IUBIREA – CA O ZĂPADĂ FIERBINTE Dorina Stoica, Ochiul curat, Editura PIM Iaşi, 2015. Grafică şi copertă: Mihai Catrună

poetă, prozatoare, eseistă, dramaturg și critic literar român

 ***          

            O poezie senină, limpede, încărcată de candori adolescentine, de mult soare şi de credinţa că iubirea poate ţine loc de acoperământ pentru orice primejdii.

            Adâncuri de suflet sondate cu instrumente invizibile, dezvăluiri neaşteptate, privite cu „Ochiul curat”, încă nealterat de tulburările lumii.

            Autoarea ne poartă în lumea ei sensibilă şi în cea lăuntrică în care „toţi salcâmii erau în floare” şi în care ea îşi desenează cu un creion nevăzut din raze de soare, forma inimii celui care dormea „cu zorii de zi sub pernă” (Te desenam cu raze de soare).

            Un fel de amestec subtil de sacru şi profan pe care l-aş numi într-o sintagmă „candoarea simţurilor”, răzbate printre rândurile poveştilor lirice: „auzeam deodată toată liniştea / şi o bucurie dulceagă /ne topeam unul în celălalt / poate murisem // sărbătoream jumătatea de veac / împreună cu tine / mai degrabă fragili decât rigizi / scufundaţi în mlaştina simţurilor // deodată n-am mai putut suporta / mirosul florilor puse la presat / în toate cărţile de rugăciuni” (Un fel de poveste).

            Dorina Stoica îşi desenează  singurătăţile cu creionul smuls din inimă. Ca să descifrezi aceste tuşe poetice, nu-ţi trebuie dioptrii. Ochiul special va şti să pătrundă în fibra sufletească a fiecăruia. Şi nimeni nu poate rămâne pasiv.

            Ea a aflat scara ce duce la suflete. De la înălţimea acestei scări i se deschide o perspectivă încântătoare; ba, ca să nu fie singură la acea altitudine, aruncă frânghia invizibilă pentru a-i ridica pe alţii la „bucata mea de cer” şi să se bucure împreună.

Dorina Stoica este o poetă solară. Zorii de zi sunt prezenţe permanente, razele de soare, de asemenea. Primăvara, de fiecare dată o ia prin surprindere.

            Până şi-n ceaşca ei de cafea, zorii îşi înmoaie razele. Dar câteodată, „cafeaua amară deja / este rece” (campanie electorală). Deşi nu îi este proprie, autoarea a adoptat – în chip de experiment – stilul poeziei post moderniste, fără punctuaţie şi cu caractere minuscule până şi în tiluri. Însă ea a rămas adepta stilului clasic de construcţie, cu idei limpezi şi formulări fără echivoc.

            Cuibul de gânduri e însorit şi el, pe măsura simţămintelor şi a generozităţii sale. Pe harta zilelor sale scrie un singur cuvânt: SENIN, alături de altele de aceeaşi factură: bunătate, îngăduinţă, iertare, dăruire, concepte izvorâte din creştinism, pe care autoarea îl practică la fel de firesc ca şi respirarea.

            O altă ipostază lirică a poetei este marea linişte pe care o transmite discret, cu o sensibilitate şi bucurie lăuntrică în sintonie cu firea ei de o disponibilitate înduioşătoare.

            Dimensiunea sacră a poeziilor sale este predominantă.

            Parfumul special al „florilor puse la  presat / în toate cărţile de rugăciuni” – îi trezeşte amintirile, dar o poartă cu gândul şi la împlinirile viitoare. Până şi gândurile, până şi gesturile şi cuvintele sunt temeinicite după rosturile firii.

            În privinţa iubirii, orice anotimp e prielnic, fie că e luna mai, când: „miroase a liliac seara dar mai ales dimineaţa / eu poate am nevoie să mă îndrăgostesc”, toamna, când dorinţa devine acerbă: „trebuie urgent să mă îndrăgostesc” (Urmează o perioadă dificilă); dar şi vara e un anotimp propice iubirii: „Când grâul se coace / mă îndrăgostesc” (Geamantanul cu vise); precum şi „când pepenii se coc, / mă îndrăgostesc / de tot ce e viu, / de tot ce-i firesc / îmi iau geamantanul / cu vise frumoase / şi las câte unul / prin curţi şi prin case” (Geamantanul cu vise).

            Aşadar, iubirea îi însoţeşte toate lucrările, e absolut indispensabilă.

            În „Noiembrie trist” – poeta e „zgribulită-n ploi”, iar când „În vatră arde focul / În inimă e frig!” (Noiembrie trist).

            Cu toate că e îndrăgostită mai tot timpul, poeta nu poate să nu observe că: „oraşul acesta e trist / cerul bălteşte de apă / alimentez tabieturi şi un spleen uriaş” (Risipă).

            Rimele sunt destul de facile: mure-pădure; dorul-izvorul; viers-Univers ş.a. şi ele probează uşurinţa versificării, cu expresii la îndemână: fereastra sufletului, dar şi metafore comune: „timpul picură ca nisipul în clepsidră”; „ne coacem dorurile în lanul de secară de veghe” (aluzie la cartea lui Salinger „De veghe în lanul de secară”) – dar şi panseuri originale: „Pentru singurătate, universul e totuşi prea mic” (Undeva se ştie tot).

            Însăşi poeta recunoaşte: „Aştept să mi se întâmple ceva important. / În general, viaţa e banală. / În particular, e unică” (Undeva se ştie tot).

            Desenele care însoţesc poeziile, aparţinând artistului Mihai Catrună au, aproape fără excepţie motive feminine, chipuri de femei la diferite vârste biologice şi spirituale, în diverse ipostaze.

            Uneori se rupe zăgazul sufletesc, mai ales când plouă, şi atunci, plânsul înviorător şi eliberator cuprinde fiinţa. Poeta lasă o poartă deschisă lacrimilor purificatoare, cu mireasmă de busuioc înflorit.

            Dar ce frumos încheie această stare incandescentă: „sufletul e ud de lacrimi / îl pun la uscat / pe curcubeu” (Plouă).

            Ploaia e un fenomen atmosferic care aduce belşug, linişte, ordine în gânduri: „ploaia bate la fereastra sufletului” (Primăvara ai vrea să le ai pe toate”).

            Dorina Stoica este o făptură nesofisticată. Ei îi plac lucrurile simple, modul de adresabilitate este direct, fără intermediari, ea nu se sfieşte să intre în dialog cu cititorul: „te-ai întrebat vreodată / de ce explodează supernovele în văzduhuri sidefii / le aude cineva şi dacă da cui îi pasă / ai ascultat cum pocnesc mugurii cleioşi de plop în prier / ori în seara de armindeni / când vine miros de liliac / tulburări comportamentale produc insomnii // în astfel de nopţi / ai plânge dacă eşti singur / unii oameni urlă la câini / atunci ai vrea să le ai pe toate” (Primăvara ai vrea să le ai pe toate).

            Această carte s-ar mai putea nimi „Confesiuni lirice” – pentru că poeziile nu sunt decât spovedanii publice, evident cu dramul de pudicitate absolut necesar unui spirit care, în viaţa de toate zilele, arareori iese din crisalida lui şi mai degrabă preferă aşteptarea, ca o penitenţă continuă; pe ton intim, discret, plin de sfioşenie: „în astfel de nopţi un înger / loveşte cu aripa în geam / ar vrea să stea cu ochii închişi / am unele aşteptări / pentru că luna dă pe afară de plină / îmi spun că nimeni n-ar putea să afle / că este ceva între noi // o iubire sfioasă decine cronică / m-am convins că unele iubiri / nu se pot înlocui cu nimic / numai dacă aş şti cum să fac lumina / să înghită întunericul / zgomotul să devină tăcere / inimile goale s-ar umple / ar exploda / atunci oare / ce aşteptări aş mai avea / poate m-aş speria” (Am unele aşteptări).

            Iată ce puteri miraculoase are poetul! Poezia lui poate, aşa cum spunea Grigore Vieru „încuraja soarele să răsară şi femeia să nască!”

            Motivul curcubeului este, de asemenea frecvent, ca şi cel al fluturelui de o zi, al ploii, al grădinii cu busuioc înflorit, al lacrimii, al labirintului ş.a.

            Drumul poetei spre ieri a devenit pentru ea, drumul spre azi şi, de ce nu, drumul spre mâine: „ia-mă cu tine / ştiu că mai este un loc / voi sta cu bărbia pe genunchi / în poziţia fetusului / nemişcată / inima va bate în ritmul universului  / eu şi tu / până când viaţa toată / se va înfăşura pe degetul meu / arătător” (Ia-mă cu tine).

            A doua secvenţă lirică, după „Sentimente”, se numeşte „Ce iubire e asta?”

            Un autoportret frumos se află în poezia „Frânturi de gânduri”: „roşesc / dă-mi voie / să stau în genunchi / pe o margine de suflet / să mângâi cuvintele / încremenite / întrebări nepuse // mă doar / aripa lipsă / şi-s oarbă / de-al treilea ochi / sunt doar / o femeie / ce-şi tace tăcerile / lacrimi uscate / puse la presat / în cartea de rugăciune”.

            Un poem continuu, alcătuit din scurte poezii fără titlu – oglindind o viaţă de om, condensată-n imagini din care nu lipsesc: „un copac fără frunze, / o zi mohorâtă de decembrie, / o fântână fără apă, / un fluture fără aripă, / un înger fără Dumnezeu, / o privighetoare răguşită / un peşte ce se zbate / pe nisipul fierbinte”.

            Toate acestea – fără tine.

            Scurte secvenţe, mai curând blitz-uri, fulgerături, flash-back-uri care iluminează o clipă, dar nu se sting, ci fac ca imaginea să stăruie ceva mai mult pe retină.

            Impresia artistică este de autentic, prin sinceritatea sentimentelor, puse pe tava sufletului din care se poate înfrupta orice trecător ce face un scurt popas între paginile valorând cât o viaţă.

            Atmosfera de taină, acest Mysterion, în care poeta îşi desfăşoară gândurile pe ecranul închipuirii, nu e tulburată decât de respiraţia icoanelor: „În faţa icoanelor, candela aprinsă, / doar ea şi sfinţii îmi ştiu plânsul” (Mi-am dorit să fiu frumoasă).

            Istoria unei iubiri fără prihană, desfăşurată virtual, în închipuirea poetei (poate de aceea atât de frumoasă) – se derulează în faţa ochilor noştri uimiţi, de câtă pudoare a sentimentului este omul în stare: prin a nu dezvălui nimic, dezvăluind totul: „În fiecare noapte, fără a te vedea, / m-ai mângâiat cum nimeni / nu m-a mângâiat, / mă înfior gândindu-mă la atingerile tale vrăjite. / Cum poate o femeie iubi o boare de vânt / cu miros de petunie sau de busuioc, / ori o rază de lună strecurată pe fereastra deschisă, / după miezul nopţii?”

            Şi: „Braţele tale imaginar m-au cuprins atât de strâns, / de credeam că vom rămâne veşnic în somnul meu, / înlănţuiţi până la sfârşitul veacurilor. / Ce iubire e asta, / mai catifelată decât petala de trandafir? / Cum să o pun în cuvinte?”

            Dar şi: „Cine să înţeleagă o femeie îndrăgostită / de un bărbat pe care nu l-a văzut niciodată? / În nopţile înstelate cu lună plină mi-e dor de tine. / Când pleoapa se aşează uşor peste pleoapă, / atunci vii, mă mângâi ca un Zburător din poveste, / fără ca eu să vreau, ori să te pot opri.” Sunt fragmente din poemul fluviu anunţat în titlul: „Ce iubire e asta?”

            Atâtea candori, atâtea dulceţuri în glas şi în suflet...Cum să nu fii tulburat de această mirifică stare?

            Puritatea discursului este ea însăşi tulburătoare: „Eşti suflet pereche ales de îngeri. / Te voi recunoaşte peste zece vieţi. / Suntem două părţi ale aceluiaşi întreg. / Dacă nu te voi găsi, mă voi ruga la Dumnezeu / să răsar izvor cu apă limpede la picioarele tale, / atunci când, obosit ori însetat, îţi vei pune capul / pe prima piatră ce-i va răsări în cale.”

            O iubire onirică, o iubire livrescă, o altfel de iubire.

            De fapt, iubirea perfectă, idealul, niciodată atins în viaţa reală, căci, o dată atins, chiar cu privirea, se poate risipi pentru totdeauna, lăsând în urmă dâra albă a regretului pur şi simplu.

            Acesta este un poem foarte lung, ce atinge pe alocuri, sublimul. Ceea ce nu e puţin.

            La Dorina Stoica iubirea e o stare de necesitate continuă, ea nu cunoaşte linii ascendente sau descendente, îşi este sieşi de ajuns, nu revendică, nu întreabă, nu pretinde nimic. Dar mai ales, veşniceşte. De ce? Ne spune chiar poeta: „Trăirea mea acum e neştiută / dar mâine o voi spune tuturor, / va fi un strigăt, nu o şoaptă, / „iubesc dar nu îmi este dor!” / Pentru că eu sunt însuşi DORUL, / sunt tainicul, eternul feminin, / zămislitoarea vieţii, ulciorul / în care Ziditorul-a pus ce e divin. / Sunt plinul casei, vatră sunt, / sărutul ploii venită din senin, / grâul copt, plecat către pământ, / grădină cu mirosul alb de crin, / sânul de la care-a supt copilul, / ce astăzi e femeie ori bărbat. / Sunt soră, mamă, iubită, trupul / femeii ce-n pântec te-a purtat. // Dacă m-ajuţi să ne-ntregim aşa / teluric ramul cum alcătuieşte pomul, / mă veşnicesc prin tine, cât voi exista / şi cât iubirea auri-va omul” (Mă veşnicesc prin iubire).

            Şi de ce iubirea e altcumva? Pentru că, protagoniştii sunt: „Doi anonimi cu suflete poete, / Mai mult eterici, decât pământeni, / Nu diplomaţi artişti şi nici vedete / Doar doi simpli, credincioşi mireni”. (În altă viaţă).

            O altă secvenţă poetică, a treia, este numită „Exitus” şi e dedicată artistei A.C. in memoriam.

            Poemele din acest ciclu sunt reflexive, mai curând mohorâte, înnegurate, tulburi, ele reflectă o realitate de zi cu zi, care generează exasperare, deznădejde, anxietate: „plutim în luntri / pe apa tulbure a vieţii / spre destinaţii necunoscute / cuvintele ţin de sete de foame / uneori le rostim în versuri / ne balansăm / când înainte când înapoi / uţa uţa”.

Autoarea a renunţat la orice semn de punctuaţie, la rimă, la canoanele clasice, stilul e direct, fără multe mijloace de expresie, e o relatare continuă, pe ton scăzut, cu multă tristeţe în glas, nu mai există acea iubire din capitolele anterioare, imaginile sunt sumbre, fără orizont: „aşa fiinţăm zi de zi / aici pe Pământ / începem o mulţime de lucruri / nu le ducem la capăt / ne balansăm / când înăuntru / când în afara noastră / uţa uţa // lăsăm uşi deschise spre suflet / nimeni nu intră pe ele / de ce adunăm atâtea lucruri / atâta ură / nu vom lua nimic cu noi / la marea trecere / tu cu tine / eu cu eul meu / un pumn de ţărână în gură” (Viaţa ca un balansoar).

            Un alt capitol „Ochiul curat” – promite un nou început, cu noi „Drumuri” dar şi Căi.

            „Sunt drumuri de zi, / drumuri de seară, / drumuri ce urcă, / altele coboară, / drumuri înguste, / rătăcitoare, / sunt drumuri ce duc / spre nicăieri. // Mai ştiu alte drumuri, / dar nu sunt din lume, / ele poartă numele Căi, / acestea din urmă / sunt drumuri grele, / pe ele se merge, / doar către Sus.// Sunt Căi de zi, / dar şi Căi e noapte / e bine s-ai  Îngeri / tovarăşi de drum. / Să nu spui vreodată, / „Calea e lungă, / vreau înapoi / să mă întorc.” (Drumuri).

            Şi atmosfera încet-încet se înseninează: „Hai, vino cu mine, / va fi iar Lumină / şi stelele toate / vor străluci”.

            Drumul nu e uşor de urcat, e sisific, mai ales când ai şi un bolovan, o cruce pe umeri; dar totul se sfârşeşte cu venirea Împărăţiei:

            „Aştept, Doamne Sfinte, / să treacă noaptea, / s-ajung la capătul / Căii de Sus. / Urcă iarăşi Golgota, / spinii mă-nţeapă, / merg înainte, / scrâşnesc din dinţi. // La capăt de drum, ostenită, / cad ca şi Tine, / sub Crucea grea. / Aştept cu răbdare, / să mă faci viu, Doamne / şi iarăşi să-Nvie / vie Împărăţia / Sfântă a Ta.” (Drumuri).

            Încercarea poetei de a străbate, împreună cu Cristos, Drumul Crucii, e remarcabilă.

            Nici în poemele următoare atmosfera nu se înseninează prea mult: „peste oraş nori tulburi / gata-i de ploaie / aşteptare peste aşteptare / creşte ploaia / teama că n-ai să vii e rece // gara-i pustie aştept / (e ceva personal) / vântul a risipit norii / crengile s-au umplut de cer / mi-e toamnă// nu mai vine nici un tren / în gară liniştea s-a adâncit / timpul parcă ar aştepta / să-l ajungă din urmă / aceleaşi vechi aşteptări.” (Aşteptare).

            Motivul aşteptării, al gării târzii, al vântului, al trenului care nu mai vine, sporesc angoasa şi deznădejdea.

            În poemul „Într-o gară” este la fel de trist: „Un tren deraiat de cu seară / a rămas într-o gară. / În bodega mizeră / nişte oameni cenuşii, / îngropaţi de vii / în fum dens de ţigară, / aşteaptă. // Timpul s-a înecat / într-o mare de vorbe. / Nimeni nu mai poate pleca. / S-au furat într-o noapte / toate şinele de tren. // Oraşul acesta începe ( cu un cimitir, / răutatea are multe afaceri / şi totuşi.../ Totuşi gara aceasta ca orişice gară / e un alt început.”

            Câteva reveniri la un ton optimist şi energic sunt în poezia: „Du-mă la fântâna cu ciutură”: Ce risipă de verde pe dealuri! / De ce îmi tot spui / să intru încălţată pe pajiştea cu flori? / Nu ţi-e teamă că macii ar sângera / iar câmpia şi-ar plânge cu lacrimi de rouă trecutul? / E prea dimineaţă pentru mâhniri, / caii zburători au obosit de atâta visare. / Mai bine hai să ne-ascundem între anotimpuri, / să plămădim consecinţe. / Cele mai multe drumuri nu mai duc nicăieri. // Te rog, înainte de a lua urmele norilor, / du-mă la fântâna cu ciutură / de la marginea timpului. / Nu vezi că am tălpile pline de cer?”

            În alt poem, „Repir poezie”, Dorina Stoica îşi motivează artistic demersul poetic: „Scriu. / Însoţitoare pe drumul vieţii / poezia ne este dată tuturor, / nu toţi avem însă a face din ea / un mod frumos de a trăi. / Aş putea vieţui o zi fără pâine, / dar fără poezie nu! / Noaptea mi-e pace / iar ziua bucurie. / Poezia curge din mine, / din cer, din flori, din izvoare, / din ploi, din suflete îndrăgostite, / din poeţi adormiţi de veacuri, / din Sfinţi. / E tovarăş de drum, prietenă, / mamă, soră, fiu, iubire îmi este, / mi-e Ţară! / Oamenii care scriu poezii / sunt atinşi de aripi de îngeri. / Respir poezie.”

            Căutarea permanentă continuă în „Suflete pereche”: „Cine ştie câte lacrimi am plâns fiecare / de s-au umplut pe Pământ atâtea oceane şi mări / pentru neputinţa de-a nu fi putut ajunge / la iubirea aceea astrală / pierdută odată cu alungarea din Rai.”

            Şi în cele din urmă, un bilanţ provizoriu, al unei vieţi, reflecţie a Crezului religios: „N-am avut / o iubire întreagă, / să pot spune c-am fost un om fericit. / Am primit mereu doar mere muşcate / şi-am întâlnit numai oameni / prin care am păcătuit. // N-am avut / niciodată o vară întreagă / în care să umblu pe unde-aş fi dorit. / N-am avut / decât obligaţii şi sarcini / să le duc singură la bunul sfârşit. // M-am legat / cu mii de uitate neiertări, / de locuri, de lucruri şi de trecut. / Am dus / mereu în cârcă spre groapă, / pe cineva drag ori vreun necunoscut. // De şaptezeci de ori câte şapte, / n-am iertat / că n-am vrut, ori n-am putut. / N-am dăruit atât cât aş fi putut da, / n-am avut / nici curajul să fac atâtea păcate, / câte Dumnezeu mi-ar fi putut ierta. // Să las în urmă lumea, / Să pun pentru-o altfel de viaţă / un nou şi bun început, / n-am putut ori poate n-am vrut” (Câte ceva despre ce n-am avut, n-am putut, sau n-am vrut).

            În plină ascendenţă lirică, Dorina Stoica a reuşit prin acest volum să-şi arate adevăratele virtuţi de creator de frumos, de adevăr şi de bine.

            CEZARINA ADAMESCU

            7 Martie 2016