O doză prea mare de liniște

 

Noapte cu lună plină. E toiul verii. Vântul adie ușor.  Din asfaltul care s-a topit de fierbințeala zilei ies valuri, valuri de căldură.

La ora unu din noapte străzile din centrul Capitalei sunt aglomerate. Grupuri de oameni, cei mai mulți tineri, îmbrăcați sumar, se plimbă gălăgioși pe stradă. La terase toate mesele sunt ocupate. Peste tot se aude muzica dată tare. Pe ringurile de dans perechi înlănțuite se mișcă lasciv.

Călin merge spre casă absent, cu pași egali, grăbit. Aleea din fața blocului e străjuiă de tufe de trandafiri înfloriți și de regina nopții care înmiresmează aerul nopții de vară. El însă, face un ocol pentru a trece pe lângă șirul lung de containere cu gunoi. Aici, însoțită de doi câini o femeie scormonește cu răbdare într-unul. Din când în când aceasta aruncă câte ceva de mâncare celor doi câini care, pe rând prind bucățile din zbor. Femeia este concentrată asupra căutatului în gunoi, dar și asupra străzii pustii. Călin încetinește pasul, când ajunge foarte aproape de ea. Atunci, femeia nu mai scomonește în gunoi.

Bărbatul se oprește lângă ușa blocului. Introduce cartela. Ușa grea se deschide cu zgomot strident de balamale ne unse. Odată cu aceasta se aprinde și neonul defect. Pâlpâie enervant.

Mirosurile cinei s-au amestecat cu duhoarea ce vine de la subsolul clădirii. Barbatul își îndreaptă pașii spre lift. E întuneric. Închide bine ușa și zăbovește în cabina întunecată preț de câteva minute. După ce termină ce are de făcut, cu speranța că în noaptea aceasta, ca prin minune liftul va urca până sus, numără butoanele cu vârful degetului arătător.

Cu un scârțâit lung liftul pornește. S-a oprit. Călin deblochează ușa și coboară la etajul întâi.

Urcă agale etaj după etaj. Picioarele sunt ca de plumb. Inima îi bate neregulat. Respiră greu. Fruntea i se acoperă cu o transpirație rece. Macar aici nu mai este aglomerația de pe stradă. E singurul care vine de la serviciu la ora aceasta târzie din noapte.

Aglomerația de pe stradă, de la lucru, din piață, este  „pastila” pe care o înghite în fiecare zi. În propria casă, acolo sus, deasupra orașului zgomotos și aglomerat nu are liniște. Viața i-a devenit un chin într-un astfel de oraș unde agitația oamenilor, mașinilor, luminilor produse de reclame nu contenește nici ziua nici noaptea.

Nevoia de bani îl face să suporte acest chin. De câțiva ani nu a primit nici o singură zi de concediu. Patronul nu vrea să angajeze încă un lucrător. Nici el nu vrea. Ar împărți și munca dar și banii.

La etajul opt se oprește un minut. Privește pe geamul de pe casa scărilor. Pe  blocul de vis-a-vis e terasa unui bar. Muzica se aude destul de tare. Locatarii s-au obișnuit. Călin nu. Nici cu viața marelui oraș deși are zece ani de cand locuește aici. E barbat în floarea vieții și are o familie frumoasă. Ar da însă jumătate din anii săi pentru un loc liniștit.

Visează o căsuță la munte, lângă o apă limpede și  un petic de iarbă. I-ar place să privească cerul, să respire aer curat, să asculte vibrând de bucurie liniștea, să urmărească gâzele cum își trăiesc viața simpla prin iarbă, ori să audă susurul apei. Doar el și Dumnezeu. Vise! Urcă și ultimul etaj, deschide ușa și intră agale în casă. 

Copii gălăgioși, prinși cu joaca ce este în toi la ora unu trecute din noapte, aleargă prin casă scoțând țipete și râzând. Pesemne au dormit până la apusul soarelui, toropiți de căldura cumplită a zilei de vară, iar acum când casa s-a răcorit puțin, le-a crescut pofta de joacă.

Abia târându-și picioarele, fără o vorbă, se trântește îmbrăcat pe patul nedesfăcut. Pentru moment i se pare că a adormit. Îl trezește însă zgomotul făcut de mașinile de afară. Acestea circulă fără oprire. O mulține de zgomote se amestecă învârtindu-se în capul lui. Totul se multiplică intensificându-se: strigătul și râsul copiilor, mașinile ce claxonează, muzica de la barul din blocul de vis-a-vis, vocea stridentă a soției care îi reproșează ceva.

Aude totul. Zgomotul tocurilor pe caldarâm, apa care circulă prin țevile de alimentare, țânțarii nesătui bâzâind insistent, sughițul vecinului supraponderal din garsoniera de lângă lift. Până și scârțîitul paturilor de la salonul de masaj erotic aflat la ultimul etaj și plânsul soției din camera cealaltă îl  aude! Sunetele se amestecă, se amplifică apoi dispar.

E liniște! Totul este acoperit de o pace deplină.

Călin se ridică ușor, din pat. Privește în jur. Camera goală e scăldată într-o lumină albă, strălucitoare. Îi este bine. Visa să aibă parte de liniște undeva într-un loc îndepărtat, iar aceasta se afla aici, în camera sa de la etajul nouă al blocului cu zece etaje. Pereții locuinței sunt străvezii. Toată casa e plină de lumină. Privește afară. O frumusete de nedescris îi umple privirea. Au dispărut străzile, mașinile, reclamele și oamenii. Nu-și mai dorește decât sa rămână veșnic aici.

Liniște, liniște, în sfîrșit a găsit liniștea.  

*

Sala de asteptare a spitalului e aproape pustie. Lângă cabinetul medicului de gardă o femeie tânără cu doi copii de mână își suflă din când în când nasul înroșit de plâns. 

Într-un târziu ușa se deschide. Doctorul îi șoptește femeii plânse.

-          Ne pare rău. De data asta nu a dorit să se mai întoarcă la voi!

(de Dorina Stoica)

imagine preluată de pe internet