 |
| Constanța Abalasa Donosă |
” Timpul ce îmbătrânește în
mine ”, este o carte de poezii a poetei Dorina Stoica. Cartea a apărut la
Editura grinta din orașul Cluj-Napoca, în anul 2018, cu prilejul sărbătoririi
Centenarului. Autoarea mărturisește încă de la început: ” În an Centenar, îndrăznesc
să-mi doresc o Românie care să vindece răni, nu să le provoace! ”
Poezia din această carte ”
Timpul ce îmbătrânește în mine ”, are un caracter cu totul special: încă din
primii ani de școală ai copilăriei, determinată în bună măsură de toate evenimentele
care i-au schimbat viața iremediabil și biografia Domniei Sale.
” Șase-zeci și șase de ani de
zile
și de cuvinte, ca șase-zeci și
șase
de secunde au trecut
monitorizată de Dumnezeu
despre
care nu se preda nimic în
școală.
Pe limba cu graiul de lemn,
cuvintele erau
ale celor ce ne hrăneau cu
alimente raționalizate, pe
cartelă,
ca să putem construi o
țărișoară rotundă,
transfăgărășeană și
transalpină
cuminte, cu păduri virgine
și ape minerale curate,
nepoluate,
pe care nimeni nu le închidea
în peturi
cu eticheta ” Izvorul
Minunilor ”,
Cu plaje însorite cu nume de
planete
unde clasa muncitoare,
bătrânii de azi,
își bronza pruncii an de an,
aproape gratis, pe bilete de
la sindicat.
Tot în graiul acela de lemn
creșteau
lanuri întinse de grâne aurii,
pictate cu maci sângerii și cu
albăstrele.
Din graiul de lemn
cu tonul ridicat s-au înălțat
hidrocentrale, canale și o
Casă.
A poporului?
- Cuvintele mele erau -
Fără toate aceste cuvinte
Dorina Stoica, ar fi rămas un cititor de poezie, sensibil, poate avizat fără a
face din poezie o profesie coordonată a propiei existențe, deși o face cu mult
profesionalism. Debutează în anul 2008 cu prima sa carte ” De la poezie la
rugăciune ”, reeditată și adăugită la poezie religioasă în anul 2010. Poezia
Dorinei Stoica este o conotație ce își încearcă dreptul la posteritate . Și de
mă gândesc bine la poezia religioasă a poetei, poezie pe care am reușit s-o
cunosc prin citire și re-citire, ajung la concluzia unor cuvinte definitorii
ale Sfântului Ioan Gură de Aur în scriierile sale: ” Nu trebuie să ne
înfricoșăm de nici o nenorocire omenească, ci doar de păcat; nici de sărăcie,
nici de nișcaiva neputințe, nici de ocări, nici de umilințe, nici de moarte,
fiindcă aceste nenorociri sunt numai cuvinte. Și acestea nu au nici o realitate
pentru cei care trăiesc pentru Împărăția Cerurilor. Singura nenorocire
adevărată în această viață este a-L supăra pe Dumnezeu ”. Dorina Stoica, prin scrierile
sale și prin rânduiala de zi cu zi, nu a supărat nici semenii, dar nici pe
Dumnezeu! Dimpotrivă, este un vrednic creștin. Consider poezia religioasă pe
care a scris-o, cât și pe cea prezentă în această carte a scrieri definitorii
pentru Dorina Stoica, pe care le numesc importante.
” Peste amintiri se întinde
noaptea,
mă învelesc în pătura veche.
Prin găuri făcute de molii
privesc luna. Adorm.
Mama începe de la un metru
cincizeci
și crește, tot crește până mă
întrece.
Ochii ei înverzesc în fiecare
primăvară.
Noi două nu ne-am înțeles
niciodată!
M-am făcut mare, mamă!
În mine îmbătrânește timpul,
picioarele învață pantofii noi
să meargă.
Supărată plec întotdeauna
prima.
Cu plânsul în bagaj
călătoresc.
Poposesc la câte o mănăstire.
Mă rog pentru iertare. El mă
iartă
” Precum și noi iertăm
greșiților noștri.”
- Timpul ce îmbătrânește în
mine -
În ce mă privește, poezia
Domniei Sale, este atât de accesibilă oricărui cititor aflat cu ochii în
paginile cărților scrise. Chiar de nu are referințe critice de la critici
celebri, sau nu este publicată în gazete literare de elită pentru imaginea
poetei, poezia cuprinsă în ultima carte ” Timpul îmbătrânește în mine ”, m-a
dus la un punct de vedere rezumabil: poezia sa a rezultat dintr-o mare iubire
pentru aproape, pentru Dumnezeu; dintr-o mare nevoie de comunicare cu sine, cu
apropiații și cu restul lumii. Poezia sa are sensuri și nuanțe expresive greu
definibile sau chiar de necuprins în cuvântul obișnuit. Dorina Stoica are un interior
plin și bogat, o experiență rară a tatonării mentale a ilimitatelor spații
cosmic a presimțirii transcendentului.
” Era moale când soarele
se retrage ostenit spre apus.
Înfloresc buchetele de
luceferi.
Luna plină, roșie, tavă cu jar
încinge mințile poeților.
Cu sufletul deschis
ca scorbura unui copac secular
mă pierd printre stafii și
năluci.
Poezie, cale îngustă
amăgitoare
șovăielnicii pași unde mi-i
duci?
- Cale îngustă -
Astfel scrisul și expresia
poetică, au devenit modul de a depăși condiția insuficientă a vieții commune,
domestice. Poezia Dorinei Stoica, induce aspirații, sensul autodepășirii
însoțite de trăiri emoționale, calme de o caldă feminitate. Este în poezia sa,
un sens general al devenirii: regnurile schimbă reguli de valori între ele,
timpul curge și îmbătrânește în poetă între simultanietăți – imposibile în
lumea reală și simboluri ce conduc spre veșnicia creștină ( Poeziile:
Sărbătorile mele de iarnă, Șarpele casei, Transcedență, Travaliu, Poezia ca
” Cred într-unul, Poet
Național,
Mihai Eminescu,
Domn al cuvântului
mai presus de cuvânt,
Poet ” al tuturor
celor văzute și nevăzute ”,
Născătorul poeziei românești.
Care s-a zămislit
din oameni credincioși,
din apa limpede a izvoarelor
din munții Carpați,
din Harul divin,
din oase domnești
de Sfinți Părinți
pe plaiurii mioritice.
Poet adevărat,
cuvânt din cuvânt românesc,
vers cu sunet de nai și
culoare
cerească de floare albastră.
Adânc precum
lacul codrilor de-aramă,
de luceferi mai sus,
mai presus!
” Cel de o ființă ” cu poezia
din care ne adăpăm
toți însetații de frumos,
” s-a pogorât din ceruri ”,
” s-a întrupat și s-a
făcut om ” și poet
cu nume de înger.
L-au răstignit
și încă-L răstignesc,
” Întru iertarea păcatelor ”
acestui popor.
Va sta pe tronul slovei
” să judece viii și morții ”,
” închinat și slăvit ”,
” va învia ” întru
cuvânt românesc,
pentru a noastră înveșnicire.
Amin, Amin.
- ” Crezul ” pentru Eminescu -
Întreaga poezie a Dorinei
Stoica, este o stare de vitalitate orientată benefic și experimentată prin
cuvinte cu calmul natural ce poate exista întotdeauna într-o persoană cu multă
credință. Cea mai evidentă lecție în poezia sa este aceea că nu există rupturi
între lucrurile mari și cele mici ale acestei lumi în care ne învârtim, ci
numai că va trebui să facem efortul să-i particularizăm poezia care o
reprezintă cu cinste. Restul îl așează timpul, cum speră fiecare cu activitatea
sa creativă.
…………………………………………
” În palmele mele
înfloresc și se trec
ghioceii, trandafirii,
regina nopții, crinii
crăițele și crizantemele.
E atâta viață
și atâta moarte
înlăuntrul meu.
- Anotimpuri -
4 februarie 2019,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu