Încep
ziua cu două cuvinte din realitate: “Doamne ajută-mă”!
Descui
poarta. Stropi de noroi pe spate,
plâns
enervant. Aș mai face rost de un vis colorat
dar dimineața vine întotdeauna prea devreme
după o noapte începută prea târziu.
Peste orașul neclar se tolănește leneș un răsărit alunecos de
ploaia asta insistenă de toamnă ce spală meticulos acoperișuri
dar dimineața vine întotdeauna prea devreme
după o noapte începută prea târziu.
Peste orașul neclar se tolănește leneș un răsărit alunecos de
ploaia asta insistenă de toamnă ce spală meticulos acoperișuri
după
seceta prelungită din vară.
Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc sau am murit ieri.
Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc sau am murit ieri.
Strada
pe care alergam la schimbul unu, e mută
și
se termină cu un cimitir.
Niște
femei aflate la menopauză își duc nervoase
liniștea
la Spitalul de psihiatrie. Vin de acolo pensionate
și cu rețete compensate de sedative și somnifere.
În
gară călători adormiți cu diagnostice
cumplite
așteaptă primul tren spre Iași.
„Iată
stau la ușa ta și bat!”
Unele
uși se deschid doar pe dinăuntru,
umbre
nemișcate, spinări obosite rezemate de pereții,
ochi
cârpiți cu rămășițe de somn.
EA!
s-a făcut un dumnezeu mic și răutăcios
care
pisează fin pastile, de două, trei ori pe zi,
mama
ei de viață!
Se
ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,
țipă
la el că i-a pus în spate o cruce
prea
mare, că a mers la biserică, s-a rugat, a postit,
că
tolănită pe viața ei toată lumea doarme bine și mult.
În
timp ce umbra LUI pleacă hai-hui noapte de noapte
pe
străzi pustii ca să-și caute o viață adevărată,
ea
se simte ca o frunză strivită între filele unei Psaltiri vechi.
De
fapt nu mai trăiește de mult dar nici pe el
nu-l
lasă să trăiască. Stă mereu cu ochii închiși
ca
și cum i-ar fi frică să nu citească cineva în ei o
mulțime
de cărți interzise și de păcate nemărturisite.
Mâinile
DÂNSEI tremură atât de tare
încât
nu mai pot duce lingura la gură,
picioarele
merg împiedicat și face pe ea
dar
nu vrea să moară, pesemne ii este teamă
că
va muri atât de tare încât
nu
va mai putea învia la a doua venire a lui Hristos
și
că pentru toate acestea merită să vină pedeapsa
de
la Dumnezeul cel bun și drept care nu pedepsește
ci
doar mustră, cu durere de dinți, de cap, de gât,
cu
grindină, cu potop, cu foc, cu sabie, cu glicemia mărită,
cu
cutremur, cu nebunie și pucioasă.
Închei
ziua cu două cuvinte din realitate:
“Doamne
iartă-mă”! Încui poarta.
E
toamnă și plouă. E noapte și plâng.
De
după dealul din spatele cimitirului se uită la mine o nouă zi.
În
timp ce Dumnezeul cel bun mă iartă, mă pregătesc să păcătuiesc din nou.
Dimineața
vine întotdeauna prea devreme.(© Dorina Stoica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu