să știi că ieri am plecat într-o altă viață
din viața noastră de mâine clădită de mult
pe tremelia unor speranțe năruite.
voi coborî infernal în zile cu ploi de vară,
în rugăciuni agățate pe aripile unor îngeri
prea triști ca să mai fie păzitori și
în legăminte șoptite sub patrafir într-o duminică
cu dangăt de clopot, fugărită la o margine de răsărit,
acolo unde ploaia de bucuria întânirii cu soarele
desenează un curcubeu și niște sentimente sub
formă de acatist, ori sub formă de catismă
rostite pentru întristări cenușii,
sau pentru lovituri repetate cu vorba
pe suflet de femeie tânără, apoi matură
și în cele din urmă înțelepțită de ani,
răbdătoare, pentru ziua de mâine.
am numărat șaptezeci de ori câte șapte
așteptând un tren oprit undeva, în câmp
de Dumnezeul nostru cel bun și drept
care știe că alergi să m-aduci înapoi.
până când să te iert, până când?
(Dorina Stoica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu