Într-o sfântă mănăstire un călugăr vieţuia.
toate le făcea cu trudă, dar de nimeni n-asculta
iar când îl certa vreun frate tare se mai supăra.
Într-o zi primi poruncă: „Frate, făr-a te mâhni,
ia să pleci în lumea largă, până ce te vei smeri.
Ai aici bani în pungă pentru anul cât vei sta
Să plăteşti din banii aceştia pe oricine te-o-njura”.
Şi plecă. Merse în lume, anul trecu îndată,
iar bănuţii cei din pungă într-o zi se gată.
Atunci bătu în poartă, aşteptând ca să-i deschidă
cel care păzea intrarea şi privea printr-o firidă.
A stat el, a stat la poartă două zile şi trei nopţi
cerându-şi umil iertare la stareţ şi-ntregii obşti.
Dar în cor spuneau cu toții: „Pleacă, eşti un ticălos,
un rătăcitor, hoinar, un netrebnic păcătos.
Banii obştii, fără frică, un an tot i-ai cheltuit
iar acum fără ruşine tot la noi ai revenit”?
A mai stat încă o vreme pe la porţi şi-l ocăra
toată obştea mănăstirii, dar el nu se supăra.
Pân-la urmă, vine-un frate, zguduit de-aşa răbdare:
„Cum de-nduri fără cârtire şi fără de întristare”?
„O, sunt vesel, fericit! Un an întreg am dat
bani la cei care m-au jignit şi m-au scuipat,
iară voi, fără de plată, fără să primiţi un ban,
m-aţi certat în două zile cât străinii într-un an”.
De atunci, pe-acel cucernic nimic nu-l mai tulbura
şi-a slujit cu bucurie, smerit, toată viaţa sa.
(din "Izvorul îndepărtat", edit Pim 2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu