Când înserarea se lăsa peste sat

Zilele toride de vară se sfârşeau lin, odată cu apusul soarelui. Acesta, obosit de povara zilei, dispărea încet, încet după deal. În urma sa cerul se îmbujora ca un obraz de fată ruşinată pe furiş sărutată.

– Mâine va fi mai cald decât astăzi, ne spunea mătușa Ileana, în vreme ce intra pe poartă cu şorţul prins în brâu, plin cu felurite bunătăţi (mure, cireşe struguri copţi sau bureţi creţi) şi cu o oala de lapte prins sau dulce în mâna de la tanti Corina, simbria „muncii mele” de la fâneaţă.

– De unde ştii, tanti, o întrebam sărindu-i fericită în braţe imediat ce se aşeza ostenită pe prispă, unde îşi desfăcea şorţul cu bunătăţi.

– Când soarele la asfinţit lasă cerul înroşit înseamnă că şi în ziua următoare va fi arşiţă şi nu va ploua.

După ce mă săruta pe obrajii murdari, se ridica sprintenă de parcă s-ar fi odihnit toată ziua, lua beţe şi aprindea cât ai clipi focul în vatră. Ceaunul cu apă era pus pe ochiurile cele mari de la plită şi când focul ardea vesel, în apa clocotită punea mălaiul galben şi îl lăsa să fiarbă bine. Uneori nu mai aveam răbdare să termine mămăligă iar cu lingura mare de lemn luam într-un castron cir, şi îl mâncam fierbinte.

Joia tăia câte un pui de găină. Îl punea la fiert într-un alt ceaun cu ceva legume. Când era gata mămăliga, era gata şi rasolul de pui sau scrobul cu smântâna. Lângă acesta adăuga nişte carne afumată scoasă din putina din beci, unde o ţinea la răcoare în untură. Alteori aducea din beci un castron cu telemea de oi din putină. Ne uitam cum amesteca mămăliga mare şi vârtoasă cu un făcăleţ lung şi ne minunam câtă putere are, slabă şi scundă cum era bătrâna.

Masa rotundă cu picioarele scurte, din două parţi ca două semilune stătea rezemată lângă uşă. Aveam sarcina să o spălăm bine şi să o uscăm cu un prosop aspru de cânepă, după care o aşezam în mijlocul bucătăriei şi în grabă mămăliga uriaşă era răsturnată taman pe mijlocul ei. Într-un cui lângă sobă era o aţă pe care tanti Ileana o lua şi tăia cu măiestrie mămăliga în felii mari, egale. Ne aduceam fiecare de prin curte scăunele făcute dintr-un lemn cu patru beţe înfipte în el şi ne certam de la cel dăruit mie de nenea Botez.

Neînţelegeri erau şi de la castroanele colorate din lut dar şi de la cele două linguri de inox pentru că nu ne plăcea să mâncăm cu linguri de lemn. În cele din urmă foamea ieşea învingătoare şi ne aşezam la masă, bucurându-ne de bucatele pregătite de cele două femei, neostenite. După ce strângeam masa, încet, încet focul se topea în vatră, pisicile sătule se urcau pe sobă la căldură, femeile obosite se culcau iar noi mergem pe prispa din faţa casei. La lumina slabă a lunii povesteam, povesteam, şi visam în timp ce priveam stelele până când ochii lăcrimau de atâta căscat. Atunci intram în casă şi adormeam îndată îmbătate de liniştea şi de miresmele nopţii de vară.

( din "Raiul în care am fost"  de Dorina Stoica Editura Sfera 2011)

Imagine de pe internet

O doză prea mare de liniște

 

Noapte cu lună plină. E toiul verii. Vântul adie ușor.  Din asfaltul care s-a topit de fierbințeala zilei ies valuri, valuri de căldură.

La ora unu din noapte străzile din centrul Capitalei sunt aglomerate. Grupuri de oameni, cei mai mulți tineri, îmbrăcați sumar, se plimbă gălăgioși pe stradă. La terase toate mesele sunt ocupate. Peste tot se aude muzica dată tare. Pe ringurile de dans perechi înlănțuite se mișcă lasciv.

Călin merge spre casă absent, cu pași egali, grăbit. Aleea din fața blocului e străjuiă de tufe de trandafiri înfloriți și de regina nopții care înmiresmează aerul nopții de vară. El însă, face un ocol pentru a trece pe lângă șirul lung de containere cu gunoi. Aici, însoțită de doi câini o femeie scormonește cu răbdare într-unul. Din când în când aceasta aruncă câte ceva de mâncare celor doi câini care, pe rând prind bucățile din zbor. Femeia este concentrată asupra căutatului în gunoi, dar și asupra străzii pustii. Călin încetinește pasul, când ajunge foarte aproape de ea. Atunci, femeia nu mai scomonește în gunoi.

Bărbatul se oprește lângă ușa blocului. Introduce cartela. Ușa grea se deschide cu zgomot strident de balamale ne unse. Odată cu aceasta se aprinde și neonul defect. Pâlpâie enervant.

Mirosurile cinei s-au amestecat cu duhoarea ce vine de la subsolul clădirii. Barbatul își îndreaptă pașii spre lift. E întuneric. Închide bine ușa și zăbovește în cabina întunecată preț de câteva minute. După ce termină ce are de făcut, cu speranța că în noaptea aceasta, ca prin minune liftul va urca până sus, numără butoanele cu vârful degetului arătător.

Cu un scârțâit lung liftul pornește. S-a oprit. Călin deblochează ușa și coboară la etajul întâi.

Urcă agale etaj după etaj. Picioarele sunt ca de plumb. Inima îi bate neregulat. Respiră greu. Fruntea i se acoperă cu o transpirație rece. Macar aici nu mai este aglomerația de pe stradă. E singurul care vine de la serviciu la ora aceasta târzie din noapte.

Aglomerația de pe stradă, de la lucru, din piață, este  „pastila” pe care o înghite în fiecare zi. În propria casă, acolo sus, deasupra orașului zgomotos și aglomerat nu are liniște. Viața i-a devenit un chin într-un astfel de oraș unde agitația oamenilor, mașinilor, luminilor produse de reclame nu contenește nici ziua nici noaptea.

Nevoia de bani îl face să suporte acest chin. De câțiva ani nu a primit nici o singură zi de concediu. Patronul nu vrea să angajeze încă un lucrător. Nici el nu vrea. Ar împărți și munca dar și banii.

La etajul opt se oprește un minut. Privește pe geamul de pe casa scărilor. Pe  blocul de vis-a-vis e terasa unui bar. Muzica se aude destul de tare. Locatarii s-au obișnuit. Călin nu. Nici cu viața marelui oraș deși are zece ani de cand locuește aici. E barbat în floarea vieții și are o familie frumoasă. Ar da însă jumătate din anii săi pentru un loc liniștit.

Visează o căsuță la munte, lângă o apă limpede și  un petic de iarbă. I-ar place să privească cerul, să respire aer curat, să asculte vibrând de bucurie liniștea, să urmărească gâzele cum își trăiesc viața simpla prin iarbă, ori să audă susurul apei. Doar el și Dumnezeu. Vise! Urcă și ultimul etaj, deschide ușa și intră agale în casă. 

Copii gălăgioși, prinși cu joaca ce este în toi la ora unu trecute din noapte, aleargă prin casă scoțând țipete și râzând. Pesemne au dormit până la apusul soarelui, toropiți de căldura cumplită a zilei de vară, iar acum când casa s-a răcorit puțin, le-a crescut pofta de joacă.

Abia târându-și picioarele, fără o vorbă, se trântește îmbrăcat pe patul nedesfăcut. Pentru moment i se pare că a adormit. Îl trezește însă zgomotul făcut de mașinile de afară. Acestea circulă fără oprire. O mulține de zgomote se amestecă învârtindu-se în capul lui. Totul se multiplică intensificându-se: strigătul și râsul copiilor, mașinile ce claxonează, muzica de la barul din blocul de vis-a-vis, vocea stridentă a soției care îi reproșează ceva.

Aude totul. Zgomotul tocurilor pe caldarâm, apa care circulă prin țevile de alimentare, țânțarii nesătui bâzâind insistent, sughițul vecinului supraponderal din garsoniera de lângă lift. Până și scârțîitul paturilor de la salonul de masaj erotic aflat la ultimul etaj și plânsul soției din camera cealaltă îl  aude! Sunetele se amestecă, se amplifică apoi dispar.

E liniște! Totul este acoperit de o pace deplină.

Călin se ridică ușor, din pat. Privește în jur. Camera goală e scăldată într-o lumină albă, strălucitoare. Îi este bine. Visa să aibă parte de liniște undeva într-un loc îndepărtat, iar aceasta se afla aici, în camera sa de la etajul nouă al blocului cu zece etaje. Pereții locuinței sunt străvezii. Toată casa e plină de lumină. Privește afară. O frumusete de nedescris îi umple privirea. Au dispărut străzile, mașinile, reclamele și oamenii. Nu-și mai dorește decât sa rămână veșnic aici.

Liniște, liniște, în sfîrșit a găsit liniștea.  

*

Sala de asteptare a spitalului e aproape pustie. Lângă cabinetul medicului de gardă o femeie tânără cu doi copii de mână își suflă din când în când nasul înroșit de plâns. 

Într-un târziu ușa se deschide. Doctorul îi șoptește femeii plânse.

-          Ne pare rău. De data asta nu a dorit să se mai întoarcă la voi!

(de Dorina Stoica)

imagine preluată de pe internet

Dimineață de vară cu pisici

Vara cochetă își etalează de dimineață florile proaspăt înflorite, vesele nevoie mare, după ploaia repezită de la ora patru spre dimineață. Abia s-au scuturat bujorii încrezuți, dominatori ce de câțiva ani și-au luat fără să întrebe pe nimeni jumătate din grădina cu flori, că s-au și deschis crinii crescuți anul acesta mai înalți ca niciodată luându-se la întrecere cu trandafirii ce se luptă și ei pentru un loc cât mai aproape de soare.

Încă de la prima oră aerul se prezintă înfierbântat uscând grăbit picăturile de apă de pe iarba ce se cere urgent tunsă. Niște păsări cântătoare se întrec în vocalize acoperind cu ciripitul lor toate celelalte zgomote ale dimineții de vară.

Netrezită încă bine îl aud ca de obicei la geam pe motanul birmanez pe nume Șpâ. Îmi dispare brusc,  bunătate de somn! Ridicat în picioare, cu ghearele labelor din față înfipte în plasa de la geam, cu slănina de pe burtă atârnând flămândă, mă hipnotizează cu ochii albaștri poruncindu-mi „scoală odată și dă-ne să mâncăm somnoroasă leneșă ce ești!”. De jos așteaptă răspunsul consoarta lui, duduia Sisi, pisica albă și grasă progenitură de maidaneză parvenită, ajunsă acum, la a treia generație, la rangul de țiitoare de motan birmanez de fițe, consumatoare de pește oceanic fript, de două ori pe zi. Ceva mai încolo, la colțul casei Surda (pot sa-i spui oricum că tot nu aude), pisica vecinilor hrănită cu resturile de la masa celor două pisici din dotare, mama a patru bastrazi fătați pe preșul de la ușa bucătăriei mele și predați vecinului cu preș cu tot, așteaptă și ea deșteptarea persoanei de care depinde în cea mai mare măsură festinul de diminață, adică a mea.

Așadar mă scol cu noaptea în cap, cu ochii cârpți de somn și cu nelipsita durere de cap (aducătoare cică de inspirație poetică), care mi-ar putea lipsi dacă geamul ar sta închis toată noaptea,  ori dacă nu aș fi trezită în fiecare dimineață brusc de familia Șpâ, trec în revistă grădina, îndrept plantele deranjate în timpul nopții de joaca pisicilor, mă bucur de fiecare floare, înspir parfum de caprifoi și tei înflorit, expir, merg prin iarba umedă și ronțăi câteva frunze parfumate de mentă. E ora aceea matinală  la care nici țipenie de om nu e pe stradă.  Și ai mei dorm somnul dulce de la răsăritul soarelui.

 Și cum nici o dimineață nu poate fi completă, oricât de minunată ar fi, fără mirosul de cafea, asistată de cele trei pisici flămânde îmi fac mai întâi cafeaua necesară mai ales pentru a-mi potoli durerea de cap . Pe o muzică de felinele mieunătoare o beau cu înghițituri mici punându-le la încercare răbdarea. Odată cu ultima picătură de cafea, ca prin minune durerea de cap dispare, semn cert că sunt cofeino-dependentă.

Pisicile stau cu ochii pe mine. După ce spăl ceașca, o pun  în vitrină (sunt o persoana foarte ordonată), înfing în țepușa pentru grătar trei pești capelin mărișori și îi frig la flacăra de la ochiul cel mare de aragaz. Peste mirosul de cafea se lățește cel de pește fript, nu tocmai plăcut pentru nasul meu, dar îmbietor pentru pisicile pofticioase.

Șpâ freamătă de nerăbdare, Sisi e calmă (tipic pentru pisicile albe și grase), știe că urmează o masă pe cinste. Surda scoate din când în când câte un mieunat scurt prin care îmi tot amintește că e și ea pe aproape, că are de alăptat patru pisici pe care mi i-a dăruit drept recunoștință pentru că o hrănesc dar pe care nu i-am văzut niciodată. Mă gândesc uneori cu oarece îngrijorare că într-o bună dimineață mă voi trezi cu toată familia ei pisicească la ușa de la bucătărie. Atunci fac în gând socoteala. Trei plus patru egal șapte. Ca doar tot iubesc eu cifra șapte și pisicile. Șapte pisici, șapte pești ori doi egal paisprezece! Oau! Cam prea mult pentru pensia mea de subzistență.

În timp ce peștele făcut bucățele mici se răcește, Șpâ îmi face declarații de dragoste prelingându-se pe lângă picoarele mele, după care răpus de nerăbdare se trântește ca un bolovan taman peste ele și scoate un mieunat slab luuuuung, sfâșietor și oarecum muzical. 

Timidă, Surda își bagă capul frumos pe ușa întredeschisă taman în clipa când cele două pisici încep să mănânce. În clipa aceea Sisi o privește cu ură, își înfinge ochii verzi, sticloși în ochii mei și iese nervoasă pe ușă fără a se atinge de pește. O cunosc prea bine! Nu poate suporta să o vadă pe Surda în casă, luând masa cu ea și cu Șpâ. De fapt nu mâncarea e de vină (că este suficientă), ci gelozia. În fiecare dimineață povestea se repetă. 

Îi dau Surdei capurile de la pești undeva, cat mai departe de ușa bucătăriei iar apoi o aduc pe Sisi în bucătărie cu vorbe mieroase și promisiunea că povestea nu se va mai repeta (promisiuni deșarte), unde între timp Șpâ și-a mâncat porția și s-a mutat la cealaltă. În clipa în care ofuscată Sisi a revenit, motanul se dă politicos la o parte și cu toate că ar dori să înfulece și porția ei, o privește cum mănâcă tacticos, fără grabă, savurând fiecare bucățică. Sisi niciodată nu consumă tot, nici nu e lacomă.  Se mută la farfuria cu hrană uscată din care manancă un timp, apoi bea apă din belșug și iese afară.

Tiptil, Surda intră și ciugulește bucățelele de pește rămase de la cele două pisici. Bea și ea apă, apoi se strecoară pe ușă afară. Ocolește cu oarece teama locul unde Sisi își face siesta după masă si cu speranța că nu va fi văzută de rivală il caută din priviri pe Șpâ. Toată lumea știe că îl iubește. Și el știe dar situația îi convine. O bagă în seamă uneori pentru scurt timp. 

Dacă motanul birmanez pe Sisi o pupă pe bot de câteva ori pe zi, cu ea face doar câte o partidă de jocă ce se sfârșește întodeauna cu câteva labe în ochi primite de la pisica vecinilor pentru îndrăzneala tipic masculină a motanului. 

Labe în ochi primește și Surda de la Sisi stăpânită de o nepotolită gelozie pisicească legată de cei patru pisici de curând fătați (de altfel nejustificată motanul fiind castrat), în clipa când tocmai se pregătește să sară gardul pentru a merge să-și alăpteze bastarzii. După ce o vede plecată pe rivală, îl ia în primire pe motanul și încep a alerga prin copaci. Se îmbrățișează, se pupă, minute în șir până ce obosesc. Apoi împreună se urcă pe acoperiș, în locuri doar de ele știute și până pe seară nu le mai vede nimeni.

Între timp soarele pune stăpânire peste toată grădina și ziua își intră în drepturi.

A consemnat Dorina Stoica

El este domnul ȘPÂ

Surda -(intrusa)

Doamna SISI

Binecuvântare

Vreau să versuiesc,

Cu glas îngeresc,

Într‑o zi de vară

Când plouă cu flori,

Răsari Maică‑n zori,

Când se culcă luna

Pân‑a doua zi.

Vino şi pe seară,

Curată Fecioară,

Oriunde ai fi,

Roagă‑ţi Fiul sfânt,

Să dea binecuvântare,

Pentru fiecare

Om de pe pământ,

Ce te poartă‑n gând.

Vino‑n miez de noapte,

Când mă rog în şoapte,

Cu alai de îngeri

L‑ale mele plângeri.

Maic‑ajutătoare,

Şi izbăvitoare,

Maica tânguirii,

Izvorul iubirii

Frumuseţea firii,

Gingăşie aleasă,

Veşnică mireasă.

Maică nenuntită,

Rugă mult‑primită

Umple‑mă de har

Maică, dar din dar

Jertfă şi altar,

Mieluşică blândă,

Inimă ce cântă,

Candela aprinsă,

Flacără nestinsă,

Floare‑mbobocită

Precistă iubită!

Roua dimineţii

Tu eşti Maica vieţii

Albă iasomie,

Maică poezie!

Apă ne‑ncepută,

Rugă ne‑ntreruptă

Mireasma crinilor,

Nădejdea creştinilor.

(Dorina Stoica)

Geamantanul cu vise frumoase

Când grâul se coace 

mă îndragostesc

de păsări, de flori și de ape

de oameni de gâze de zori

de tot și de toate!

Când soarele-ncălzește

pământul toți macii câmpului

spre el zâmbesc

de soare, de lună de stele

de toate mă-ndrăgostesc!

În luna fierbinte a lui cuptor

așa mă apucă un dor

și ca un fluture zbor

spre un tărâm îndepărtat

spre locuri

pe care doar le-am visat.

Când pepenii se coc,

eu mă îndrăgostesc

de tot ce e viu, 

de tot ce-i firesc

îmi iau gemantanul

cu vise frumoase

și las câte unul 

prin curți și prin case...

(de Dorina Stoica)

imagine de pe internet