Se afișează postările cu eticheta Călin Vlasie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călin Vlasie. Afișați toate postările

duminică, 6 septembrie 2020

Ruina prezentului şi puterea rugăciunii de IOAN HOLBAN



 

După densa experienţă a poeziei sentimentului religios, în smerenia apropierii şi a dorului de El, din primele cărţi - De la poezie la rugăciune (2008), Daruri (2011), Izvorul îndepărtat (2012), De Florii în Țara lui Iisus (2014),  Cînd nu Te iubeam (2015), Ochiul curat (2016) -, Dorina Stoica "şi-a asumat o ruptură faţă de scrisul anterior", cum scrie Al. Cistelecan într-o acroşantă prezentare a volumului Pîinea lui Bragi (2016), ruptură continuată, adaug, cu Timpul ce îmbătrîneşte în mine (2018); în fapt, Pîinea lui Bragi nu fixează o ruptură, ci e, mai degrabă, o refacere a legăturii cu prima vîrstă a literaturii Dori­nei Stoica, aceea din anul debutului (1970, adolescentă, în revista liceului "Ghe. Roşca Codreanu" din Bîrlad), din anii '80, lîngă nu­cleul "dur" al liricii optzeciştilor şi Emil Brumaru ("Florin Iaru, Mircea Cărtărescu,/ Maria Cârneci, Călin Vlasie,/ Matei Vişniec, Emil Brumaru,/ Alexandru Muşina, Savatie Baștovoi/ şi cărţi scrise de voi,/ plus altele o sută şi ceva/ cumpărate de la Bookfest" - aceasta este biblioteca pe care o caută poeta), marcînd, poate, un reper şi în poezia lui Daniel Turcea care, după boema oniristă din Entropia, tipărea, la sfîrşitul deceniului opt, Epifania, cel mai important volum de poezie religioasă apărut înainte de 1990. Dorina Stoica e din generaţia '80, vîrsta (născută în 1952), opţiunile de lectură, chiar şi numele celor care s-au îngrijit de apariţia căr­ţii din 2016, Cosmin Perţa şi Călin Vlasie, paradigma de sensibili­tate reprezintă suficiente argumente, înainte de stilistica ultime­lor două volume, astfel încît debutul editorial din 2008 cu De la poezie la rugăciune este acela al unui optzecist (mult) întîrziat.

Pîinea lui Bragi


e cartea-pivot a liricii Dorinei Stoica, în care, oricît de paradoxal ar putea părea, poeta nu părăseşte spaţiul liric anterior, ci îi adînceşte semni­ficaţiile; în fond, poemele acestei cărţi sînt ale unui pelerinaj al lui Cain în pustia de dincoace de "chipul pictat în icoane/ sfinţii/ se făceau nebuni pentru Hristos/ umblau flămînzi cu zdrenţe pe ei/ trupurile lor miroseau/ a aloe smirnă şi-a floare de tei", cum scrie Dorina Stoica în alege doamnă ce vrei, o călătorie în lumea (i)realității imediate care "mă doare cumplit" şi o explorare a spaţiilor virtuale, acolo unde par să se fi aşezat "noii" poeţi pentru că, iată, cei "vechi" au rămas la Bookfest, pe suport de hîrtie, în din ce în ce mai îndepărtata galaxie a lui Gutenberg: noua poezie e pe facebook, unde noul poet caută notorietatea, vizibilitatea şi capitalul simbolic pe care nu le mai pot oferi cărţile, bibliotecile, librăriile, revistele literare: aceştia sînt poeţii cu barbă, într-o altă poză, foarte departe de aceea a poetului romantic, în­drăgostit, scriind, în serile diafane, versuri unei iubite mereu năzuroase; poeții de pe facebook se identifică, în fapt, în imaginea produselor  second hand; "Defilez pe facebook,/ dacă nu eşti aici nu exişti,/ e-o zicere nouă  cu o listă lungă de poeți./ unii sunt deja consacrați./ Mă uit cu jind la poemele lor,/ parcă aș fi un cîine flămînd/ intrat pe furiş la masa stăpînilor./ Stau mai ales/ pe lîngă poeţii cu bar­bă./ Îndrăznesc uneori să întind mîna/ şi să ciugulesc firmituri/ de fiecare dată cu speranţa/ că sunt din «pîinea lui Bragi»./ Prin­tre mese,/ acolo unde aburii bucatelor alese/ «şi cîinii mănîncă/ din firimiturile căzute/ de la masa stăpînilor», nu?,/ se amestecă cu mirosul/ inconfundabil/ al încălţărilor de firmă,/ luate la kilo­gram/ de la «magazinul de vise» / second hand/ prind metafora,/ o mestec o rumeg,/ o las la dospit/ pînă sunt convinsă că-mi aparţine./ Alerg cu ea să-i fac loc/ într-un lung poem/ Amintit de baba Vanga-n/ predicţiile apocaliptice/ despre România 2016,/ început acum vreo jumătate de veac/ cînd îmi număram/ primele fire de păr alb, şi de cînd,/ îmi tot hrănesc cu firmituri/ căzute de la masa poeţilor frustrările,/ aşa cum mi-a scris/ în felicitarea de Anul Nou un poet / devenit critic literar din lipsă de «pîine...»" (firmituri).

Cu firimiturile de la masa "poeţilor cu barbă" de pe facebook, unde "dacă nu eşti nu exişti" şi cu o metaforă "dospită", pelerinul prin lumea de azi descoperă vedetele din tabloide şi showbiz, cu ochela­ri fumurii şi gluga trasă pe frunte, învîrtind haine într-un magazin second hand, cu "rochii bluze roz cu paiete şi sclipici", lenjerie intimă "tanga cu swarovski/ şi sutiene mărimea trei cu burete/ pentru întîlnirea de seară", o rochie de firmă "pătată undeva pe la spate" - acesta e primul contact cu starea naţiunii; urmează lumea pestriţă a candidaţilor în alegeri, şocul ştirilor de la ora cinci ("femei violate în plină zi/ concubine-njunghiate/ de soţi geloşi/ psihopaţi foşti bărbaţi/ înainte de-a intra în şomaj/ conspiraţii încălzire globală/ gripă aviară tembelizare/ prin televizor/ lipsă de joburi ori neadaptare/ la condiţiile sociale/ ale economiei de piaţă/ emigrare ajutoare/ schimbare de sex/ băuturi energizante/ bo­li incurabile/ codex alimentarus/ droguri diazepam/ etnobotanice la fix nebunie/ infarct miocardic acut/ topoare în cap mîini rupte/ coaste fracturate/ ziare ştiri accidente/ salvarea urlă strident/ am rău de mişcare/ gaze de eşapament şi poluare/ mijloace de trans­port/ indecent de uzate/ stricate scoase din circulaţie/ în occident bune la noi în ţară pe timp de vară/ dar şi în anotimpul alb/ incen­dii cu zeci de morţi colectiv/ prelevare de organe" - șoc!), dar, mai ales, figura tutelară a acestei lumi patibulare, chipul trist al unui univers în surpare, fixat într-un zîmbet amar, caustic: "pensionarul trebuie să fie sănătos şi fericit, votează/ partidul care oda­tă la patru ani/ măreşte pensia cu bani de o pîine, îi asigură un trai de azi/ pe mîine, şi îl duce cu salvarea/ într-unul dintre puţinele spitale, şi acelea penale, ce-au/ mai rămas, unde cel mai ade­sea se moare./ e bene, bene, molto bene!" (e bene, bene, molto bene!); "sunt cetăţean al României libere/ cu drept de vot/ şi pensie minimă pe economie./ am demnitate, să se ştie./ contribuţie la biserică/ şi impozitul mărit plătit la zi,/ precum şi facturile curente achitate./ am refuzat cardul de sănătate/ din spirit de solidaritate/ cu o minoritate religioasă suntem una după alta/ trei case cu numărul şase./ întotdeauna privesc numai în sus./ să nu uit,/ geamul meu este/ cu cincizeci de centimetri/ sub nivelul străzii" (întotdeauna privesc numai în sus).

Într-o altă ordine, protagonistul li­ric din Pîinea lui Bragi e o altă Madame Bovary, de azi, de pe facebook, păstrînd, însă, esenţa frustrărilor şi fantasmelor celebrului personaj al lui Flaubert: "în acest concediu mi-am propus/ să-mi cultiv imaginea,/ prelucrînd-o în photoshop./ şterge riduri, pete, coa­fează,/ spală, clăteşte, îndepărtează/ orice defect, retuş./ mă focusez punîndu-i în umbră pe toţi./ lumea întreagă se află aici, la pi­cioarele mele,/ voi petrece nopţi albe pentru a naviga,/ fără vreun rău de înălţime sau de mare,/ pe pagini virtuale, poate mă voi îndrăgosti./ în mediul virtual nu contează cum eşti în realitate,/ iubi­rea e doar o chestiune de like,/ împlinită individual/ într-o lume de dincoace de monitor" (concediu pe facebook): expansiunea fiinţei în lumile virtuale e, în fond, un pelerinaj în ruina prezentului, spre o răscruce, de unde se poate întoarce totul: "Sunt la răscruce,/ patru drumuri s-aştern sub picioarele mele,/ poeta din mine nu ştie pe care din ele s-apuce,/ Îngerul păzitor îmi şopteşte abia auzit:/ «spre Cruce femeie, spre Cruce!»", mărturiseşte Dorina Stoica în scriu cu fervoare de parc-aș fi la închisoare. Înainte de a se întoarce la Cruce, la biblioteca părăsită ("citesc mai rar şi neatent/ din «Cartea de rugăciuni»,/ «Acatistier», «Sfînta Scriptură»,/ «Psalmii lui David»/ ori «Poezia Vechiului Testament»") şi la pu­blicul pe care l-a uitat ("«nu mai semeni cu draga noastră simplă/ îmbrobodită cu ochii blajini şi zîmbet naiv./ Aşteptam poze de la mănăstiri,/ Sfîntul Maslu privegheri,/ am făcut postere/ cu poeziile tale de dragoste pentru Sfinţi,/ unele alb negru, altele color,/ au devenit folclor pe internet,/ ce te-a apucat, erai de-a noastră, te dai mare,/ vrei să devii scriitoare,/ mai lasă-ne-n pace, te-ai stricat!»"), pelerinul a trebuit să treacă experienţa peisajului dezo­lant al unei lumi second hand, pustiită de maladii, minciună, frică, sclipici cu bucăţi de sticlă înlocuind diamantele, într-un timp rui­nat, prin tîrguri, pieţe, crîşme, în vreme de campanie electorală -  lumea de la care Dumnezeu îşi va fi întors Faţa, aruncînd fiinţa într-o casă părăsită, în tovărăşia unei cucuvele, cu sufletul acoperit de un strat gros de ruj şi cu cearcăne ascunse cu un creion corector: lumea fără Dumnezeu e pustia, apocalipsa, întunericul: "Cînd Ți-ai întors faţa de la mine, Doamne/ Pămîntul şi-a arătat neruşinat mă­runtaiele incandescente,/ apa a ieşit din matca prea strimtă în căutarea libertăţii,/ cerul s-a întunecat şi a căzut pe pămînt  pucioasă şi foc./ Cînd Ți-ai întors faţa de la mine, Doamne/ florile s-au făcut de piatră, piatra s-a făcut cenuşă,/ stelele s-au stins aşa cum se topeşte o lumînare uitată/ la căpătîiul unui mort, lăsat singur într-o capelă întunecată./ Cînd Ți-ai întors faţa de la mine. Doamne/ păsările cîntătoare nu au mai ciobit dimineţile cristaline/ iar marea a revărsat peste mine valurile furioase,/ umplîndu-mi gura cu sare şi ochii cu lacrimi./ Cînd Ți-ai întors faţa de la mine, Doamne/ luna ce mi-a aurit lunga noapte a Valpurgiei,/ în care iubitul se făcea în mine prunc nenăscut,/ s-a lăsat înghiţită de vîrcolacii flămînzi de lumină./ Cînd Ți-ai întors faţa de la mine, Doamne/ Sokar şi-a luat înapoi întunericul cu toate cele ascun­se ale lui" (cînd Ți-ai întors faţa de la mine). Căutînd, asemeni lui Iisus "însingurat", mărgăritare prin containerele lumii moderne, cum spune în de luni pînă luni, poeta, întorcîndu-se spre Cruce, supra-vieţuieşte cu această frază, ca un motto - "Trăiesc ca şi cum n-aş fi cel ce sunt ci acel ce vreau să fiu" -, redobîndindu-şi credinţa, primindu-L pe Dumnezeu în "biserica din inima mea", cînd intră icoanele în "fiinţa mea de ţărînă" şi cînd se regăseşte în bucurie, în lumina neînserată a mîntuirii; "L-am văzut undeva/ la un capăt de aşteptare/ gol şi flămînd/ nu dormea niciodată/ ca să nu viseze/ că pietrele s-au făcut pîini/ sufletul său/ cerea doar puţină credinţă/ ca să arunce/ muntele păcatelor mele în mare/ l-am închis între ziduri/ pe cel ce putea oricînd trece prin ele/ ştiam că-i obosit/ dar nu i-am dat odihnă/ ştiam că e flămînd/ dar nu l-am poftit la masă/ nici apă nu i-am dat să bea/ cu haina ce nu-mi trebuia/ aş fi putut să-i acopăr frigul din oase./ în timp ce ochii săi mă priveau/ în fiinţa mea de ţărînă/ icoane intrau"

(și El mă vedea).

În volumul Timpul ce îmbătrîneşte în mine,


tipărit la numai doi ani după Pîinea lui Bragi, poeta caută o altă lume decît aceea din cartea precedentă: "M-aş face din ce în ce mai subţire/ ca să pot trece prin urechile acului,/ dincolo, în Împărăţia lui/ Dumnezeu cea fără de prihană,/ fără peturi şi pungi din plastic,/ aditivi alimentari, poluare,/ fără reţele de socializare,/ Facebook, Instagram, fără politică!" (M-aș face din ce în ce mai subţire). Cu o viaţă "ca o gumă de mestecat" şi într-un timp care "curge găunos şi nătîng", fiinţa caută libertatea dinlăuntru, asociindu-şi, în propria sihăstrie, biografemul, folosit în buna tradiţie a optzeciştilor, evocată în Pîinea lui Bragi; de la "Șase-zeci şi şase de ani de zile/ şi de cuvinte, ca şase-zeci şi şase/ de secunde au trecut/ monitorizată de Dumnezeul despre/ care nu se preda nimic în şcoală", cum scrie în Cuvintele mele erau, Dorina Stoica se întoarce spre orizontul unei copilării aspre care nu e nicidecum vîrsta de aur, ca în atîtea alte paradigme literare: poe­ta pare să se fi născut în vîrsta de fier, "cu mult mai înţeleaptă decît înţelepţii lumii", mărturisind dorinţa stăruitoare de a schimba trecutul - "aş vrea să mă schimb de ziua de ieri", se spune în Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea -, ieşind din dragostea ma­mei ("Mama începe de la un metru cincizeci/ şi creşte, tot creşte pînă mă întrece./ Ochii ei înverzesc în fiecare primăvară./ Noi do­uă nu ne-am înţeles niciodată!/ M-am făcut mare, mamă!" – Timpul ce îmbătrîneşte în mine), pentru a intra în dulapul zăvorît, în lanţu­rile croşetate de bunica: "Pe mine m-a născut bunica/ într-o noap­te fără lună dintr-un an bisect./ Se spune că ţipam tare, eram urîtă/ şi înghiţeam biberoanele./ Despre tata ştiu că nu va veni ni­ciodată/ pentru că ar avea prea mult de lucru/ să aducă înapoi toate lucrurile/ pe care le-a dat de pomană bunica,/ de sufletul lui. Recit din memorie/ poeziile învăţate la şcoală, cîntecele/ pa­triotice, plus ce se cîntă în biserică,/ rolurile din piesele juca­te/ pe vremea cînd eram la cercul de teatru./ Bunica mă ţine uneori încuiată/ într-un dulap, crede că sufăr/ de o boală ciudată. Croşe­tează strîns/ verigile lanţului meu,/ uşi închise, zăvoare tari, ca nu cumva/ trecutul să tragă cu urechea" (secrete de fată bătrînă).

Această carte a Dorinei Stoica tran­scrie povestea suferinţei de a se fi născut și de a trăi în pre-destinarea unei copilării (re)văzute în negrul ceaunului unde fierbe magiunul şi într-o epocă a "graiului de lemn"; chiar dacă foamea e starea dominantă a copilăriei, cum se scrie în Pîinea seamănă cu Anuşca şi Risipire, iar fiinţa, purtînd o rochie "cusută din doi me­tri de singurătate", rătăceşte prin pustia singurătăţii în doi, într-o lume obtuză, într-un peisaj social mereu comentat în ironie demolatoare şi sarcasm, în Timpul ce îmbătrîneşte în mine, Dorina Stoica redescope­ră epifaniile din primele cărţi, în poeme precum De atunci nu mai  dorm, Canon, Îmi era dor de El; e loc, iată, şi pentru un frumos poem de dragoste: "Timpul meu şi al tău vor încolţi/ pe-un cîmp cu maci, o mare de visări./ În vreme ce alţii se nasc pentru a muri,/ noi vom muri mereu spre a ne naşte/ din apa ploii şi apoi din Duh./ În nopţile fierbinţi de vară pe cer/ fără de număr stele şi-n iarbă licurici./ Înmiresmată liniştea-i rotundă.../ Puşi la uscat pe colțul lunii, nori./ Am început să semăn cu o ploaie,/ lăsînd în urmă vara, curcubeu./ Timpul îmi curge lin şi monoton/ dintr-un capăt în celălalt al zilei./ Al tău dinspre zi înspre noapte,/ al meu dinspre noapte spre zi./ Ne vom găsi o curgere-mpreună/ ca un pîrîu umflat după nebune ploi" (Am început să semăn cu o ploaie).

Percepţia asupra poeziei a acele­ia născute de bunica, în vîrsta de fier ("Poezia mea este o creatu­ră/ ce umblă aiurea prin casă,/ prin pod, prin beci./ Se ţine scai de mine ca o umbră,/ o umbră a umbrelor/ ce umbreşte toate umbrele/ umbrelor" - Poezia ca o umbră), dovedeşte, o dată mai mult, fap­tul că paradigma poetică a generaţiei '80 e încă foarte activă, vie, un model productiv al liricii noastre de azi. Dorina Stoica e un poet împlinit, deplin.

 

Ioan Holban

sâmbătă, 2 aprilie 2016

Qpoem virtual & real

Sunt zile pe care le aștepți cu atâta nerăbdare încât orele par lungi iar nopțile nesfârșite. O astfel de zi a fost cea de 1 aprilie 2016, o zi pregătită minuțios și oarecum în taină de către protagonișii unui plan măreț de poezie contemporană ce poartă numele inspirat de Qpoem!
Dar să încep cu începutul. Am fost adăugată pe acest grup de către poetul si patronul Editurii Paralela 45,  Călin Vlasie („domnul Qpoem” așa cum l-a numit cineva în ziua cu pricina și cred că așa îi vom spune când vom vorbi între noi). E un obicei să fii adăugat pe tot felul de grupuri în care nu te regăsești de nici un fel, drept pentru care am intrat pentru a vedea despre ce e vorba și a ieși apoi din acea comunitate sau a încerca să găsesc afinități cu oamenii înscriși iar apoi din când în când să postez, așa cum fac pe câteva grupuri de mai bine de doi ani de când sunt pe facebook. 
După ce am citit regulamentul și câteva texte postate, am remarcat comentaiile la postări nu puține, critice, nu doar laudative la superlativ ca pe cele mai multe astfel de comunități și mi-am dat seama că ceva se întâmplă.Zile în șir am citit, am tot citit. M-a uimit diversitatea poemelor, libertatea de exprimare. Am încercat să ma eliberez de rigorile versului clasic, să scriu așa cum vorbesc, liber rebel fără reguli și fără inhibiții. Nu aveam însă destul curaj să postez ce am compus în aceiași manieră cu cele citite. Încurajată și puțin cosmetizată (la text desigur), de o qpoemistă cu aplecare spre scrisul unora ca mine, am îndrăznit! Și bine am făcut!
Cu fiecare zi au apărut alții poeti, cei mai multi tineri, unii receptivi la critici, alții reticenți și foarte orgolioși convinși că sunt cei mai buni, unii dintre orgolioși chiar buni de tot, dar fiecare unic în felul său.
Ca pe niște pui ne-a adunat în jurul său Călin Vlasie, ne-a încurajat, certat, criticat, lăudat promovat, publicat și sfătuit! Recunosc, nu prea am avut parte de un cenaclu literar în lumea reală fiind mulțumită să aflu aici o atmosferă de lucru, interes pentru tot ce se postează și aplecare pe texte.
După ce a început să funcționeze site-ul Qpoem unde postăm textele, ne-am mutat unii acolo, altora le place mai mult pe grup, locul comod unde se comentează. Aceasta se întâmplă mai rar pe site-ul Qpoem.
Dar iată că pe 21 martie, de Ziua Internațională a poeziei s-a întâmplat ceva minunat. La Târgu Mureș, într-o ceainărie un grup de membri Qpoem din zona Maramureșului s-au întâlnit cu inițiatorul acestui proiect, s-au împrietenit, și-au citit poeziile.  Virtualul a coborât în lumea reală demonstrând că tehnica modernă nu distruge relațiile dintre oameni ci din contra, face posibil ceea ce s-ar putea înfăptui cu mult mai greu dacă nu ar exista posibilitatea interacțiunii pe internet, respectiv pe acestă platformă uriașă de comunicare facebook, blamat de mulți, adorat de mulți dar folositor până la urmă tuturor.
Văzând imaginile, am fost cuprinsă de entuziasm și convinsă că ceva asemănător poate avea loc și la Bârlad. Am răspuns provocării lansate de scriitoarea Angela Baciu și am făcut publică invitația fără a mă gândi prea mult cum se va realiza întâlnirea. A doua zi mi s-a făcut teamă că vor apărea piedici, am avut emoții. Angela Baciu însă a acționat punând totul “pe roate”. Și-au manifestat intenția de a veni atât membrii Qpoem din Bârlad și împrejurimi cât și unii din Iași, Tecuci, Vaslui. Îmi doream să fie totul bine iar musafirii să  simtă ospitalitatea bârlădenilor. Nici de prezența domnului Călin Vlasie nu eram foarte sigură gândind că totuși nouă românilor ne plac glumele și păcălelile de 1 aprilie, dar nu am spus aceasta nimănui.
După întâlnirea de la Centrul Eminescu unde s-a vorbit preț de o oră despre cărți, poezie, oameni, și omenie, orele au trecut repede și iată-ne la Cafeneaua Literară C&D de pe strada Stroe S. Belloescu într-o prea-frumoasă amiază mult prea caldă de primăvară, bucuroși să ne cunoaștem, să ne privim în ochi. Ne-am recunoscut ca și cum ne-am fi știut de o viață!

Uimitor cum poate această, aș numi-o energie ce poartă numele de poezie să adune oameni de toate vârstele să-i facă să vorbească aceiași limbă ca și cum timpul nu ar exista. Nu știu ce au simțit cei tineri dar eu, femeie cu ghiocei mulți în păr m-am simțit de vârsta lor. Mi-am dorit ca despre acestă activitate, despre acest cenacul atipic și foarte modern să știe și concitadinii mei bucurându-mă particparea unora ca spectatori, altora din curiozitate, alții ascunzându-și cu greu nedumerirea, unii încercând să facă (...) ceea ce fac la toate evenimentele din provincialul nostru oraș mic dar cu orgolii mari, însă majoritatea cu entuziasm și mare bucurie de a fi martorii unui eveniment altfel decât cele de până acum.
Venirea doamnului Vlasie Călin la ora stabilită ne-a bucurat deopotivă pe toți! Aveam să aflăm din cuvântul domniei sale că își are obârșia într-o comună din apropierea Bârladului și că este foarte legat afectiv de zona Moldovei. Aceasta a făcut să ne simțim familiali și degajați în conversație.
Am descoperit un spirit tânăr, un îndrăgostit de poezie și de carte, dar mai ales un deschizător de drumuri ce se aruncă în aventură cu entuziasmul unui explorator ce escladează un munte pe care nimeni înintea lui nu l-a mai urcat. Ascultându-l m-am dus cu gândul la recentul articol semnat  de Gelu Dorian, publicat în "România literară" unde scria despre Călin Vlasie și proiectul lui Qpoem urmatoarele: “faptul că într-un timp relativ scurt, nici jumătate de an, ideea pusă în faptă de Călin Vlasie a prins şi se leagă de ea speranţa unui număr destul de mare de creatori de poezie – să nu le zic tuturor poeţi, pentru că la mulţi poezia, s-a dovedit cu existenţe pierdute în van, ratate, este doar un pojar, care, după ce trece şi lasă vagi urme pe piele, nu mai reprezintă nimic. Astfel Qpoem a devenit o tribună pe care urcă toţi cei care vor, ca la Junimea de altădată, dar rămân doar cei care merită şi au cu ce. Sita, rară la început, a devenit din ce în ce mai deasă”
Auzindu-l vorbind pe contemporanul nostru, poetul Călin Vlasie ce este și un excelent meneger m-a încercat regretul că presa locală nu a manifestat nici cel mai mic interes pentru acest eveniment, considerând probabil că locația (ori poate nu numai), unde s-a desfășurat are o anumită culoare politică neplăcută ochilor dumnealor. Ori ce s-a petrecut pe data de 1 aprilie timp de aproape patru ore la Bârlad, în localul ce găzduiește Cafeneaua Literară a doamnei profesoare Popa Mioara o talentată traducătoare din literatura rusă și un om de calitate, a depășit cu mult meschinăriile provinciale ce rod ca un vierme pentru a distruge orice îndrăzneală a vreunui ‚pitic” ce se dorește și el băgat în seamă așa cum Mântuitorul l-a observant pe micul de statură Zaheu în casa căruia s-a odihnit.
Mi-am amintit de vrednicul de pomenire și aprope (ce păcat)  uitatul dr. Constantin Teodorescu, acela care a făcut cultură în orașul nostru  lăsând moștenire de mare valoare la Centrul Eminescu și care la orice lansare de carte participa își exprima dorința de a se face totul pentru a treace dincolo de “porțile” orașului o carte scrisă de vreun bârlădean. M-am bucurat că acest lucru poate deveni  posibil prin proiectul în care suntem și noi cei din zona Moldovei o mică parte.
Cuvântul domnului Călin Vlasie a fost un îndemn la normalitatea ce  presupune publicarea cărții nu prin efortul finaciar al autorului, lipsită de profesionalismul unor oameni ce lucrează într-o editură serioasă, ce respectă cititorul dorind să-i ofere un produs finit de calitate iar autorului să-i confere prestigiul meritat și recompense pentru muncă și talent.
Toti acei care am participat și care am interacționat cu domnia sa în mediul virtual unde l-am perceput ca fiind cam dur, am fost încântați să descoperim un om cu o inimă caldă, un prieten și nu un șef, un dascăl dar nu unul sever.


Citindu-ne poemele cele mai multe cunoscute de pe Qpoem am gândit că poezia este ca vinul, trebuie degustată, interpretată pentru a-și dezvălui înțelesurile. Cel mai elocvent exemplu poate fi recitarea de către poetul C.Vlasie a poemului său despre “frumusețile” din jurul nostru (nu am reținut titlul), poem pe care l-am și înregistrat spre neuitare.
Când discuțiile și citirea poemelor s-a sfârșit, rând pe rând oaspeții au plecat să prindă ultimele trenuri ori microbuze spre localitățile de unde au venit. Am rămas câțiva preț de o oră pe care am petrecut-o conversând, încercând să ne cunoaștem mai bine, făcându-ne promisiunea de a merge împreună pe drumul Qpoem până la capătul lui pe care eu mi l-aș dori să fie undeva la trei generații după noi, veteranii de vârstă.
Întâlnirea de ieri a fost o dovadă a minunilor pe care le poate înfăptui virtualul atunci când el devine real iar oamenii se pot privi în ochi, se pot îmbrățișa, își pot zâmbi ori strânge mâinile sau pot planifica alte și alte reântâlniri.
Închei folosindu-mă de cuvintele Angelei Baciu ce dă titluil postării sale de grup,  „Qpoem a ajuns și la Bârlad! Ce zi de poveste!”
Dorina Stoica

2 aprilie 2016