Pretext la o carte
A boteza o carte, presupune fără îndoială,
un gest ritualic și responsabil înaintea bibliotecii universale a posterității.
Unii scriitori se delimitează, singularizează prin titluri total originale, în
răspăr, în surpriză, șocant, alții dimpotrivă, sub influența culturală, preiau
sintagme celebre ca să atragă luarea aminte a contemporanilor că a mai trăit și
a mai scris și altcineva înaintea lor.
Așa se întâmplă, de data aceasta, și cu noua apariție editorială a
Dorinei Stoica. S-a oprit la cunoscutele cuvinte ale cronicarului sceptic Miron
Costin al cărui „țenchiu” prin decapitare în anul 1691 nu i-au mai dat norocul
să-și desăvârșească opera că “nu sunt vremile sub oameni, ci bietul om sub vremi” acceptându-și viața trăită în comunism (ca
activist de partid și ca primăriță) ca un
determinism sau ca o fatelitate.
Structura operei nu iese din tiparul
tradițional: după „Cuvântul cercetătorulu”i ce-i aparține
istoricului Liviu Taranu, consilier superior C.N.S.A.S București, după o
succintă „Precuvântare”în care
autoarea își motivează și ne explică rosturile intime ale acestei cărți,
urmează patru capitole: Cap
I-“Vremea schimbării”, Cap II-„De la oraș la sat”, Cap III-„Primărița” Cap IV- „Bietul om sub vrem”i. O „Postfeță”
de atitudine actuală democratică, anticomunistă semnată de Geta Modiga,
cunoscută ziaristă, încheie fericit un univers atractiv încadrabil în
literatura de frontieră care este memorialistica.
Eu nu voi lua sub observație cu precădere
ideologia volumului, nu voi face referiri la întâmplări, personaje, deși unele
dintre ele sunt așa de transparente (“sar în ochi” cum se zice), încât și mie îmi apar
cunoscute, eu cel care pe aceea vreme (1984-1989), când se desfășura acțiunea
prezentei cărți mă aflam în Transilvania ca profesor. Voi lua sub lupă, atât
cât este posibil, valențele propriuzis artistice răsărind fieresc din aceste
pagini de rememorare autentică. Bine ar fi fost dacă Dorina Stoica ar fi ținut
un jurnal, însă și așa narațiunea desfățurată subiectiv, la persoana I
utilizând cu precădere imperfectul narativ și perfectul compus, este rezultatul
unui narator implicat, un personaj ce filmează din interior ceea ce s-a
petrecut (focalizare internă viziune „cu”). Discursul diegetic are fluență, de multe ori întâmpină
stilul sec, denudat ceea ce s-a numit “gradul zero al scriiturii”: “La terminarea cursurilor de specializare din București , după nașterea
copilului am primit o cameră la căminul de nefamiliști al fabricii, în care am
locuit până ce blocul, în care aveam repartizat un apartament cu două camere avea să fie dat în folosință”(pag 23). Păstrează,
sub acest aspect, și unele clișee lingvistice ale renumitului limbaj de lemn la
modă în epoca de aur. Acum , în epoca așa zis democratică s-a creat deja un nou
limbaj înlemnit. Pentru că, nu-i așa?, „totul e super și super de super”!
Pentru că nu există aceea “punere în abis” (“mis en abise”) a
romancierului francez Andre’ Gide așadar
nu a plecat de la umplerea unei pagini albe în momentul trăirii acestor
experiențe pentru ca apoi să scrie un roman, ci narațiunea se constitue ca
rememorare (după atâția ani!), scrierea domniei sale nu poate fi considerată un
roman al experienței (ca Maitrey de
Mirecea Eliade), ci o operă de memorialistică ad-hoc: “
Trecuse un an de când
eram la țară, era în luna august a anului 1986. Primisem dispoziție de la
Comitetul Județean să fac panouri în centrul comunei până la ieșirea din sat.
Panourile trebuiau să arate bine și să prezinte creșterile din economia comunei”.
Memoria, atât cât este ea suverană, devine
pretext și dezvoltă povestirea faptelor și schițează efigia personajelor,
făcându-le pe toate credibile și viabile. Pretextul narațiunii se susține pe
textul unei adevărate justificări unilaterale aș zice pentru că nu intervine
dictonul juridic latinesc „audiator et
altera pars” Personajul (alias autoarea, deși sub
pseudonim, Teodora Țâru) principal ne
propune o viziune din interior care nu așteaptă să primească replică! Dintre
episoadele narative clare, curgătoare
care se parcurg pe „nerăsuflate”, determinându-l pe cititor să nu lase cartea din mână , cum
se spunea odinioară mi-a răsucit mintea unul botezat “Refuzat să intre în P.C.R”; un preot, Serafim Domnescu din satul
Ghiduleasa, (a cărui soție Frosica Domnescu era profesoară de matematică,
directoarea școlii și informatoare) vine la primărie și mărturisește că vrea să
devină membru al partidului communist pentru că îndeplinea toate condițiile
trecute în statutul P.C.R. Efectul celor prezentate este, subliniat comic: “ Atunci
părintele a scos din buzunar un statut al partidului pe care erau făcute
sublinieri cu un creion roșu. – Cetățean al Republicii Socialiste România sunt,
optâsprezece ani am împlinit de mult. Om al muncii sunt, că doar și ce fac eu
tot muncă e. Recunosc statutul și programul partidului... Condamnări nu am, nu
sunt fiu de chiabur, iar părinții nu au fost legionari, a completat preotul
după o scurtă pauză”.
Surprinzătoare este și secvența narativă în care toți
informatorii sunt convocați la primărie, o desconspirare comică cu efect bizar: atunci se vedeau
toți deodată, fiindcă mai înainte nu se știau între dânșii, iar unul e surprins
că nu sunt invitați pe rând: „ A doua zi,
pe la ora zece, în curtea primăriei erau cam douăzeci bărbați și câteva femei
care mă priveau zâmbind ciudat. Preoteasa de la Ghiduleasa, care era și ea
printre cei convocați, îmi zâmbea slugarnic. “Ce-o fi cu ăștia”, m-am întrebat în
gând.
-
Poftiți
în birou, i-am invitat neștiind încă ce le voi spune.
-
Toți
deodată? Am fost întrebată de un țăran vânjos cu buza de jos despicată, care
tocmai aflasem că era fratele secretarului primăriei.
-
Toți că
doar nu v-oi chema pe câte unul!
S-au uitat unii la alții și au intrat tăcuți în birou”
Discursul de tip descriptiv este mai puțin
reprezentat, dar autoarea are darul portretisticii , evident: “
Părintele
Domnescu era subțire și delicat, avea o figură frumoasă, angelică, și un glas
melodios. Vorbea calm și avea un timbru catifelat. Își cântărea cu grijă
cuvintele când discuta despre ceva și spunea întodeauna numai ce se cuvine, cerându-și
adeseori iertare”
Vorbele spuse
direct în față, pe șleau se combină cu numeroasele aluzii, pertinent comice. De
pildă, una de la instruirile de partid județene, care ilustrează perfidia
regimului, dar și a oamenilor: „Din
mulțimea de activiste și directoare, șefii cei mari își alegeau câte una,
uneori și două, după gust pentru a-și petrece ultima seară într-un mod cât mai
plăcut. Discret, într-una dintre pauzele instruirii, un activist mărunt de la
serviciul cadre, tovarășul Lunecosu îi
șoptea celei alese:
-După instruire, mergi la barul de la
hotel. Mă aștepți acolo pentru cazare. Îți ei și bagajul cu tine”.
Tipul de discurs
dialogic se îmbină cu narativul, dar și cu descriptivul, mai accentuat
artistic. De unde, extragem observația că, dacă povestirea este realistă, cu
funcție icomică mare, descripția este mai poetică, mai sensibilă: “ În dimineața aceia de sfârșit de martie bătea un vânt cald ce aducea
miresme de câmp înverzit. Mugurii de plop erau uriași, cleioși și umezi. Sub
adierea vântului de primăvară, odată cu răsăritul soarelui, îi auzeam cum se
desfac.”
Cartea de proză “Bietul om sub vremi”semnată de autoarea Dorina Stoica m-a determinat să mă
întreb, mi-a creat un pretext de gândire social-politică mai ales: - Oare
sistemul politico-social este de vină (în speță comunismul) sau oamenii care
l-au slujit și l-au înfăptuit cum l-au înfăptuit?
Simion
Bogdănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu