Se afișează postările cu eticheta Cezarina Adamescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Cezarina Adamescu. Afișați toate postările

duminică, 27 ianuarie 2019

EXISTĂ UN TIMP AL TUTUROR LUCRURILORDorina Stoica, Timpul ce îmbătrânește în mine, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018 de CEZARINA ADAMESCU


CEZARINA ADAMESCU 

            Pentru toate există un timp. Nu-l vedem cum trece pe lângă noi și ne trezim că s-a scurs pe nevăzute, pe nesimțite, pe neauzite. Să-l reconstitui e foarte greu, chiar dacă te sprijini pe imagini imortalizate, pe confesiuni pe suport electronic, pe tipărituri ori foi învechite.
            Poeții percep timpul prin numărul cărților care se adună și dau mărturie. E tot ce rămâne. Din când în când le mai cercetezi și încerci să reînvii secundele. Niciodată la fel.
            Autoarea de față, într-un efort artistic, încearcă imposibilul: să oprească timpul să îmbătrânească în propriul trup și propriul suflet. Timpul îi dă de veste inexorabil.
            În încercarea sa a îmblânzi timpul și de a-l supune, poeta folosește toate tertipurile feminine: îi aduce ofrande, îi presară calea cu versuri nemuritoare, îl invită la întâlnire și se agață zdravăn la brațul timpului prezent. Nici un aspect nu e de neglijat. ”Anii mei strigă după ajutor” – spune poeta (”Luați seama la crinii câmpului”).
            Între tot ce a trăit și ce a rămas pentru ziua de azi, poeta întinde poduri de speranță, pentru bruma de realitate care i-a rămas intactă: ”Fericirea depinde de spondiloza cervicală, / de creșterea glicemiei! / Atacurile de panică deschid portaluri / dinspre prezent înspre trecut / și dinspre trecut spre viitor. / Magiunul copilăriei fierbea pe pirostrii. / Mestecam cu linguroiul de lemn / de patru ori pe oră, / măsuram timpul cu un fus / înfipt în mijlocul unui cerc / tăiat în patru ca o mămăligă. / În fierberea aceea întunecată / imaginam iaduri și judecata de apoi. / Ne-am urcat fără bilet în tramvaiul 45, / am deschis cu pila de unghii / Cutia Pandorei traversam pe roșu / până ce iarna năvălea peste noi” (Eu și jumătatea mea de viață). Prezentul, sau ce a rămas din prezentul trunchiat, vinovat de grăbire. ”Și pentru că nu mai avem / nimic interzis de făcut / spate în spate, / fiecare pe partea sa de viață, / înghițim pastilele” (Eu și jumătatea mea de viață).
             Cartea este o călătorie inițiatică în sine, un bilanț provizoriu care nu mai poate aștepta: ”Spre propria-mi sihăstrie / pornesc împreună cu mine. / Am de făcut drum lung. / Cobor dintr-o închipuire, / mă urc în alta” (Libertatea). Nici măcar omul nu se cunoaște suficient pe sine. Nici ceilalți nu-l cunosc. Numai lui Dumnezeu nu-i poți ascunde nici o celulă. El te știe perfect și e o utopie să crezi că te poți sustrage. Dar merită să înaintezi în cunoaștere pentru a descoperi ”libertatea dinlăuntrul tău” (Libertate).
            Un foarte frumos tablou din copilărie, îi aduce pe retină chipurile: mamei, al tatălui, al fraților, cu viața și jocurile lor simple și muncile pe lângă casă: ”Noi trei stăteam, la răcoare, vara. / Jucam țomanap-ul cuvintelor / din ziarele puse în geamuri. / Dezghiocam porumb, / scărmănam lână, strujeam pene, / pe rând citeam tare / din cărțile lui Jules Verne, iarna” (Maci  și albăstrele i se închinau).
            Autoarea cultivă o poezie a concretului, pe care-l împodobește în straie invizibile de lumină, inefabile.
            Versurile ei au o calitate în plus față de cele ale poeților de azi. Îți stârnesc lacrimile, îți cheamă amintirile  și te fac să te transpui într-o lume prin care și tu ai trecut repejor, poate prea repejor, dar cu aceleași mirări și fascinații copilărești.
            Un strop de ironie duioasă străbate versurile și te face să zâmbești nostalgic. Lumea trecută ți se deschide ca un film vechi, fără sonor, cu stop-cadre pe unele amintiri mai pregnante și flash-back-uri pe chipurile dragi, pe măsură ce ochii ți se închid, a visare. ”Tata și-a găsit o gazdă ieftină / undeva, în cer. / Mama e din ce în ce mai copil. / Nici un copil nu crede / că bătaia e ruptă din rai” (Maci  și albăstrele i se închinau).
            Generalizând un portret al măicuței, ea-l singularizează prin nota de omenesc care-l definește. Deși mama nu poate fi decât una, ea seamănă cu toate mamele din lume.”Bate vântul dinspre cimitir / înspre grădina publică. / Mâinile pătate și moi / de la coate în jos tremură, / mănâncă foarte puțin, / leagănă foamea ca pe o păpușă. / Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea. / Mi-am luat în serios rolul de mamă / și ea pe cel de fiică. / Are mereu gura plină de cuvinte / le adună cu limba / înainte de a vorbi le ordonează. / În ochiul cu degenerescență maculară / se pietrifică o lacrimă. / Poartă peste capotul din stambă / trecutul. / În fiecare noapte puse la presat / între cer și iarbă ea, eu și luna. / Stăm pe băncuță / lângă tufele de regina nopții. / La picioarele noastre teama se gudură. / De la un timp / nu mai vrea să intre în casă. / Aude peste tot trosnituri, / vede în oglinzi / îngrămădite o mulțime de lucruri / și oamenii care nu mai sunt. // E trecut de miezul nopții. / Undeva în beznă cântă o cucuvea. / Mi-e somn. / Câteva stele îmi gâdilă fruntea. / Aș vrea să mă schimb de ziua de ieri. / Mama e din ce în ce mai mică. / Mi-e teamă că în noaptea asta / o voi naște aici în iarbă” (Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea).
            Din toate ființele și fenomenele în care s-ar putea preface, autoarea preferă să se transforme în Lumină: ”Într-o dimineață am hotărât / să mă fac Lumină!” (M-aș face din ce în ce mai subțire).
            Împletind în chip fericit concretul cu inefabilul, Dorina Stoica reușește să creeze tablouri de cuvinte admirabile, pline de sevă poetică, mici povestiri legate de familia ei și de tot ce o înconjoară.
            Finalurile sunt adeseori surprinzătoare, deconcertante. Ex. ”Pentru eliminarea disconfortului / familiilor cu probleme apărute / cel mai ades duminica, / unii recomandă împletirea de / codițe din pletele sălciilor” (Duminica).
            Dar cel mai bine îi reușesc autoportretele, care devin texte emblematice: ”În fiecare noapte / caut locul unde am plâns. / În fiecare noapte / caut locul unde am râs, / unde am iubit, m-am rugat. / Mă culc vară, / mă trezesc toamnă. / Îmi cad frunzele, / mă fac iarnă. / Sparg între dinți tăcerea. / În palmele mele / înfloresc și se trec / ghioceii, trandafirii, / regina nopții, crinii / crăițele și crizantemele. / E atâta viață / și atâta moarte / înlăuntrul meu.” (Anotimpuri).
            Un dialog continuu, un fel de colocviu cu mama ei, în care amintirea se împletește cu prezentul, întrețese poeta, ca pretext pentru confesiune.
            ”Peste amintiri se întinde noaptea, / mă învelesc cu pătura veche. / Prin găuri făcute de molii / privesc luna. Adorm. // Mama începe de la un metru cincizeci / și crește până mă întrece. / Ochii ei înverzesc în fiecare primăvară. / Noi două nu ne-am înțeles niciodată! / M-am făcut mare, mamă! / În mine îmbătrânește timpul, / picioarele învață pantofii noi să meargă. / Supărată plec întotdeauna prima. / Cu plânsul în bagaj călătoresc. / Poposesc la câte-o mănăstire. / Mă rog pentru iertare. El mă iartă / ”Precum și noi iertăm greșiților noștri”. ” (Timpul ce îmbătrânește în mine).
            Fără a simți, câtuși de puțin, vreo umbră de regret, autoarea folosește, în câteva rânduri, termenul ”foame”, cu tot ce decurge din el, amintind jindurile copilăriei, când pâine nu era în casă și tata întârzia: ”Se lasă înserarea peste foame. / E ziua de lichidare, / Tata nu mai vine. / ”Spuneți-vă rugăciunea de seară și / mergeți la culcare, în seara asta / nu avem pâine.” / Adorm cu spatele la Dumnezeu. / Foamea stă trează. / Lacrimile au gust de pâine” (Pâinea seamănă cu Anușca). Și, în altă parte: ”Se lasă vinerea peste foame, / tropăind orele obosite trec” (Risipire).
            Așa cum am mai afirmat, autoarea are o relație specială cu Timpul: ”Timpul meu și-al tău vor încolți / pe-un câmp cu maci, o mare de visări. / În vreme ce alții se nasc pentru-a muri, / noi vom muri mereu spre a ne naște / din apa ploii și apoi din Duh. / În nopțile fierbinți de vară pe cer / fără de număr stele și-n iarbă licurici. / Înmiresmată liniștea-i rotundă.../ Puși la uscat pe colțul lunii, nori. / Am început să semăn cu o ploaie, / lăsând în urmă vara, curcubeu. / Timpul îmi curge lin și monoton / dintr-un capăt în celălalt al zilei. / Al tău dinspre zi înspre noapte, / al meu dinspre noapte spre zi. / Ne vom găsi o curgere-mpreună / ca un pârâu umflat după nebune ploi” (Am început să semăn cu o ploaie).                                                                                                                                               Poezia Dorinei Stoica își face loc cu hotărâre, într-o lume obscură și nepăsătoare. Este bagajul ei, pe care-l va cărăuși pe drumul vieții și care o va însoți până la sfârșit, în marea călătorie. Este tot ce-i trebuie ca să ajungă la destinație.
            Multe elemente liturgice străbat poezia: smirnă, cartea de rugăciune, pâinea euharistică, ruga, închinăciunea, crucea.                                  În autoportrete, se remarcă autoironia, maliția, surâsul amar, o oarecare doză de umor. Și totuși, spune: ”Cu sufletul în pumn fremătând, ning” (Secrete de fată bătrână).          Și altădată: ”Pe mine m-a născut bunica / într-o noapte fără lună dintr-un an bisect. / Se spune că țipam tare, eram urâtă / și înghițeam biberoanele. / Despre tata știu că nu va veni niciodată / pentru că ar avea prea mult de lucru / să aducă înapoi toate lucrurile / pe care le-a dat de pomană bunica, / de sufletul lui. / Recit din memorie / poeziile învățate la școală, cântecele / patriotice, plus ce se cântă în biserică, / rolurile din piesele jucate / pe vremea când eram la cercul de teatru. / Bunica mă ține uneori încuiată / într-un dulap, / crede că sufăr / de o boală ciudată. / Croșetează strâns / verigile lanțului meu, / uși închise, zăvoare tari, ca nu cumva / trecutul să tragă cu urechea” (Secrete de fată bătrână).                                                         La Dorina Stoica, supranaturalul vine firesc și se pliază peste natural, așa încât, nu mai este loc de mirare: ”Întind pe pâine  visele și mușc. / La cină prin ușile încuiate tânăr / și nerăstignit intră Dumnezeu // (...)// Luciditatea se vinde pe sub mână. / Moartea a făcut rost de bani / pentru proteză dentară. / Ridicolul nu mai cenzurează nimic. / În timp ce privim poza / Iisusului cel blând răstignit, / ronțăim ultimele bucățele de Lumină. / Alergăm prin țară după un Dumnezeu / devenit sfinte moaște / și căutăm îngeri pe listele electorale”(Tânărul vecin cântă).
            Cu multă onestitate, autoarea se destăinuie, ca să nu existe nici un echivoc: ”În carnea mea iarna / desenează flori de gheață, / vara grindină. / Sunt un fir de iederă. / Amintiri, doruri, / lacrimi prin crăpăturile / din zidurile orașului meu. / Frunzele au acoperit totul. / Plec sau rămân? // Privesc în jur nicio inimă / în care să-mi înfig / rădăcinile singurătății. / Nu mă uit / la filme de dragoste. / Nu compun poezie de dragoste. / Nu citesc / romane de dragoste. / Nu primesc / flori. / Nu trimit / scrisori de dragoste. / Hrănesc un poet sărac / alungat de la toate / iarmaroacele unde omenia / se vinde pentru un vot” (Nu compun poezie de dragoste).
            Și despre singurătate, poeta are o părere proprie: ”Dau / copy paste visului de anul trecut. / Ajunsă la sfârșitul tăcerii întind / picioarele până ce ating numele / tău. // Mi-e frig. / Mi-e plâns. / Mi-e somn. / Mi-e toamnă. / Mă iau în brațe” (Unu unu doi). Dar, dintre toate, singurătatea în doi este cel mai greu de suportat: ”Noapte de noapte umblăm prin casă. / Ne lovim unul de altul, suntem fragili, / ne spargem în mii de cioburi. / În zori le adunăm de pe jos. / Recompuși, începem o altă zi. / Nu mai suntem cei de ieri. Din noi / lipsesc o mulțime de bucăți. / Fiecare ghemuit în trupul său, cu sufletul mânjit de tristețe / bem cafeaua amară din ceștile / pe care scrie ”Love you”. / A mea pe jumătate plină, / a ta pe jumătate goală. / Peste pustiul singurătății în doi / îmbrăcăm zdrențele murdare / ale lumii și împingem viața înainte” (”Love you”).
             Poeta ne acordă încredere și ne oferă sufletul ei să-l descoasem, să-l pipăim, să-l cercetăm, vădește faptul că ne consideră aidoma ei, inclusiv în iubirea de frumos, în împărțirea singurătății pe felii, pe cutiuțe din plastic ori de carton, pentru a o păstra cât mai bine: ”Rochia nouă cusută din doi metri / de singurătate trasă direct pe piele, / va ține cald? Cu anotimpurile / împachetate în geamantane aștept / un taxi. Mă mut din lumea ce seamănă / tot mai mult cu un sat troienit, / în pântecul mamei mică, / mică, de nu mă văd nici eu. / Nu-mi place să plec noaptea la tren. / Inima toacă de biserică, bate. / În gară, un cățel & o cerșetoare / mă privesc mustrător. Arunc la coș / mototolite așteptările, promisiunile. / În buricele degetelor / mă furnică poezii. / ”De la un timp nici toamna / nu mai este ce-a fost!” / îmi spune bărbatul de lângă mine. / ”Poate de aceea mereu întâlnesc / bărbați cu brațele prea scurte / ca să-mi cuprindă inima”, îi răspund. // Vine trenul. În urmă liniște. / În față întuneric. / Stâlpii de telegraf aleargă / cu o sută de kilometri/oră. // O dată la  șapte ani în sufletul / deschis ca o scorbură de copac, / se cuibărește cineva” (O dată la șapte ani).
            Dorina Stoica este o persoană profund religioasă. Legătura ei intimă cu Dumnezeu o susține și o inspiră. În cărțile sale, Dumnezeu e prezent în toate textele și nu poate fi scos. O spune fără trufie, cu fermitate și evlavie adâncă. Indiferent de reacția oamenilor, ea-și urmează traseul spiritual, sporindu-și darurile, cu pietate și smerenie, mulțumindu-i lui Dumnezeu că i-a dat prilejul să-L vestească, să-L cânte și să-i arate recunoștință. Iată un exemplu:”Este anotimpul acela când norii alb-negri / transformă peste noapte ploaia în ninsoare. / Somnul lipit de genele printre care / se aluminează aduce zvon de colinde / și de sărbători. / Fardată cu o rugăciune și-un zâmbet / fața i se face nespus de frumoasă. // Înainte de a începe să mușc bucățele / mici din luna decembrie abia începută, / încui ușa pe dinafară și bat. / Nu răspunde nimeni. / Locuiesc în mine de sărbători” (Sărbătorile mele de iarnă).
            Și un eventual Crez poetic, sună astfel: ”Se freacă de picioarele mele, / apoi mi se așează în brațe ca / o pisică. O mângâi, o respir, o gust, / îi dau voie să stea strâns lipită de mine / în dreptul inimii. Îmi suflă în față cuvinte. / O prind și o țin de cap cum ții un șarpe. / Uneori are numai câteva versuri, / alteori parcă nu se mai termină. / De fiecare dată e diferită, / nespus de frumoasă, / melodioasă cu rimă, / ori cu vers alb, / glumeață, / nervoasă, / jucăușă, / aiurită, tristă, / banală, / stupidă, / încâlcită. // Alteori e revoltată și se / învârte ca un cuțit în rană. / Atunci o urăsc și fug de ea. / Mă ascund. Îmi trag noaptea / peste cap și plâng. I se face milă / de mine, mă ia în brațe / și mă învață rugăciuni. // Poezia mea e o creatură / ce umblă aiurea prin casă, / prin pod, prin beci. / Se ține scai de mine ca o umbră, / ca o umbră a umbrelor / ce umbrește toate umbrele / umbrelor” (Poezia ca o umbră).
            Și un crez literar, adaptat, parafrază a Crezului religios, de data aceasta, dedicat lui Eminescu: ”Cred într-unul”, Poet Național / Mihai Eminescu, / Domn al cuvântului / mai presus de cuvânt, / Poet ”al tuturor / celor văzute și nevăzute”, / Născătorul poeziei românești. // Care s-a zămislit / din oameni credincioși, / din apa limpede a izvoarelor, / din munții Carpați, / din Harul divin, / din oase domnești / de Sfinți Părinți / pe plaiuri mioritice. // Poet adevărat, / cuvânt din cuvânt românesc, / vers cu sunet de nai și culoare / cerească de floare albastră. / Adânc precum / lacul codrilor de-aramă, / de luceferi mai sus, / mai presus! // ”Cel de o ființă” cu poezia / din care ne adăpăm / toți însetații de frumos, / ”s-a pogorât din ceruri”, / ”s-a întrupat și s-a / făcut om” și poet / cu nume de înger. // L-au răstignit / și încă-L răstignesc, / ”Întru iertarea păcatelor” / acestui popor. / Va sta pe tronul slavei / ”să judece viii și morții”, / ”închinat și slăvit”, / ”va învia” întru / cuvânt românesc / pentru a noastră înveșnicire. / Amin, Amin.” (”Crezul” pentru Eminescu).
            Și nu se putea ca nostalgia dulce-amăruie să nu-i năpădească ființa, la gândul casei părintești: ”M-așteaptă-n grădina de la țară părul aproape / uscat și nucul cu umbra-i bogată ce făcea / an de an o căruță de nuci, gârbovită / casa bătrână și mărul cu mere / roșii domnești, sub care / în nopți lungi de vară / bunica depăna frumoase / povești. Acum e în ceruri bătrâna și / nu mai e nici fântâna cu apă sălcie, din / care scoteam în copilărie câte un petic de cer” (Nostalgie).
            Și în finalul cărții, autoarea demonstrează că știe ce este și că și-a înțeles misiunea de om care aduce lumina în suflete: ”Eu sunt un surâs și-o mânie, / cânt de vioară sunt, / poem scris pe hârtie / și încă mai sunt, / ciocârlie, vultur, / porumbel alb și pur, / lacrimă, dar și veselie, / strigăt de durere sunt / și murmur. / Sunt rugăciune adâncă, / ispită, păcat, nisip, / o piatră din stâncă, / fântână cu apă curată, / izvor în pustie de arșiță secat. / Sunt cântec molcom, poezie. / Sunt om trecător pe Pământ, / mă-nalț prin Cuvânt. / SUNT!” (Sunt).
            Ultima secvență lirică, intitulată: ”Mi-e toamnă. În mine cuvintele tac”, este alcătuită din distihuri albe, traduse și în limba italiană, de Rodi Vinau.

CEZARINA ADAMESCU
26 Ianuarie 2019

luni, 7 martie 2016

IUBIREA – CA O ZĂPADĂ FIERBINTE Dorina Stoica, Ochiul curat, Editura PIM Iaşi, 2015. Grafică şi copertă: Mihai Catrună

poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg și critic literar român
 ***          
            O poezie senină, limpede, încărcată de candori adolescentine, de mult soare şi de credinţa că iubirea poate ţine loc de acoperământ pentru orice primejdii.
            Adâncuri de suflet sondate cu instrumente invizibile, dezvăluiri neaşteptate, privite cu „Ochiul curat”, încă nealterat de tulburările lumii.
            Autoarea ne poartă în lumea ei sensibilă şi în cea lăuntrică în care „toţi salcâmii erau în floare” şi în care ea îşi desenează cu un creion nevăzut din raze de soare, forma inimii celui care dormea „cu zorii de zi sub pernă” (Te desenam cu raze de soare).
            Un fel de amestec subtil de sacru şi profan pe care l-aş numi într-o sintagmă „candoarea simţurilor”, răzbate printre rândurile poveştilor lirice: „auzeam deodată toată liniştea / şi o bucurie dulceagă /ne topeam unul în celălalt / poate murisem // sărbătoream jumătatea de veac / împreună cu tine / mai degrabă fragili decât rigizi / scufundaţi în mlaştina simţurilor // deodată n-am mai putut suporta / mirosul florilor puse la presat / în toate cărţile de rugăciuni” (Un fel de poveste).
            Dorina Stoica îşi desenează  singurătăţile cu creionul smuls din inimă. Ca să descifrezi aceste tuşe poetice, nu-ţi trebuie dioptrii. Ochiul special va şti să pătrundă în fibra sufletească a fiecăruia. Şi nimeni nu poate rămâne pasiv.
            Ea a aflat scara ce duce la suflete. De la înălţimea acestei scări i se deschide o perspectivă încântătoare; ba, ca să nu fie singură la acea altitudine, aruncă frânghia invizibilă pentru a-i ridica pe alţii la „bucata mea de cer” şi să se bucure împreună.
Dorina Stoica este o poetă solară. Zorii de zi sunt prezenţe permanente, razele de soare, de asemenea. Primăvara, de fiecare dată o ia prin surprindere.
            Până şi-n ceaşca ei de cafea, zorii îşi înmoaie razele. Dar câteodată, „cafeaua amară deja / este rece” (campanie electorală). Deşi nu îi este proprie, autoarea a adoptat – în chip de experiment – stilul poeziei post moderniste, fără punctuaţie şi cu caractere minuscule până şi în tiluri. Însă ea a rămas adepta stilului clasic de construcţie, cu idei limpezi şi formulări fără echivoc.
            Cuibul de gânduri e însorit şi el, pe măsura simţămintelor şi a generozităţii sale. Pe harta zilelor sale scrie un singur cuvânt: SENIN, alături de altele de aceeaşi factură: bunătate, îngăduinţă, iertare, dăruire, concepte izvorâte din creştinism, pe care autoarea îl practică la fel de firesc ca şi respirarea.
            O altă ipostază lirică a poetei este marea linişte pe care o transmite discret, cu o sensibilitate şi bucurie lăuntrică în sintonie cu firea ei de o disponibilitate înduioşătoare.
            Dimensiunea sacră a poeziilor sale este predominantă.
            Parfumul special al „florilor puse la  presat / în toate cărţile de rugăciuni” – îi trezeşte amintirile, dar o poartă cu gândul şi la împlinirile viitoare. Până şi gândurile, până şi gesturile şi cuvintele sunt temeinicite după rosturile firii.
            În privinţa iubirii, orice anotimp e prielnic, fie că e luna mai, când: „miroase a liliac seara dar mai ales dimineaţa / eu poate am nevoie să mă îndrăgostesc”, toamna, când dorinţa devine acerbă: „trebuie urgent să mă îndrăgostesc” (Urmează o perioadă dificilă); dar şi vara e un anotimp propice iubirii: „Când grâul se coace / mă îndrăgostesc” (Geamantanul cu vise); precum şi „când pepenii se coc, / mă îndrăgostesc / de tot ce e viu, / de tot ce-i firesc / îmi iau geamantanul / cu vise frumoase / şi las câte unul / prin curţi şi prin case” (Geamantanul cu vise).
            Aşadar, iubirea îi însoţeşte toate lucrările, e absolut indispensabilă.
            În „Noiembrie trist” – poeta e „zgribulită-n ploi”, iar când „În vatră arde focul / În inimă e frig!” (Noiembrie trist).
            Cu toate că e îndrăgostită mai tot timpul, poeta nu poate să nu observe că: „oraşul acesta e trist / cerul bălteşte de apă / alimentez tabieturi şi un spleen uriaş” (Risipă).
            Rimele sunt destul de facile: mure-pădure; dorul-izvorul; viers-Univers ş.a. şi ele probează uşurinţa versificării, cu expresii la îndemână: fereastra sufletului, dar şi metafore comune: „timpul picură ca nisipul în clepsidră”; „ne coacem dorurile în lanul de secară de veghe” (aluzie la cartea lui Salinger „De veghe în lanul de secară”) – dar şi panseuri originale: „Pentru singurătate, universul e totuşi prea mic” (Undeva se ştie tot).
            Însăşi poeta recunoaşte: „Aştept să mi se întâmple ceva important. / În general, viaţa e banală. / În particular, e unică” (Undeva se ştie tot).
            Desenele care însoţesc poeziile, aparţinând artistului Mihai Catrună au, aproape fără excepţie motive feminine, chipuri de femei la diferite vârste biologice şi spirituale, în diverse ipostaze.
            Uneori se rupe zăgazul sufletesc, mai ales când plouă, şi atunci, plânsul înviorător şi eliberator cuprinde fiinţa. Poeta lasă o poartă deschisă lacrimilor purificatoare, cu mireasmă de busuioc înflorit.
            Dar ce frumos încheie această stare incandescentă: „sufletul e ud de lacrimi / îl pun la uscat / pe curcubeu” (Plouă).
            Ploaia e un fenomen atmosferic care aduce belşug, linişte, ordine în gânduri: „ploaia bate la fereastra sufletului” (Primăvara ai vrea să le ai pe toate”).
            Dorina Stoica este o făptură nesofisticată. Ei îi plac lucrurile simple, modul de adresabilitate este direct, fără intermediari, ea nu se sfieşte să intre în dialog cu cititorul: „te-ai întrebat vreodată / de ce explodează supernovele în văzduhuri sidefii / le aude cineva şi dacă da cui îi pasă / ai ascultat cum pocnesc mugurii cleioşi de plop în prier / ori în seara de armindeni / când vine miros de liliac / tulburări comportamentale produc insomnii // în astfel de nopţi / ai plânge dacă eşti singur / unii oameni urlă la câini / atunci ai vrea să le ai pe toate” (Primăvara ai vrea să le ai pe toate).
            Această carte s-ar mai putea nimi „Confesiuni lirice” – pentru că poeziile nu sunt decât spovedanii publice, evident cu dramul de pudicitate absolut necesar unui spirit care, în viaţa de toate zilele, arareori iese din crisalida lui şi mai degrabă preferă aşteptarea, ca o penitenţă continuă; pe ton intim, discret, plin de sfioşenie: „în astfel de nopţi un înger / loveşte cu aripa în geam / ar vrea să stea cu ochii închişi / am unele aşteptări / pentru că luna dă pe afară de plină / îmi spun că nimeni n-ar putea să afle / că este ceva între noi // o iubire sfioasă decine cronică / m-am convins că unele iubiri / nu se pot înlocui cu nimic / numai dacă aş şti cum să fac lumina / să înghită întunericul / zgomotul să devină tăcere / inimile goale s-ar umple / ar exploda / atunci oare / ce aşteptări aş mai avea / poate m-aş speria” (Am unele aşteptări).
            Iată ce puteri miraculoase are poetul! Poezia lui poate, aşa cum spunea Grigore Vieru „încuraja soarele să răsară şi femeia să nască!”
            Motivul curcubeului este, de asemenea frecvent, ca şi cel al fluturelui de o zi, al ploii, al grădinii cu busuioc înflorit, al lacrimii, al labirintului ş.a.
            Drumul poetei spre ieri a devenit pentru ea, drumul spre azi şi, de ce nu, drumul spre mâine: „ia-mă cu tine / ştiu că mai este un loc / voi sta cu bărbia pe genunchi / în poziţia fetusului / nemişcată / inima va bate în ritmul universului  / eu şi tu / până când viaţa toată / se va înfăşura pe degetul meu / arătător” (Ia-mă cu tine).
            A doua secvenţă lirică, după „Sentimente”, se numeşte „Ce iubire e asta?”
            Un autoportret frumos se află în poezia „Frânturi de gânduri”: „roşesc / dă-mi voie / să stau în genunchi / pe o margine de suflet / să mângâi cuvintele / încremenite / întrebări nepuse // mă doar / aripa lipsă / şi-s oarbă / de-al treilea ochi / sunt doar / o femeie / ce-şi tace tăcerile / lacrimi uscate / puse la presat / în cartea de rugăciune”.
            Un poem continuu, alcătuit din scurte poezii fără titlu – oglindind o viaţă de om, condensată-n imagini din care nu lipsesc: „un copac fără frunze, / o zi mohorâtă de decembrie, / o fântână fără apă, / un fluture fără aripă, / un înger fără Dumnezeu, / o privighetoare răguşită / un peşte ce se zbate / pe nisipul fierbinte”.
            Toate acestea – fără tine.
            Scurte secvenţe, mai curând blitz-uri, fulgerături, flash-back-uri care iluminează o clipă, dar nu se sting, ci fac ca imaginea să stăruie ceva mai mult pe retină.
            Impresia artistică este de autentic, prin sinceritatea sentimentelor, puse pe tava sufletului din care se poate înfrupta orice trecător ce face un scurt popas între paginile valorând cât o viaţă.
            Atmosfera de taină, acest Mysterion, în care poeta îşi desfăşoară gândurile pe ecranul închipuirii, nu e tulburată decât de respiraţia icoanelor: „În faţa icoanelor, candela aprinsă, / doar ea şi sfinţii îmi ştiu plânsul” (Mi-am dorit să fiu frumoasă).
            Istoria unei iubiri fără prihană, desfăşurată virtual, în închipuirea poetei (poate de aceea atât de frumoasă) – se derulează în faţa ochilor noştri uimiţi, de câtă pudoare a sentimentului este omul în stare: prin a nu dezvălui nimic, dezvăluind totul: „În fiecare noapte, fără a te vedea, / m-ai mângâiat cum nimeni / nu m-a mângâiat, / mă înfior gândindu-mă la atingerile tale vrăjite. / Cum poate o femeie iubi o boare de vânt / cu miros de petunie sau de busuioc, / ori o rază de lună strecurată pe fereastra deschisă, / după miezul nopţii?”
            Şi: „Braţele tale imaginar m-au cuprins atât de strâns, / de credeam că vom rămâne veşnic în somnul meu, / înlănţuiţi până la sfârşitul veacurilor. / Ce iubire e asta, / mai catifelată decât petala de trandafir? / Cum să o pun în cuvinte?”
            Dar şi: „Cine să înţeleagă o femeie îndrăgostită / de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată? / În nopţile înstelate cu lună plină mi-e dor de tine. / Când pleoapa se aşează uşor peste pleoapă, / atunci vii, mă mângâi ca un Zburător din poveste, / fără ca eu să vreau, ori să te pot opri.” Sunt fragmente din poemul fluviu anunţat în titlul: „Ce iubire e asta?”
            Atâtea candori, atâtea dulceţuri în glas şi în suflet...Cum să nu fii tulburat de această mirifică stare?
            Puritatea discursului este ea însăşi tulburătoare: „Eşti suflet pereche ales de îngeri. / Te voi recunoaşte peste zece vieţi. / Suntem două părţi ale aceluiaşi întreg. / Dacă nu te voi găsi, mă voi ruga la Dumnezeu / să răsar izvor cu apă limpede la picioarele tale, / atunci când, obosit ori însetat, îţi vei pune capul / pe prima piatră ce-i va răsări în cale.”
            O iubire onirică, o iubire livrescă, o altfel de iubire.
            De fapt, iubirea perfectă, idealul, niciodată atins în viaţa reală, căci, o dată atins, chiar cu privirea, se poate risipi pentru totdeauna, lăsând în urmă dâra albă a regretului pur şi simplu.
            Acesta este un poem foarte lung, ce atinge pe alocuri, sublimul. Ceea ce nu e puţin.
            La Dorina Stoica iubirea e o stare de necesitate continuă, ea nu cunoaşte linii ascendente sau descendente, îşi este sieşi de ajuns, nu revendică, nu întreabă, nu pretinde nimic. Dar mai ales, veşniceşte. De ce? Ne spune chiar poeta: „Trăirea mea acum e neştiută / dar mâine o voi spune tuturor, / va fi un strigăt, nu o şoaptă, / „iubesc dar nu îmi este dor!” / Pentru că eu sunt însuşi DORUL, / sunt tainicul, eternul feminin, / zămislitoarea vieţii, ulciorul / în care Ziditorul-a pus ce e divin. / Sunt plinul casei, vatră sunt, / sărutul ploii venită din senin, / grâul copt, plecat către pământ, / grădină cu mirosul alb de crin, / sânul de la care-a supt copilul, / ce astăzi e femeie ori bărbat. / Sunt soră, mamă, iubită, trupul / femeii ce-n pântec te-a purtat. // Dacă m-ajuţi să ne-ntregim aşa / teluric ramul cum alcătuieşte pomul, / mă veşnicesc prin tine, cât voi exista / şi cât iubirea auri-va omul” (Mă veşnicesc prin iubire).
            Şi de ce iubirea e altcumva? Pentru că, protagoniştii sunt: „Doi anonimi cu suflete poete, / Mai mult eterici, decât pământeni, / Nu diplomaţi artişti şi nici vedete / Doar doi simpli, credincioşi mireni”. (În altă viaţă).
            O altă secvenţă poetică, a treia, este numită „Exitus” şi e dedicată artistei A.C. in memoriam.
            Poemele din acest ciclu sunt reflexive, mai curând mohorâte, înnegurate, tulburi, ele reflectă o realitate de zi cu zi, care generează exasperare, deznădejde, anxietate: „plutim în luntri / pe apa tulbure a vieţii / spre destinaţii necunoscute / cuvintele ţin de sete de foame / uneori le rostim în versuri / ne balansăm / când înainte când înapoi / uţa uţa”.
Autoarea a renunţat la orice semn de punctuaţie, la rimă, la canoanele clasice, stilul e direct, fără multe mijloace de expresie, e o relatare continuă, pe ton scăzut, cu multă tristeţe în glas, nu mai există acea iubire din capitolele anterioare, imaginile sunt sumbre, fără orizont: „aşa fiinţăm zi de zi / aici pe Pământ / începem o mulţime de lucruri / nu le ducem la capăt / ne balansăm / când înăuntru / când în afara noastră / uţa uţa // lăsăm uşi deschise spre suflet / nimeni nu intră pe ele / de ce adunăm atâtea lucruri / atâta ură / nu vom lua nimic cu noi / la marea trecere / tu cu tine / eu cu eul meu / un pumn de ţărână în gură” (Viaţa ca un balansoar).
            Un alt capitol „Ochiul curat” – promite un nou început, cu noi „Drumuri” dar şi Căi.
            „Sunt drumuri de zi, / drumuri de seară, / drumuri ce urcă, / altele coboară, / drumuri înguste, / rătăcitoare, / sunt drumuri ce duc / spre nicăieri. // Mai ştiu alte drumuri, / dar nu sunt din lume, / ele poartă numele Căi, / acestea din urmă / sunt drumuri grele, / pe ele se merge, / doar către Sus.// Sunt Căi de zi, / dar şi Căi e noapte / e bine s-ai  Îngeri / tovarăşi de drum. / Să nu spui vreodată, / „Calea e lungă, / vreau înapoi / să mă întorc.” (Drumuri).
            Şi atmosfera încet-încet se înseninează: „Hai, vino cu mine, / va fi iar Lumină / şi stelele toate / vor străluci”.
            Drumul nu e uşor de urcat, e sisific, mai ales când ai şi un bolovan, o cruce pe umeri; dar totul se sfârşeşte cu venirea Împărăţiei:
            „Aştept, Doamne Sfinte, / să treacă noaptea, / s-ajung la capătul / Căii de Sus. / Urcă iarăşi Golgota, / spinii mă-nţeapă, / merg înainte, / scrâşnesc din dinţi. // La capăt de drum, ostenită, / cad ca şi Tine, / sub Crucea grea. / Aştept cu răbdare, / să mă faci viu, Doamne / şi iarăşi să-Nvie / vie Împărăţia / Sfântă a Ta.” (Drumuri).
            Încercarea poetei de a străbate, împreună cu Cristos, Drumul Crucii, e remarcabilă.
            Nici în poemele următoare atmosfera nu se înseninează prea mult: „peste oraş nori tulburi / gata-i de ploaie / aşteptare peste aşteptare / creşte ploaia / teama că n-ai să vii e rece // gara-i pustie aştept / (e ceva personal) / vântul a risipit norii / crengile s-au umplut de cer / mi-e toamnă// nu mai vine nici un tren / în gară liniştea s-a adâncit / timpul parcă ar aştepta / să-l ajungă din urmă / aceleaşi vechi aşteptări.” (Aşteptare).
            Motivul aşteptării, al gării târzii, al vântului, al trenului care nu mai vine, sporesc angoasa şi deznădejdea.
            În poemul „Într-o gară” este la fel de trist: „Un tren deraiat de cu seară / a rămas într-o gară. / În bodega mizeră / nişte oameni cenuşii, / îngropaţi de vii / în fum dens de ţigară, / aşteaptă. // Timpul s-a înecat / într-o mare de vorbe. / Nimeni nu mai poate pleca. / S-au furat într-o noapte / toate şinele de tren. // Oraşul acesta începe ( cu un cimitir, / răutatea are multe afaceri / şi totuşi.../ Totuşi gara aceasta ca orişice gară / e un alt început.”
            Câteva reveniri la un ton optimist şi energic sunt în poezia: „Du-mă la fântâna cu ciutură”: Ce risipă de verde pe dealuri! / De ce îmi tot spui / să intru încălţată pe pajiştea cu flori? / Nu ţi-e teamă că macii ar sângera / iar câmpia şi-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul? / E prea dimineaţă pentru mâhniri, / caii zburători au obosit de atâta visare. / Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri, / să plămădim consecinţe. / Cele mai multe drumuri nu mai duc nicăieri. // Te rog, înainte de a lua urmele norilor, / du-mă la fântâna cu ciutură / de la marginea timpului. / Nu vezi că am tălpile pline de cer?”
            În alt poem, „Repir poezie”, Dorina Stoica îşi motivează artistic demersul poetic: „Scriu. / Însoţitoare pe drumul vieţii / poezia ne este dată tuturor, / nu toţi avem însă a face din ea / un mod frumos de a trăi. / Aş putea vieţui o zi fără pâine, / dar fără poezie nu! / Noaptea mi-e pace / iar ziua bucurie. / Poezia curge din mine, / din cer, din flori, din izvoare, / din ploi, din suflete îndrăgostite, / din poeţi adormiţi de veacuri, / din Sfinţi. / E tovarăş de drum, prietenă, / mamă, soră, fiu, iubire îmi este, / mi-e Ţară! / Oamenii care scriu poezii / sunt atinşi de aripi de îngeri. / Respir poezie.”
            Căutarea permanentă continuă în „Suflete pereche”: „Cine ştie câte lacrimi am plâns fiecare / de s-au umplut pe Pământ atâtea oceane şi mări / pentru neputinţa de-a nu fi putut ajunge / la iubirea aceea astrală / pierdută odată cu alungarea din Rai.”
            Şi în cele din urmă, un bilanţ provizoriu, al unei vieţi, reflecţie a Crezului religios: „N-am avut / o iubire întreagă, / să pot spune c-am fost un om fericit. / Am primit mereu doar mere muşcate / şi-am întâlnit numai oameni / prin care am păcătuit. // N-am avut / niciodată o vară întreagă / în care să umblu pe unde-aş fi dorit. / N-am avut / decât obligaţii şi sarcini / să le duc singură la bunul sfârşit. // M-am legat / cu mii de uitate neiertări, / de locuri, de lucruri şi de trecut. / Am dus / mereu în cârcă spre groapă, / pe cineva drag ori vreun necunoscut. // De şaptezeci de ori câte şapte, / n-am iertat / că n-am vrut, ori n-am putut. / N-am dăruit atât cât aş fi putut da, / n-am avut / nici curajul să fac atâtea păcate, / câte Dumnezeu mi-ar fi putut ierta. // Să las în urmă lumea, / Să pun pentru-o altfel de viaţă / un nou şi bun început, / n-am putut ori poate n-am vrut” (Câte ceva despre ce n-am avut, n-am putut, sau n-am vrut).
            În plină ascendenţă lirică, Dorina Stoica a reuşit prin acest volum să-şi arate adevăratele virtuţi de creator de frumos, de adevăr şi de bine.

            CEZARINA ADAMESCU
            7 Martie 2016




marți, 28 octombrie 2014

O CHEMARE SPRE VÂRSTA PĂPUŞILOR SAU TERAPIA PRIN POVESTE de CEZARINA ADAMESCU 28 octombrie 2014


Dorina Stoica, Raiul în care am fost, Povestiri. Prefaţă: Simion Bogdănescu, Editura SFERA, Bârlad, 2011
Amintirea Paradisului îl încearcă pe om la orişice vârstă. Ea ne întoarce ori de câte ori auzim chemarea ori întâlnim situaţii similare cu cele trăite de noi, fiecare. Şi acestea sunt, din belşug. Cine nu-şi aminteşte de satul în care a văzut lumina zilei? Sau strada îngustă, cu pietre mici, colţuroase, denivelate, care ducea la râu sau la Dunăre? Cu arbori şi pomi fructiferi în care copiii se căţărau precum pisicile, doar ca să aibă o panoramă a caselor mici şi înghesuite, acoperite cu tablă, cu ţiglă ori cu stuf, din vecinătate. Cine n-a avut copacul preferat în copilărie?
Şi câte şi mai câte amintiri comune care stau mărturie a vârstei ingenue când totul era posibil şi nici o umbră nu se vedea pe chipul celor apropiaţi şi dragi...
Amintirile sunt patrimoniul nostru de suflet. Le păstrăm în lacra inimii toată viaţa. Desigur, uneori, împalidate, şterse, fragmentare, cu colţurile sfărâmate. Nu-i nimic, le reconstituim oricum şi mai adăugăm câte ceva din imaginaţie. Ca să desăvârşim cubul – cel cu un colţ sfărâmat.
Autoarea de faţă nu face excepţie. Şi pentru ea copilăria este un tezaur fermecat cu fapte absolut extraordinare pentru persoana sa, pe care doreşte să le împărtăşească şi altora. Adică nouă. Rareori am avut prilejul să întâlnesc o scriitoare cu atâta har la povestit copiilor.
Un dar nepreţuit, mai ales în zilele noastre când totul se măsoară în bani şi în bunuri materiale.
Povestirile încep încă de când autoarea nu se născuse. Încep din pântecul matern. Ca dintr-o altă viaţă, pruncul nenăscut asistă la tragedia întâmplată tatălui său şi la ruga fierbinte a mamei sale, la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, să-i salveze bărbatul. Şi totodată, la prima minune din viaţa ei încă neîncepută. Tatăl se întoarce din morţi şi mama o aduce la lumină, în condiţii normale.
Acesta ar fi primul episod al unui serial numit viaţă. Din clipa când a pipăit Raiul cu picioruşele goale, a ştiut că mereu se va reîntoarce acolo. Adică în adevărata casă, locul de unde-a purces încă de dinainte de început. Şi nu s-a dezis. Mereu cu gândul întoarcerii, a mers pe urmele propriilor paşi, până la izvoare. De altfel, se spune că amintirea e singurul paradis din care nimeni nu te poate izgoni.
Această călătorie iniţiatică are două căi: una duce spre paradisul amintirilor de acasă şi în acelaşi timp, alta, spre paradisul dinlăuntru nostru. Fiecare din cele două are frumuseţea lui.
„Acolo unde începe Raiul” – se numeşte a doua povestire a Dorinei Stoica. În limpezimea stilului ei, autoarea ne ia părtaşi la amintirile proprii, de multe ori întrerupându-şi firul narativ cu întrebări adresate direct, prin vocea auctorială: „Au râs toţi văzându-mă cum alerg după el. Credeţi că l-am prins?”
Naraţiunea se desfăşoară lin ca apele unui lac. Autoarea are un umor fin şi pe alocuri autoironic. Tonul e cald, plăcut, afectuos, un ton de bunicuţă a poveştilor.
Şi nu ştiu de ce, îţi vine să zâmbeşti cu toată gura la fiecare pasaj, inundat de nostalgia acelor ani fermecaţi şi fermecători, ai întrebărilor fără sfârşit şi fără aşteptarea neapărat a unui răspuns.
Aroma şi gustul merelor din ograda bunicii nu pot fi uitate niciodată. Şi autoarea, învinsă de nostalgie şi dor pentru gustul acela plăcut, de câte ori muşcă dintr-un măr, simte gustul copilăriei însăşi.
O gură de copilărie. O muşcătură dulce-acrişoară, de miez mustos şi transparent care-ţi inundă papilele gustative. Un mod de a trăi simplu şi sănătos, în care copiii învăţau să se descurce singuri, să-şi culeagă şi să-şi prepare de-ale gurii din tufele şi copacii din jur. Descopereau în curtea şi livada bunicii, un univers mirific, căruia aveau treptat, să-i descifreze tainele. Dar mai ales, să-l stăpânească.
În povestirile Dorinei Stoica îţi odihneşti mintea şi sufletul. Etosul şi eposul îşi dau mâna în aceste povestiri fermecătoare şi nespus de amuzante.
Mi-o închipui pe autoare scriind toate acestea, transpusă total, retrăind şi văzând cu ochii minţii, acele imagini şi întâmplări trecute, care mai stăruie încă sub gene sau într-un colţişor al memoriei, chiar şi acum, la vârsta senectuţii.
Şi cât de minunat le dă ea viaţă! Şi cum se animă totul chiar sub privirile noastre!
Dar nu numai joaca stă în atenţia autoarei. Muncile ţărăneşti, cum e prelucratul cânepii, atât de migălos şi îndelungat, este descris în amănunt, în povestirea „Scăldătoarea”.
Din totdeauna, copiii prin candoarea lor, se cred „stăpânii absoluţi ai universului şi totul ni se cuvine doar nouă, iar oamenii mari se străduiesc şi robotesc doar pentru a ne fi bine şi a ne putea distra.”
„Spânzuratele de nepoate” – mai fac însă şi boacăne, cum e cea de slobozire a apei din stăvilarul pus anume pentru a aduna apă în groapa unde trebuia spălată cânepa.
Inundaţia provocată n-a fost mică, dar nici supărarea mătuşii şi a stăpânilor stăvilarului. După o astfel de ispravă, moţatele s-au ascuns în porumb pentru a nu fi pedepsite.
Despuiate şi flămânde, cu frica-n sân, fetiţele se apărau de ţânţarii flămânziţi care le atacau din toate părţile, mai mare hazul şi necazul!
„Nu puteam mânca altceva decât bătaie, dacă vom merge acasă. Ne-am hotărât să rămânem în noaptea aceea în livadă şi să dormim în copaci. Prunii ar fi fost cel mai bun culcuş, crengile erau dese şi, o dată adormite, nu am fi căzut din copac. Acolo sigur nu ne vor căuta, printre rugii de mure aspri şi înţepători.
Tremuram în copaci, flămânde şi înfricoşate de beznă, pişcate de urzici, zgâriate de spini, ciugulite de ţânţari şi ameţite de orăcăitul broaştelor. În tufele de mure se auzeau zgomote ciudate, iar dinspre cimitir cucuvelele vesteau moartea vreunui sătean sau aduceau vreo veste din lumea de dincolo. Cine a petrecut o noapte de ţară, sub cerul liber, ştie cât de înfricoşătoare poate fi. Şi un om mare ar fi tremurat de frică, darămite nişte fetiţe de la oraş. Doar lampa aprinsă în camera bunicii ne mai dădea un pic de curaj. Când şi aceasta s-a stins iar vocea mătuşii a încetat să ne mai strige pe nume, ne-am luat inima în dinţi şi am hotărât să coborâm din copaci”.

Gândul ne duce, involuntar, la isprăvile lui Nică a’ lui Ştefan a’ Petrei Ciubotariu, din amintirea numită „La scăldat”.
Şi cum orice povestire n-are nici un chichirez fără un pic de umor, autoarea ne dă multe probe de haz, sau haz de necaz, relatate cu atâta farmec, încât te cuceresc imediat.
Cui nu-i plac povestirile umoristice legate de păţaniile din copilărie? Trecerea vremii a mai atenuat din impactul simţit atunci, fie că era vorba de mici accidente, căzături, sperieturi, tristeţi trecătoare, supărări de-o clipă şi când le rememorezi, poţi să râzi în voie de propriile boroboaţe şi stângăcii.
Cine nu a avut bunici nu prea ştie ce înseamnă a sta de poveşti cu ele. Pentru că, bineînţeles, din acest univers la scară mică, nu lipsesc poveştile, fără de care, viaţa ar fi lipsită de sens: „Seară de seară stăteam pe prispă, cântam sau ascultam poveştile şi amintirile depănate de bunică sau de tanti Ileana”.(Şarpele)
Cine ar fi crezut atunci, pe vremea aceea, că amatoarea de poveşti avea să scrie propriile poveşti şi amintiri din copilărie? Şi poveştile deveneau, de fiecare dată, prilej de joc, cu experimente locale. Aşa a fost cu cartea lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, pusă în reprezentaţie în curtea bunicii.
Scriitoarea pregăteşte cu minuţiozitate cadrul feeric în care se desfăşoară întâmplările minunate:
„Mirosea văzduhul a regina nopţii, a petunii şi a caprifoi, iar crăiţele băţoase se luau la întrecere mândre nevoie mare de culorile lor.
Felurite păsări cântau minunat, pe limba lor, în timp ce carele pline cu fân veneau agale spre casă pe uliţa colbuită. Ultimele soseau vacile de la cireadă cu ugerele pline, nerăbdătoare să scape de povară”.(Şarpele).

Un tablou rustic de toată frumuseţea.
Povestirile sunt scurte, de cel mult două pagini, concentrate atât cât e necesar ca să reiasă clar subiectul şi pilda necesară. Autoarea foloseşte şi regionalisme, de obicei, moldovenisme, pe care le explică în câte o notiţă de subsol. Ex. teucă, a ghioşa, bostană, cir, huce, zâmnic, ş.a.
Numai un copil poate şti ce gust are ploaia, de câte ori iese pe prispă şi scoate limba să prindă picăturile de apă.
Însă ploaia nu avea niciodată acelaşi gust.
Şi care copil n-ar vrea să călătorească pe spinarea unui curcubeu? Curcubeul înseamnă şi ideal, dorinţă neîmplinită care te aşteaptă şi te cheamă cu un dor neprefăcut. După vechile mituri, a ajunge până la curcubeu înseamnă să te transformi instantaneu, din fată în băiat şi invers. Şi autoarea constată cu umor şi nostalgie în glas:
„Nu am ajuns niciodată până la curcubeu, dovadă este faptul că tot fată am rămas.”
O altă atracţie irezistibilă pentru copii este pădurea. Pe cât de tainică şi misterioasă, pe atât de tentantă. Într-adevăr, răsăritul soarelui la marginea pădurii este ceva pentru care merită să străbaţi orice distanţă ca să-l vezi. Primejdiile şi tentaţiile sunt parcă născute din măruntaiele aceleiaşi păduri: „dându-ne un sentiment ciudat de încântare amestecată cu teamă”.
În special însă, poveştile cu strigoi, ale bunicii sunt cele mai atractive, prin misterul şi neprevăzutul lor.
O altă trăsătură specifică a copiilor este credulitatea. Ei cred în orice poveste şi această credinţă a lor face, într-adevăr, ca uneori, poveştile să se transforme în realitate.
Din toate cuvintele răzbate o duioşie proaspătă şi caldă, precum cea pe care fetiţele o simt în maternitatea lor crudă, pentru păpuşile cu care vorbesc, le sărută, le hrănesc, le fac injecţii, le învelesc noaptea şi le spun poveşti. Acest sentiment se amplifică o dată cu creşterea, până devin mămici. Dar acum, la vârsta păpuşilor el este răvăşitor.
Poveşti extrem de acute, extrem de actuale, în pofida faptului că s-au întâmplat acum jumătate de veac, sau mai mult. Intrând în poveştile ei, inevitabil ţi se deschid porţi şi uşi pentru propriile poveşti din copilărie. Găseşti similitudini, întâmplări pe care le-ai trăit chiar tu. Dai vălul la o parte şi te recunoşti. Acesta-i misterul poveştii.
Aţi mers vreodată desculţi la întâlnirea cu soarele?
Dorina Stoica a fost, la capătul grădinii bunicii unde „era o fâneaţă acoperită cu mulţime de flori sălbatice din care albinele culegeau polenul şi nectarul, în fiecare dimineaţă.”
Parcă-mi evocă propria copilărie, când mergeam la malul Dunării, aflată la doi paşi, de pe malul de vizavi urmărind roata aceea mare şi roşiatică, ieşind parcă din valuri. Iată cum amintirile ni se îngemănează. Fiecare copil are soarele lui. Sau măcar câte o felie de soare şi una de lună în proprietate particulară. Urmărind cu închipuirea soarele Dorinei Stoica, aflăm despre „ruşinea fetelor” sau floarea de cucută ori servitul laptelui cald direct de la ţâţa vacii care constituie deliciul copiilor.
Dorina Stoica şi-a înmuiat poveştile-n miere, altfel nu-mi explic de ce sunt atât de dulci şi ţi se lipesc de suflet!
Spiritul de observaţie, memoria, imaginaţia bogată, stilul simplu şi mai ales, umorul sănătos, fac din aceste amintiri, un prilej plăcut şi amuzant de lectură, nu numai pentru cei mici, dar pentru toate vârstele. Ritualul acririi borşului din tărâţe şi huce, de către bunica, este descris cu mare şarm, mai ales când bătrâna le dădea fetiţelor cu lingura de lemn pe la gură, bolborosind ca un descântec: „Acru borş, acru borş, acru borş...” pentru ca acest ingredient pentru ciorbe să iasă cât mai bun. Parcă era Moş Chiorpec Ciubotariul din Humuleşti.
Se zice că nicăieri nu e mai bună mâncarea ca la mama acasă. De data aceasta, ca la bunicuţa acasă. Borş ca la bunica nu mai există! Amintiri dulci despre borşul cel acru.
Ţăranii au semnele lor după care prevestesc vremea de a doua zi, întâmpină ploaia sau vremea rea, venirea primăverii. A şti să descifrezi aceste semne este cu adevărat o artă.
Multe învaţă copiii de la bunici, mai ales, arta de a descifra tainele naturii sau ale vieţii. Şi pe acestea le ţin minte toată viaţa.
Mult, mult farmec se degajă din tabloul descris în povestirea: „Când înserarea se lăsa peste sat”. Frumuseţea cadrului natural, armonia familiei, jocul imaginaţiei autoarei se îngemănează perfect, în aceste amintiri.
Mare era bucuria fetiţelor când sâmbăta, bunica făcea pâine în cuptorul din curte şi le lua pe ele ca ajutoare să vâre pâinile cu lopata în cuptor. Un prilej minunat pentru făcut „pupeze”, un fel de forme din aluat, cu ciocuri şi ochi din boabe de neghină.
Este curios că Dorina Stoica povesteşte mai mult întâmplări din primii săi ani de viaţă, decât de mai târziu. Amintirile ei nu întrec vârsta preşcolară. Cu toate acestea, fiecare amănunt este fixat foarte bine în memoria copilului, astfel că este redat cu exactitate. Contemplarea universului din curtea bunicii te îmbie întotdeauna la visare.
„Copchiii neastâmpăraţi” de atunci sunt astăzi, bunici la rândul lor. Şi le povestesc nepoţilor, cum era pe vremea lor. Naivitatea copiilor este cu adevărat cuceritoare.
Viaţa simplă de la ţară, cu ritualurile ei, era întruchiparea veşniciei născute – aşa cum spunea Lucian Blaga – la sat. Toate obiceiurile sunt povestite în: Hora din deal, Ţuica de prune, Acru Borş, Coacerea pâinii, Baia de sâmbătă, evenimentele şi sărbătorile religioase cum sunt: Ajunul Crăciunului, făcutul Turtei lui Hristos din aluat nedospit, uns cu miere şi nucă pisată, ritualul împodobirii Bradului de Crăciun şi alte evenimente din viaţa satului sunt zugrăvite fidel de autoare, căpătând noi dimensiuni, după fantezia ei şi după umorul cu care priveşte lucrurile după jumătate de veac. De fapt, toate acestea sunt tablouri înduioşătoare despre o lume care a fost şi care acum, e reînviată, datorită Dorinei Stoica.
Însă, nici Raiul pământesc nu este veşnic. Şi casa bunicii din satul dintre codri, într-o bună zi a luat-o, o dată cu pământul la vale, în urma unor ploi torenţiale. La fel şi copacii şi toate acareturile gospodăriei. Dar amintirile nu s-au distrus. Ele au rămas în memoria autoarei până acum, când s-au hotărât să iasă la lumină, prin această carte, ca o compensaţie la pierderile suferite de familie.
Confruntarea cu realitatea dezastrului este şocantă pentru copil: „Am ajuns pe la vremea prânzului. Toată grădina semăna cu o mare de valuri verzi, nici urmă de casă, o privelişte dezolantă. Era ca şi cum o mână uriaşă ar fi stricat un joc de copii. Un nod cât pumnul mi s-a aşezat în gât iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Pentru prima oară în scurta viaţă de până atunci am înţeles că totul este vremelnic.
În mai puţin de un an şi-au încropit o gospodărie mai modernă decât cea dinainte şi-au pus curent electric, dar nimic nu mai semăna cu locul acela mirific şi tainic care mi-a luminat primii ani ai vieţii, iar dorinţa fierbinte de a mă întoarce mereu şi mereu acolo a dispărut ca şi cum ploile din vara aceea ar fi luat cu ele şi anii cei mai frumoşi ai copilăriei.”

Partea a doua a cărţii se ocupă de amintirile Dorinei Stoica din vremea cât a fost elevă, tentaţia copiilor: aparatul de fotografiat şi motocicleta Java – noutăţi în acea vreme de demult. Cadrul este citadin de această dată şi fetiţa a mai crescut. Dar amintirile sunt la fel de atractive.
Fie că au ca subiect lumea satului, fie cea a oraşului, povestirile Dorinei Stoica sunt adevărate fresce sociale ale jumătăţii de veac XX, în care familiile de condiţie mijlocie îşi duceau traiul şi-şi creşteau copiii, în credinţa şi morala creştină.
Amintiri dragi, amintiri sfinte. Amintiri cu miros de busuioc şi de sărbătoare.
Într-o carte ca o dumincă.
CEZARINA ADAMESCU
28 octombrie 2014

Cu plecăciune si recunostinţă distinsei scriitoare  doamnei Cezarina Adamescu MULTUMIRI!