cum mi-a scris/ în felicitarea de Anul Nou un poet / devenit critic literar din lipsă de «pîine...»" (firmituri).
Cu firimiturile de la masa "poeţilor cu barbă" de pe facebook, unde "dacă nu eşti nu exişti" şi cu o metaforă "dospită", pelerinul prin lumea de azi descoperă vedetele din tabloide şi showbiz, cu ochelari fumurii şi gluga trasă pe frunte, învîrtind haine într-un magazin second hand, cu "rochii bluze roz cu paiete şi sclipici", lenjerie intimă "tanga cu swarovski/ şi sutiene mărimea trei cu burete/ pentru întîlnirea de seară", o rochie de firmă "pătată undeva pe la spate" - acesta e primul contact cu starea naţiunii; urmează lumea pestriţă a candidaţilor în alegeri, şocul ştirilor de la ora cinci ("femei violate în plină zi/ concubine-njunghiate/ de soţi geloşi/ psihopaţi foşti bărbaţi/ înainte de-a intra în şomaj/ conspiraţii încălzire globală/ gripă aviară tembelizare/ prin televizor/ lipsă de joburi ori neadaptare/ la condiţiile sociale/ ale economiei de piaţă/ emigrare ajutoare/ schimbare de sex/ băuturi energizante/ boli incurabile/ codex alimentarus/ droguri diazepam/ etnobotanice la fix nebunie/ infarct miocardic acut/ topoare în cap mîini rupte/ coaste fracturate/ ziare ştiri accidente/ salvarea urlă strident/ am rău de mişcare/ gaze de eşapament şi poluare/ mijloace de transport/ indecent de uzate/ stricate scoase din circulaţie/ în occident bune la noi în ţară pe timp de vară/ dar şi în anotimpul alb/ incendii cu zeci de morţi colectiv/ prelevare de organe" - șoc!), dar, mai ales, figura tutelară a acestei lumi patibulare, chipul trist al unui univers în surpare, fixat într-un zîmbet amar, caustic: "pensionarul trebuie să fie sănătos şi fericit, votează/ partidul care odată la patru ani/ măreşte pensia cu bani de o pîine, îi asigură un trai de azi/ pe mîine, şi îl duce cu salvarea/ într-unul dintre puţinele spitale, şi acelea penale, ce-au/ mai rămas, unde cel mai adesea se moare./ e bene, bene, molto bene!" (e bene, bene, molto bene!); "sunt cetăţean al României libere/ cu drept de vot/ şi pensie minimă pe economie./ am demnitate, să se ştie./ contribuţie la biserică/ şi impozitul mărit plătit la zi,/ precum şi facturile curente achitate./ am refuzat cardul de sănătate/ din spirit de solidaritate/ cu o minoritate religioasă suntem una după alta/ trei case cu numărul şase./ întotdeauna privesc numai în sus./ să nu uit,/ geamul meu este/ cu cincizeci de centimetri/ sub nivelul străzii" (întotdeauna privesc numai în sus).
Într-o altă ordine, protagonistul liric din Pîinea lui Bragi e o altă Madame Bovary, de azi, de pe facebook, păstrînd, însă, esenţa frustrărilor şi fantasmelor celebrului personaj al lui Flaubert: "în acest concediu mi-am propus/ să-mi cultiv imaginea,/ prelucrînd-o în photoshop./ şterge riduri, pete, coafează,/ spală, clăteşte, îndepărtează/ orice defect, retuş./ mă focusez punîndu-i în umbră pe toţi./ lumea întreagă se află aici, la picioarele mele,/ voi petrece nopţi albe pentru a naviga,/ fără vreun rău de înălţime sau de mare,/ pe pagini virtuale, poate mă voi îndrăgosti./ în mediul virtual nu contează cum eşti în realitate,/ iubirea e doar o chestiune de like,/ împlinită individual/ într-o lume de dincoace de monitor" (concediu pe facebook): expansiunea fiinţei în lumile virtuale e, în fond, un pelerinaj în ruina prezentului, spre o răscruce, de unde se poate întoarce totul: "Sunt la răscruce,/ patru drumuri s-aştern sub picioarele mele,/ poeta din mine nu ştie pe care din ele s-apuce,/ Îngerul păzitor îmi şopteşte abia auzit:/ «spre Cruce femeie, spre Cruce!»", mărturiseşte Dorina Stoica în scriu cu fervoare de parc-aș fi la închisoare. Înainte de a se întoarce la Cruce, la biblioteca părăsită ("citesc mai rar şi neatent/ din «Cartea de rugăciuni»,/ «Acatistier», «Sfînta Scriptură»,/ «Psalmii lui David»/ ori «Poezia Vechiului Testament»") şi la publicul pe care l-a uitat ("«nu mai semeni cu draga noastră simplă/ îmbrobodită cu ochii blajini şi zîmbet naiv./ Aşteptam poze de la mănăstiri,/ Sfîntul Maslu privegheri,/ am făcut postere/ cu poeziile tale de dragoste pentru Sfinţi,/ unele alb negru, altele color,/ au devenit folclor pe internet,/ ce te-a apucat, erai de-a noastră, te dai mare,/ vrei să devii scriitoare,/ mai lasă-ne-n pace, te-ai stricat!»"), pelerinul a trebuit să treacă experienţa peisajului dezolant al unei lumi second hand, pustiită de maladii, minciună, frică, sclipici cu bucăţi de sticlă înlocuind diamantele, într-un timp ruinat, prin tîrguri, pieţe, crîşme, în vreme de campanie electorală - lumea de la care Dumnezeu îşi va fi întors Faţa, aruncînd fiinţa într-o casă părăsită, în tovărăşia unei cucuvele, cu sufletul acoperit de un strat gros de ruj şi cu cearcăne ascunse cu un creion corector: lumea fără Dumnezeu e pustia, apocalipsa, întunericul: "Cînd Ți-ai întors faţa de la mine, Doamne/ Pămîntul şi-a arătat neruşinat măruntaiele incandescente,/ apa a ieşit din matca prea strimtă în căutarea libertăţii,/ cerul s-a întunecat şi a căzut pe pămînt pucioasă şi foc./ Cînd Ți-ai întors faţa de la mine, Doamne/ florile s-au făcut de piatră, piatra s-a făcut cenuşă,/ stelele s-au stins aşa cum se topeşte o lumînare uitată/ la căpătîiul unui mort, lăsat singur într-o capelă întunecată./ Cînd Ți-ai întors faţa de la mine. Doamne/ păsările cîntătoare nu au mai ciobit dimineţile cristaline/ iar marea a revărsat peste mine valurile furioase,/ umplîndu-mi gura cu sare şi ochii cu lacrimi./ Cînd Ți-ai întors faţa de la mine, Doamne/ luna ce mi-a aurit lunga noapte a Valpurgiei,/ în care iubitul se făcea în mine prunc nenăscut,/ s-a lăsat înghiţită de vîrcolacii flămînzi de lumină./ Cînd Ți-ai întors faţa de la mine, Doamne/ Sokar şi-a luat înapoi întunericul cu toate cele ascunse ale lui" (cînd Ți-ai întors faţa de la mine). Căutînd, asemeni lui Iisus "însingurat", mărgăritare prin containerele lumii moderne, cum spune în de luni pînă luni, poeta, întorcîndu-se spre Cruce, supra-vieţuieşte cu această frază, ca un motto - "Trăiesc ca şi cum n-aş fi cel ce sunt ci acel ce vreau să fiu" -, redobîndindu-şi credinţa, primindu-L pe Dumnezeu în "biserica din inima mea", cînd intră icoanele în "fiinţa mea de ţărînă" şi cînd se regăseşte în bucurie, în lumina neînserată a mîntuirii; "L-am văzut undeva/ la un capăt de aşteptare/ gol şi flămînd/ nu dormea niciodată/ ca să nu viseze/ că pietrele s-au făcut pîini/ sufletul său/ cerea doar puţină credinţă/ ca să arunce/ muntele păcatelor mele în mare/ l-am închis între ziduri/ pe cel ce putea oricînd trece prin ele/ ştiam că-i obosit/ dar nu i-am dat odihnă/ ştiam că e flămînd/ dar nu l-am poftit la masă/ nici apă nu i-am dat să bea/ cu haina ce nu-mi trebuia/ aş fi putut să-i acopăr frigul din oase./ în timp ce ochii săi mă priveau/ în fiinţa mea de ţărînă/ icoane intrau"
(și El mă vedea).
În volumul Timpul ce îmbătrîneşte în mine,
tipărit la numai doi ani după Pîinea lui Bragi, poeta caută o altă lume decît aceea din cartea precedentă: "M-aş face din ce în ce mai subţire/ ca să pot trece prin urechile acului,/ dincolo, în Împărăţia lui/ Dumnezeu cea fără de prihană,/ fără peturi şi pungi din plastic,/ aditivi alimentari, poluare,/ fără reţele de socializare,/ Facebook, Instagram, fără politică!" (M-aș face din ce în ce mai subţire). Cu o viaţă "ca o gumă de mestecat" şi într-un timp care "curge găunos şi nătîng", fiinţa caută libertatea dinlăuntru, asociindu-şi, în propria sihăstrie, biografemul, folosit în buna tradiţie a optzeciştilor, evocată în Pîinea lui Bragi; de la "Șase-zeci şi şase de ani de zile/ şi de cuvinte, ca şase-zeci şi şase/ de secunde au trecut/ monitorizată de Dumnezeul despre/ care nu se preda nimic în şcoală", cum scrie în Cuvintele mele erau, Dorina Stoica se întoarce spre orizontul unei copilării aspre care nu e nicidecum vîrsta de aur, ca în atîtea alte paradigme literare: poeta pare să se fi născut în vîrsta de fier, "cu mult mai înţeleaptă decît înţelepţii lumii", mărturisind dorinţa stăruitoare de a schimba trecutul - "aş vrea să mă schimb de ziua de ieri", se spune în Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea -, ieşind din dragostea mamei ("Mama începe de la un metru cincizeci/ şi creşte, tot creşte pînă mă întrece./ Ochii ei înverzesc în fiecare primăvară./ Noi două nu ne-am înţeles niciodată!/ M-am făcut mare, mamă!" – Timpul ce îmbătrîneşte în mine), pentru a intra în dulapul zăvorît, în lanţurile croşetate de bunica: "Pe mine m-a născut bunica/ într-o noapte fără lună dintr-un an bisect./ Se spune că ţipam tare, eram urîtă/ şi înghiţeam biberoanele./ Despre tata ştiu că nu va veni niciodată/ pentru că ar avea prea mult de lucru/ să aducă înapoi toate lucrurile/ pe care le-a dat de pomană bunica,/ de sufletul lui. Recit din memorie/ poeziile învăţate la şcoală, cîntecele/ patriotice, plus ce se cîntă în biserică,/ rolurile din piesele jucate/ pe vremea cînd eram la cercul de teatru./ Bunica mă ţine uneori încuiată/ într-un dulap, crede că sufăr/ de o boală ciudată. Croşetează strîns/ verigile lanţului meu,/ uşi închise, zăvoare tari, ca nu cumva/ trecutul să tragă cu urechea" (secrete de fată bătrînă).
Această carte a Dorinei Stoica transcrie povestea suferinţei de a se fi născut și de a trăi în pre-destinarea unei copilării (re)văzute în negrul ceaunului unde fierbe magiunul şi într-o epocă a "graiului de lemn"; chiar dacă foamea e starea dominantă a copilăriei, cum se scrie în Pîinea seamănă cu Anuşca şi Risipire, iar fiinţa, purtînd o rochie "cusută din doi metri de singurătate", rătăceşte prin pustia singurătăţii în doi, într-o lume obtuză, într-un peisaj social mereu comentat în ironie demolatoare şi sarcasm, în Timpul ce îmbătrîneşte în mine, Dorina Stoica redescoperă epifaniile din primele cărţi, în poeme precum De atunci nu mai dorm, Canon, Îmi era dor de El; e loc, iată, şi pentru un frumos poem de dragoste: "Timpul meu şi al tău vor încolţi/ pe-un cîmp cu maci, o mare de visări./ În vreme ce alţii se nasc pentru a muri,/ noi vom muri mereu spre a ne naşte/ din apa ploii şi apoi din Duh./ În nopţile fierbinţi de vară pe cer/ fără de număr stele şi-n iarbă licurici./ Înmiresmată liniştea-i rotundă.../ Puşi la uscat pe colțul lunii, nori./ Am început să semăn cu o ploaie,/ lăsînd în urmă vara, curcubeu./ Timpul îmi curge lin şi monoton/ dintr-un capăt în celălalt al zilei./ Al tău dinspre zi înspre noapte,/ al meu dinspre noapte spre zi./ Ne vom găsi o curgere-mpreună/ ca un pîrîu umflat după nebune ploi" (Am început să semăn cu o ploaie).
Percepţia asupra poeziei a aceleia născute de bunica, în vîrsta de fier ("Poezia mea este o creatură/ ce umblă aiurea prin casă,/ prin pod, prin beci./ Se ţine scai de mine ca o umbră,/ o umbră a umbrelor/ ce umbreşte toate umbrele/ umbrelor" - Poezia ca o umbră), dovedeşte, o dată mai mult, faptul că paradigma poetică a generaţiei '80 e încă foarte activă, vie, un model productiv al liricii noastre de azi. Dorina Stoica e un poet împlinit, deplin.
Ioan Holban
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu