Cu
geamantanul lângă mine pe un fotoliu mai izolat în aşteptarea şoferului care
trebuie să deschidă portbagajul maşinii îmi cântăresc emoţiile, trăirile şi
regretele în această ultimă zi a aproape împlinitului pelerinaj în Țara lui
Iisus, Israel. Regret că nu am văzut toate câte ar fi putut fi văzute, timpul ce
a trecut prea repede şi de ce să nu recunosc îmi va fi dor de minunatele icoane
ce se află în lăcaşurile de referinţă de aici, de la Locurile Sfinte din
Israel, de zâmbetul cald al evreilor din Palestina, de trăirile intense pe care nu pot să le redau în cuvinte,
de cele trei prietene Elena, Mirela şi Loredana dar şi de grupul de pelerini, oameni
deosebiţi pe care nu ştiu dacă îi voi mai întâlni vreodată în viaţa aceasta.
-
Ne îndreptăm spre
una dintre cele mai frumoase regiuni ale Israelului, o zonă colinară
împădurită, bogată în vegetaţie ce poartă numele de Ţara Sfântului Ioan Botezătorul
sau Ein Karen ceea ce se traduce “fântâna din vie.” Vom parcurge circa 10 km cu
autocarul iar apoi pe jos pentru a ajunge la mănăstirea închinată locului unde
a fost născut Sfântul Ioan Botezătorul.
-
În secolul al
cincilea Patriarhia Ierusalimului a construit aici o Basilica. Ea a fost
devastată şi apoi reconstruită de-a lungul istoriei. Actuala Mănăstire ce
poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul în forma pe care o vedem astăzi a fost
refăcută de musulmani. Este o mănăstire catolică, relativ nouă.
În stânga
altarului se găseşte grota ce se crede a fi o parte din casa în care a locuit
Sfântul Ioan. Atunci când Irod a poruncit să fie omorâţi toţi pruncii cu vârsta
de până la 2 ani, în pericol se afla şi copilul preotului Zaharia şi a femeii
lui Elisabeta. Plecând de acasă cu pruncul Ioan, Elisabeta s-a ascuns în munţi.
Când a văzut pe romani că se apropie de
locul unde se afla, s-a rugat lui Dumnezeu să o ajute să-şi poată salva
pruncul. Atunci, o stâncă s-a crăpat şi i-a permis femeii să intre acolo pentru
a scăpa de urmăritori. Se spune că tot aici era un izvor cu apă bună de băut
iar deasupra stâncii a crescut un copac. Acesta se apleca pentru a o ajuta să
culeagă roadele când erau numai bune de mâncat.
În scurt
timp încântaţi de priveliştile minunate ce se descopereau privirii cu fiecare
kilometru străbătut, am ajuns la Mănăstirea unde a fost casa Sfântului Ioan Botezătorul. Nu departe e Mormântul
Sfintei Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul Locul poartă numele Even
Sapir. Cu oarecare regret părăsim acest loc de o frumuseţe aparte, o zonă
împădurită cu vegetaţie abundentă care ne face aproape să uităm de munţii golași,
ruginii din deşert şi să avem impresia că suntem la noi în România, care după
ce am străbătut aceste istorice meleaguri mi se pare a fi cea mai frumoasă ţară din
lume.
Ultimul
popas înainte de a ne îndrepta spre aeroportul din Tel Aviv, Ben Gurion îl
facem la biserica din Lida, Patria Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Biserica
este ortodoxă și a fost construită pe locul unde a locuit mama Sfântului. Tot
aici a fost și îngropat. În biserică în partea dreaptă a altarului se află lanţul
pe care l-au folosit pentru legarea Sfântului mai înainte de a fi omorât. Ne
închinăm la icoana care înfăţişează pe Sfântul Gheorghe, pe Maica Domnului și la
racla cu Sfintele Moaşte, Coborâm apoi în mormânt la cripta unde s-a aflat
trupul îngropat. Moaşte ale Sfântului Gheorghe se află în multe biserici din
lume. Impresionantă este frumuseţea mulajului din marmură albă a trupului tânăr
a Sfântului Gheorghe care este acoperit cu mir bine mirositor şi mir de nard.
În semn de evlavie credincioşii îl cumpără şi îl varsă aici pe mulaj pentru ca
alţi pelerini să înmoaie bucăţele de vată sau şerveţele. Mi-am scos din geantă
micul iconostas de care nu mă despart niciodată şi l-am lăsat câteva secunde să
se îmbibe cu mir. Recunosc, am fost cam lacomă deoarece am înmuiat şi câteva şerveţele
pentru a duce şi celor de acasă o picătură de sfinţenie de la acest ultim popas
duhovnicesc, la Lida unde a primit moarte martirică, Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe, mult iubit de noi românii.
Cântăm troparul Acatistului „ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor
săraci folositor, neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător, purtătorule
de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe,
roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” şi ne mai închinăm
odată la icoană, cumpărăm, lumânări şi iconiţe apoi ne urcăm în autocar tăcuţi.
Părintele Roman ne citeşte „Rugăciunea
pentru călătorie” după care îşi ia rămas bun de la noi. Scriu în grabă un
pomelnic pe care îl dau părintelui împreună cu cei 5 $ rămaşi.
Privim pe
geam împrejurimile Ierusalimului în timp ce părintele Sorin Dumitru ghidul de
la Mitropolia Craiovei care ne va însoţi
până pe Aeroportul Henri Coandă din Capitală ne vorbeşte:
-
Între statul Român şi
Israel au fost relaţii de colaborare şi de strânsă prietenie pe tot parcursul
istoriei. Până prin anii 65 aceste locuri erau lipsite de vegetaţie. Nisipul şi
piatra au fost acoperite cu un strat de pământ fertil care a fost adus
din…România cu vapoarele.
Un val de
căldură mi-a cuprins întregul corp. Dar nu zăpușeala de afară era motivul, ci
un soi de fericire şi mândrie naţională, o frăţietate cu aceste ţinuturi
biblice pe care tocmai le lăsasem în urmă. Aici am auzit de nenumărate ori despre
persoane din România care au donat sau au contribuit la ridicarea unei biserici,
a unei mănăstiri. Mi-am amintit de o cunoştinţă care m-a rugat să-i aduc puțin pământ
de la Locurile Sfinte. Îi voi spune că pământul ţării este asemenea, celui care
face să înflorească pustiurile Israelului.
Mi-am scos
din geantă cartea cu acatiste şi cu lacrimă de recunoştinţă ascunsă în colţul
ochiului, am
început să citesc în timp ce avionul zbura lin peste mări şi ţări.
Cuvintele mele sărace oricum nu ar reuşi niciodată să exprime recunoştinţa
pentru acest dar minunat pe care Dumnezeu, prin oameni al căror suflet doar El
îi ştie, mi l-a făcut mie păcătoasa.
“Doamne,
ce bine e sa fii oaspetele zidirii Tale: vântul bine înmiresmat, munţii care
tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul
razelor şi curgerea lină a norilor. Întreaga fire şopteşte tainic, toată e plina de mângâiere, păsările şi dobitoacele
poartă pecetea iubirii Tale. Binecuvântat este pământul cu frumuseţea cea
degrab trecătoare care deşteaptă dorul de veşnicul locaş unde intru
nestricăcioasă frumuseţe se aude cântarea: Aliluia!” (condacul al 2-lea)
“Slavă ţie pentru oamenii pe care pronia Ta mi i-a adus
în cale.”
“Împărate al
veacurilor, Cel ce nu suferi stricăciune, Tu ţii în dreapta Ta toate cărările
vieţii omeneşti cu puterea proniei Tale celei mântuitoare. Îti mulţumim pentru
binefacerile Tale cele arătate şi cele ascunse, pentru viaţa pământească şi
pentru cereştile bucurii ale Împărăţiei Tale. Arată-ne şi de acum mila Ta,
celor ce cântăm: Slavă Ţie, Dumnezeule în veci!” (condacul 1)
(Acatistul
de Slavă şi Mulţumire aduse lui Dumnezeu pentru toate)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu