O poezie cu „îngeri mirosind a brândușe târzii” ce surâd printre lacrimi –Mihaela Aionesei „Surâsul dintr-o lacrimă”, Editura „Eurostampa”, Timișoara 2015.

 „nu știu nici de ce scriu,/ mă las purtată de o entitate crescută de ceva timp în mine. / nu o văd, dar o simt/  în fiecare dimineață își scaldă fața/  cu lumina din ferestrele mele veșnic închise. / ea e cea flămândă de lumină, / de tandrețe, (melancolie albă)”

Am pătruns oare în universul fermecat al poeziei,  ori am intrat într-o biserică unde eram doar eu cu sufletul ei și cu noi era Dumnezeu?  

M-am transpus între paginile cărții „Surâsul dintr-o lacrimă”, Editura „Eurostampa”, Timișoara 2015, despre o altă lume din lumea Mihaelei Aionesei de parcă aș fi pășit direct într-o lacrimă căzută din cer. Acolo, în acea lacrimă m-am întâlnit cu sufletul de cristal al poetei cu nume de înger, copil orfan de mama ori poate de Maică a lui Dumnezeu.  

 Am fost atât de copleșită de tăria cuvântului, de talentul ei,  dar mai ales de tristețea pe care nu a ascuns-o, dar pe care puțini au simțit-o, încât am făcut un pas înapoi și mi-am spus că nu voi avea niciodată curajul să compun un eseu depre acest volum de poezie.  I-am scris câteva rânduri: „Îți citesc poeziile. E atâta tristete...Nu cred că voi putea să mă ridic la înălțimea scrisului tău. E o lume în care eu nu încap. Am încercat să intru în universul poetic al acestei cărți. Pana acum n-am reușit...Esti mult prea complexă. Simplitatea mea se revoltă. Mă înclin cu respect și fac un pas înapoi pentru moment, ori pentru todeauna. Încă nu știu.“

Dar, „mi-am luat stelele în cap” așa cum spune poeta și am îndrăznit, ca de fiecare dată să citesc mai depare, până la capăt și să ajung la Dumnezeul din miezul acestor poeme religioase atipice. Am parcurs pagină cu pagină de parcă aș fi urcat niște trepte de lumină spre sufletul poetei zăvorât în lacrima tristeții.

Nu m-am putut opri nici măcar pentru a aprinde o lacrimă pe care s-o adaug plânsului ei, căutând acel surâs promis în titlul cărții. Nu l-am găsit. Poate era doar o scurtă înseninare stârnită de o boare de amintire a vremurilor copilăriei când, prin („livada copilăriei”) „mă cutreieră vara cu alaiul de cireșe/ amintirile sar din răni / precum sâmburii despuiați de fructele prea coapte / prin livadă umblă desculț un dor nebun  pe care doar tu  îl poți alina cu a ta mireasmă”, ori în vreme ce, „pribeagă” înalță o „rugă ”: o, Doamne, sunt atât de mica/ fără Tine umbra mea n-ar încăpea/  nici într-o talpă de furnică.”, cerându-I Creatorului puterea „să-mi port crucea ca pe zbor/  și când te-oi simți aproape  să-mi vând sufletul la flori”. O fi oare surâsul aflat în „vara cu suflet cireșiu” ce seamănă cu-n Rai “o, Doamne, ce dor îmi este de vara / cu palmele transpirate de teamă/  și sufletul cireșiu în grădina de peste drum/ vis a vis cu ulița unde fructele/  erau interzise mai ceva ca-n rai/  dar bune”?

O tristețe ancestrală ce seamănă cu a Îngerilor păzitori alungați de păcate prin colțuri de Univers, sau cu o ceață deasă în spatele căreia știu sigur că stă să ne bucure un soare blând, m-au făcut să-mi acoper sufletul cu tăceri pentru a simți vibrația unui vers ce curge ca o apă ce vine și tot vine, ca o teamă.

O poezie asemenea unui  plâns de copil lăsat singur în casă, așa curge versul Mihaelei Aionesei în volumul „Surâsul dintr-o lacrimă.” Dumnezeu este omnipresent și omnipotent  în poezia ei și „…umblă cu traista plină/ să ai la îndemână mila și bunătățile cerești/  trebuie doar să întinzi mâna” („staruintă”), sau este durere ori poate „zbatere” ca o rană ce nu se vindecă și nu se uită. Dumnezeu mi-a lăsat în viață o zbatere –/  decembrie tâlhărit/  pentru a nu uita niciodată / dar din dar se face dor și rai de mamă /  când n-o ai („puterea numelor”).

Durerea pierderii mamei și dorul sfâșietor de ea, o vom întâlni în mai multe poeme iar dacă le vom citi până la sfârșitul cărții va fi si durerea noastră, de a fi pierdut pe cineva drag. Dispariția mamei (căci cine n-are mama?), gândul că o vom pierde ori am pierdut-o deja, ne va lăsa „plânsul” și „cerul gurii amar”.  „la colțul casei iasomia plânge/  și cerul gurii mi-e amar/   căci știu că-n poarta vremii n-o să mai fie/  măicuța ce mă aștepta în an”(„rascruce de suflete”).

“„Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”, așa ne spune David într-un Psalm. Despre o altfel de teamă ne vorbește poeta în poezia „ lumină vie” și „când te vei apropia de mine/  fă-mă Doamne să nu-mi fie teamă/  de a Ta lumină vie”.

Nu este un Dumnezeu teamă, ci un Dumnezeu lumină greu accesibil, dar preferabil unei prăbușiri, unei clacări ce s-ar putea produce atunci când acesta lipsește din viața omului /„și în loc să-L încerce cu sufletul înmuiat / în lacrimă pe Dumnezeu/  se prăbușește și clachează /  lăsând să treacă peste el / șirul de zmei care ar fi putut fi /  în locul pietrei sub care umbra nu poate exersa/ saltul în propria ființă / și-un puf de lumină se stinge de la sine/  fără să fi încercat să fie /  doar atât să fie...”,( „puf de lumină sau de păpădie”).

Cele cerute sunt simple, omenești, strigăte ale neputinței, când singura speranță în suferința fizică și în singurătate este Dumnezeu, așa cum tragic ne spune în poemul „spitalul unde moartea spune rugăciuni în șoaptă” poeta: „Doamne fii bun și prelungește-mi minutul de singurătate cu Tine/   astăzi aș vrea să stau dacă nu ai treabă în alt loc/   să-mi alini sufletul răstignit pe patul unde /  moartea îmi spune rugăciuni în șoaptă /  îngerii stau în genunchi la colțuri și plâng/  a singurătate”.

Acest volum trebuie citit în întregine de la un capăt la altul pentru ca apoi să o iei de la capăt și să recitești fiecare poem.  E un fel de rugăciune continuă, spusă  cu propriile cuvinte nu din cărți cu scoarțe negre, ci din suflet. O strigare la cer a neputinței de a atinge starea aceia de sfințeie spre care tânjește orice suflet care l-a desoperit pe Dumnezeu și își pune toată nădejdea în El.

În poemul  „umbra sihastră”  conștientizarea nimicniciei ființei umane, a posibilității reduse de a ascede spre cele înalte datorită duhului acestei lumi  în raport cu  aspirația omului, este sfâșietoare.  Până și îngerii se dovedesc neputincioși în demersal lor  adeseori imposibil. „e frig și în frigul meu/   îngerii n-au loc de aripi /  sunt ca și mine speriați/   de stăpâna neputință /  și se roagă și mă rog /  să-mi scadă fierbințeal/  și-un păstor bun/   să-mi adune miei rătăciți /  pe pajiștea nebună care fuge/   fără să știe de cine unde/  și lasă în mine mereu un loc gol /  mereu mi-e gol fără tine…”

O carte de poezie cu „îngeri mirosind a brândușe târzii” ce surâd printre lacrimi, așa am numit cartea Mihaelei Aionesei pe care am citit-o cu evlavie și cu uimirea de a descoperi un suflet frumos, dar trist, un copil din stele rătăcit aici pe pâmănt, poate pentru a ne învăța lecția iubirii și a răbdării în suferințe.

Mă înclin până la pâmânt în fața lui Dumnezeu ce l-a făcut pe om atât de frumos: “ Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el”( Ps. 8).

Acest volum de poeme a fost încununat cu marele premiu al juriului la concursul „Credo” de poezie religioasă de la Mănăstirea Lăpușna 2015.

Dorina Stoica.