Acatiste sentimentale sau în căutarea certitudinilor -De Roxana Galan

Volumul Dorinei Stoica, „Sentimente sub formă de acatist”, apărut la Editura PapiruS Media în 2021, cu o prefață scrisă de jurnalista Daniela Șontică, ne oferă încă de la prima atingere a privirii, imaginea celestă a nesfârșitului gând ce caută împlinirea, între zbaterea vieții comune și înălțarea către infinit. Însoțită de fotografii inspirate, cartea poetei ne poartă într-un univers personal, sugestiv, însă codificat, ce dezvoltă o relație între un „Tu” imaginar, cu rădăcini undeva în realitate și eul poetic, ce cochetează cu frumusețea curată și cu mângâieri aduse sfințeniei: „...voi agăța rugăciuni pe aripile unor îngeri/ prea triști ca să mai fie păzitori/ și legămintele șoptite sub patrafir într-o duminică/ acolo unde ploaia de bucuria întâlnirii cu soarele/ desenează un curcubeu și niște sentimente sub formă de acatist./ Cum privește lumea sensibilitatea poetică a autoarei? Ea visează că nu poate ajunge la ziua de mâine: „Îmi crescuseră niște gânduri prea lungi./ Atârnau în neorânduială transpirate/ peste anotimpul fără ploi./”... „Cineva îmi fura când dormeam aerul de respirat/”... „Întindeam mâinile spre ziua de mâine/ și visam că nu pot ajunge la ea.” Dorina Stoica percepe timpul ca o continuare sau învățare a gesturilor ce se reiterează prin moștenire: „Când eram tânără... mama mergea în fiecare duminică foarte de dimineața”...„ la biserică” „Eu mă sculam foarte târziu,/ îmi făceam o cafea amară,/...„Acum mă scol în fiecare duminică/ foarte de dimineață./...„mă îmbrac frumos și merg la biserică/ Mama își bea cafeaua cu îngerii.” Autoarea se întâlnește, tot la cafea cu singurătatea, pe care o percepe ca pe o mare realitate în care, ne pierdem fiecare. Invitația singurătății de a sta de vorbă cu autoarea, primește imediat răspuns: „Vreau...când zorii vor sfâșia/ întunericul ca un hohot de plâns/ vom sorbi împreună cafeaua, apoi ne vom urca/ în tren și vom lăsa în urmă trecutul.” În „De n-ar fi luna”, poeta devine observatorul sensibil al sentimentelor îngemănate cu senzațiile provocate de natură, în special de lună și de efectele ei asupra ființelor ce trezesc și adulmecă o nouă zi: „din vreme în vreme, o mașină stropește cu lumină iarba de pe lângă garduri./ Dau drumul pisicilor afară și apoi/ ascult pașii trecătorilor matinali/ ce rup în fâșii întunericul./ ...aștept nemișcată,/ să mă ia în brațe somnul.”/ Tăcerile par un clip retrăit, repetitiv, ca un vis ce surprinde meditația eului încorporat divinului: „...un ocean de tăceri.../ Liberă pornesc/într-o călătorie inițiatică,/ departe de propria-mi ființă,/ spre Dumnezeul/ cel amintit și implorat/ la supărări și apoi/ uitat.”/ Croșetând cuvintele cu care se joacă de-a v-ați ascunselea, autoarea descoperă dincolo de trecere că, ceea ce simte sufletul și văd ochii se transformă în cuvintele prin care poate bate la poarta raiului. Când simți dedublarea ca un experiment permanent, ce te scoate din sine, poți să te izolezi de rest și să descoperi întreaga ta ființă: „Nesomnul stă ascuns după ușă./ În timp ce-mi fac pravila de rugăciune/ se urcă în pat și adoarme./...Trag ce-a mai rămas din noapte/ peste teamă./ Nesomnul sforăie la picioarele mele.” Este efectul folosirii personificărilor pentru stări omenești, sentimente: nesomnul, singurătatea, efect ce are capacitatea de a da lirism tuturor senzațiilor greu de exprimat în cuvinte. În „Sfat în doi”, același procedeu asociat imaginii vizuale, surprinde un „praznic” ce arată starea omenirii în fața iminenței și necunoscutului moment al apocalipsei. Poeta e conștientă de declinul umanității și-l strigă artistic. Își dorește ca timpul profetizat să se împlinească: ”...să punem la cale un praznic/ cum nu s-a mai văzut,/ la care să poftim pe toți/ cei „săraci cu duhul”,/ pe „acei care plâng și însetoșează de dreptate”,/ pe făcătorii de pace/ și pe cei prigoniți pentru dreptate.”/ Grăbind mișcarea timpului,/ să așteptăm învierea morților/ element cu element/ și a doua venire a lui Hristos./ Neputința umană în fața timpului se transformă în „Tăcerea care aude tot”. Aceasta... „Se sparge în cioburi incolore./ Nu ne iubim nici părinții,/ nici frații, nici dușmanii./ Într-o dimineață ne trezim fără ei./ În piept rămâne o neputință ce doare/ și amintirea unei zile trecute,/ pe care am da orice s-o aducem înapoi,/ ca s-o schimbăm.”/ Poeta strânge cu aspiratorul urme de viață: „piele, praf, lacrimi, doruri, bucurii” care o fac să audă „rugăciunile mamei.” Simte „țara” și vrea să rămână, când nu va mai fi, cea care-i va face pe prunci „să zămislească în somn.” Mai departe, adună pâinea sfântă și se privește din trecut „un copil așa mic” spre un viitor „despre care nu știam încă nimic”, simțind imensitatea spațiului și timpului, mișcate de ea, adică de un suflet în care se „face frig”, într-o zi, din senin. Ceva, undeva, aparent insignifiant, este țara, acolo unde simțim patriotismul din inima poetei: „...e țara pierdută într-o „gară din lume”, unde se întretaie harta noastră cu cea a lumii noastre: „Mai înainte de a o pierde/ nu se vorbea prea bine despre ea./ Totuși e singura țară a mea./ O iubesc/și-mi pasă de ea.”/ Povestește Dorina Stoica despre propriul destin, despre propriile alegeri, despre viață: „Se cunoșteau din copilărie./Pe atunci visau.../ Însă ea a devenit un cuvânt zdrențuit,/ iar el un bețiv/. Imediat își dorește schimbarea, de aceea e pusă pe renovări: „Dărâm gardurile,/ las iarna să emigreze,/ deschid geamurile,/ opresc ceasurile./ Iubirea apusă o împletește cu gânduri înălțate cerului, credinței: „Împletesc mătănii din fire negre/ de gânduri și le vând pe nimic/ unor îngeri șomeri, ca și ei.”/ De ce scrie? Se întreabă poeta. E un gând-întrebare, ce o macină constant: „...scriu când mi-e bine, scriu când mi-e greu,/ scriu pentru alții, pentru mine,/ dar mai ales scriu pentru Dumnezeu.” Jocul de cuvinte, imagini, gânduri, senzații se derulează vesel, în poezii ca: „O să azi și o să mâine./ O să fiere, o să miere,/ O să plâng și o să sânger/ O să cântece de înger./ Cele mai multe mărturii ale autoarei sunt făcute către și în fața Lui Dumnezeu, ca om care dorește mai mult decât atât, om ce-și dorește însemnarea trecerii prin reconstrucția umanului: sunt...„ Femeie, soție, mamă,/ bunică, gospodină, poetă/...oscilez între „tu Doamne al meu știu/ ierți mereu./” și ...„Ce liberă aș fi dacă/nu m-aș fi născut cu o cușcă în mine!”/ Esențele lirice încearcă să scurteze „babilonia” lumii: „În blocul acesta cu zece etaje locuiesc/ o mulțime de oameni/ și gândaci de bucătărie/, peste tot, spune autoarea, sunt instrumente care ne proiectează într-o „lume virtuală” ce devine „acasă.” Dezamăgire, singurătate, meditație stări ce emană frământări, surse de inspirație artistică. Ultimele pagini intitulate „Neterminatul joc” sunt un fel de maxime poetice despre sine, despre relația acestuia cu viața. Poezia Dorinei Stoica, din acest volum, în special, e plină de parfumuri, gesturi, meditații și imagini ce se mixează armonios în metafore încântătoare. O poezie ce sintetizează neliniștile poetei, ce se extind asupra anxietății unei lumi tot mai îndepărtate de echilibru și frumusețe...

Dreptatea și viața sub ocrotire dumnezeiască. - Un comentariu literar despre un poem dintr-o recentă carte - FLORIN GRIGORIU

Despre patru scriitori, care au fost și sunt, și o scriitoare, care este, dar și despre alții, cu un același ideal: Dreptatea și viața sub ocrotire dumnezeiască. 

”G. Ibrăileanu continuă să fie un reprezentant nobil al umanității, justificându-i existența în fața Celui etern. E trimisul generației trecute de intelectuali ieșeni către românismul de mâine. Iese din spiritul de iubire și de jertfă al socialiștilor, care, în condițiunile noastre sociale deosebite, s-au îndrumat spre țărănimea obijduită, cerând pentru ea dreptate și lumină. Cărturar de mare cultură, de inteligență ageră, a fost un luptător pentru ideal, fără viclenie și fără preocupare personală.” Mihail Sadoveanu, în revista ”Însemnări ieșene”, anul I, Nr. 7, 1936. ”Cea mai mare speranță a mea este de a putea să dorm, la sfârșitul vieții mele, să dorm fără vise. Uneori sunt obosit de propriile mele gânduri, de apropierile de gânduri care se fac de la sine, de pornirea de a așeza răul înainte. Durerea se umflă și devine fabuloasă și e așa de parcă aș visa un vis. Un vis în care se face că statuia lui Venus din Millo, mare cât un Zeppelin, plutește liniștită pe cer, lungită, iar apusul de soare îi izbește sânii. Și eu alerg pe străzi, pentru că ea coboară spre mahalale, iar când orașul se termină și când copiii cu puțele goale și cu buricele goale și strălucind de nădușeală aleargă după mine în lătrături de câini, eu încă mai fug după acea statuie uriașă, care urmează să se prăbușească undeva, după o lizieră. De ce alerg, nu știu. De ce latră după mine câinii, nu știu. De ce e uriașă acea statuie de piatră – pe care am văzut-o cândva cu ochiul liber într-un muzeu – nu știu. Și de ce prefer, în locul unei idei lucide, patul și transpirația și făptura unei idei lucide, iarăși nu știu, Vă supără că v-am povestit un vis? ” Nichita Stănescu, pagina 535, volumul ”Fiziologia poeziei”, Editura Eminescu, 1980, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, având acordul autorului în 1983, proză și versuri, 640 de pagini. Poemul următor aparține scriitoarei bârlădene Dorina Stoica, din volumul de 53 de poeme și 31 de sentințe/ versuri/ cugetări, numit ”Sentimente sub formă de acatist”, Editura Papirus S. Media, Roman, prefață Daniela Șontică, un cuvânt -pe o manșetă a cărții- de Ioan Holban, 108 pagini, și este la paginile 54-55: 

 ”O SĂ AZI ȘI O SĂ MÂINE 

O să luni și o să marți, 

O să miercuri, o să joi, 

O să singur, o să voi, 

O să tu și o să noi 

O s-o lună, o să două 

Stați în casă, vă spun vouă! 

O să strig și o să tac, 

O să stric și o să fac, 

O să grâu și o să pâine 

O s-ajung și până mâine? 

A venit și o să treacă, 

O să-n casă, o s-afară-.

O să primăvară-vară, 

O să iar copii la școală, 

O să scăpăm și de boală, 

O să rabd, o să plângând. 

O să tare și-o să-n gând, 

O să vină și-o să Învie 

O să Euharistie. 

O să struguri și-o să vin, 

O să nori și cer senin, 

O să dor și o să zbor, 

O s-aici, o să departe, 

O să teamă, o să moarte, 

O să lună, o să soare, 

O să iar dor de plecare. 

O să fiere, o să miere, 

O să fie Înviere! 

O să cântece de înger, 

O să plâng și o să sânger, 

O să cânte ciocârlia,

O să-nverzească glia, 

O să treacă pandemia, 

Vom gusta iar Liturghia.”

 Acest poem superb, sigur le-ar fi plăcut celor trei mari scriitori. Lui Garabet Ibrăileanu, pentru că la 150 de ani de la naștere, Editura din Roman, Filiala ”Filip Brunea –Fox” ((mare publicist, dar și traducător, n. Roman 17 ianuarie 1898 - 12 iunie 1977, București), a U. Z. P. R și Societatea Culturală ”Clepsidra” Roman recomandă cartea, în ”Colecția ”2021-Anul Garabet Ibrăileanu, 150 - de ani de la naștere” și nimeni nicăieri n-a spus acest fapt de bine literar (sau poate au spus, dar e bine să se mai știe!) G. Ibrăileanu (n.1871, 23 mai, Târgu Frumos, în 1889 la Roman înființează revista ”Școala nouă”- + 11 martie1936) este un critic literar de seamă, un prozator remarcabil, dar a scris și cugetări, versuri, ziaristică, făurind diverse publicații, inclusiv ”Viața Românească”, iar caracterizarea lui Mihail Sadoveanu prezentă la începutul acestui articol vorbește și de ” spiritul de iubire și de jertfă” și de dorință-încredere în țărănimea dătătoare de hrană, în școală și intelectualitate, în societatea noastră, dorind a nu fi obijduită, cerând - dorind ”dreptate și lumină”, crezând în ”românismul de mâine”. Mihail Sadoveanu (5 noiembrie1880, Pașcani - 19 octombrie 1961, București), mare romancier, povestitor, publicist, dar și poet (”Daim”, 1990, versuri, psalmi și imne de dragoste), cel care l-a protejat și admirat pe Nicolae Labiș (1935-1956/ 65 de ani de la moartea năpraznică!), coleg și prieten-scriitor apreciat și de Nichita Stănescu, în stilul căruia este acest poem, despre care poate ar fi scris, dacă l-ar fi văzut, așa cum a scris despre Anton Pann și cartea sa din 1831, citate de la paginile 213 - 214 ), din numitul mai sus volum (E bine de știut și acestea, la 190 de ani de atunci!) în anul când apăreau ”Poeziile deosebite sau cântece de lume”,((n.m. Da, poemul de mai sus, este și el un cântec de lume, al lumii de azi, necăjită!)) Anton Pann nu numai că nu era asincron – nici n-ar fi avut de ce să fie - ci era el însuși un fondator, nu al curentului numit mai târziu balcanism, ci al spiritului intelectual și de viață plutitor peste Balcanii seculari.” ((n. m.Și putem la fel spune-despre acest poem- plin de spirit intelectual și de dorință de viață morală, creștină, și în această parte de lume,poem care ar trebui să fie tradus, inclusiv cu muzicalitatea lui de doină străbună,de jale și de optimism totodată, de încredere în Cel Ce Este Adevărul.)). ”Tată de cuvinte, mult a suferit Anton Pann de pe urma inimii sale care-i stârnea stihul.” ((Admirabil spus! Pentru toți prieteii noștri scriitori și ziariști (mame și tați de cuvinte) pierduți anul acesta și anul trecut din cauze diverse -)) (...) ”Poveste vorbei”, spusă în cuvinte, constuie una dintre cele mai profunde revelații pe care le poate închide în sine un artist al cuvântului. (...)”Povestea vorbii” se situează în scara dantescă spre sfârșitul Purgatoriului și începutul îndepărtat al unui Paradis rubicond.” Poemul este una dintre maile poezii ale poetei. Și repet începutul, ” Cărturar de mare cultură, de inteligență ageră, (...) un luptător pentru ideal, fără viclenie și fără preocupare personală.” Textul sadovenian pare a vorbi despre toți scriitorii care, la fel ca Dorina Stoica, au străduință întru îndemnul altui mare scriitor, înaintaș ”A patriei cinstire” și Slava Limbii Românești, pentru că autoarea cărții comentate aici, în acest mod aparte, pentru că merită (dovadă fiindu-i și celelalte 14 cărți dintre anii 2008-2021, nesocotind antologiile în care este cuprinsă cu proză, poezii, note de lectură). Ea scrie și pentru toate poetele/ scriitoarele/ despre care nu am amintit una măcar, dar las pe altădată, în momentul de azi ele fiind cele mai numeroase și mai interesante creatoare de poezie: ”Poetele sunt globuri de lumină. Eliberate de trup vin și se așază În bradul de Crăciun, de unde Îi învață pe prunci să zâmbească prin somn.” Și vom încheia citând pe poetul născut în 31 martie 1933, Ploiești, an în care Garabet Ibrăileanu tipărea romanul ”Adela”, Victor Ion Popa tipărea ”Velerim și Veler Doamne”,Mihail Sadoveanu ”Creanga de aur” și apăreau și alte multe cărți, inclusiv traduceri, reviste, se țineau șezători literare fără opreliști...,pe Nichita Stănescu - scriitorul prieten al tuturor scriitorilor de oriunde ar fi ei, dar mai ales din patria română, cel care alături de Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu (vă rog a numi dumneavoastră și alții, spre a fi zece, ca-n Balada Meșterului Manole, -aici Meșterul este Nichita Stănescu-, plecați înainte nu mult sau după 13 decembrie 1983, de la București sau altunde în Cer: (vezi p. 63, cartea citată) ” ”Poezia – cu poet cu tot – este o hrană spirituală. Dar ca să vorbim grav, putem afirma că fără poezie omul nu s-ar distinge de neant” Recitiți poemul de Dorina Stoica și căutați-i cartea, cărțile, pentru a vă hrăni spiritual. 

Florin Grigoriu, 7 noiembrie 2021, București 

 

Sunt mândră, profund mândră!

Astăzi, dupa ce am venit de la biserică, după masa de duminică în familie, mi-am oferit răgazul celor câteva ore de interacțiune cu lumea virtuală pentru a răspunde mesajelor de la prieteni si rude, iar apoi să scriu câte ceva, urmând să postez pe spațiile mele. Este modalitatea pe care am ales-o de a dărui celor care mă citesc și a-i citi pe acei care la rândul lor oferă public creațiile lor. 

Având în minte proaspăta predică de astăzi, prima duminică a Triodului, perioadă de îndreptare a sufletului spre cele spirituale în vederea pregătirii pentru Marele Post al Paștelui, accesând pagina unei vechi și dragi prietene, am dat peste un link ce m-a îndreptat spre cartea: “Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândrie din Sfaturile Sfinților Părinți (o traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas). Predica din biserică rostită de preot în fața Sfântului Altar m-a convins ca sunt și eu sunt asemenea fariseului, iar textul de mai jos, din cartea amintită m-a făcut să roșesc! „Ca să pricepi mândria, ca să o simți, bagă de seamă cum te vei simți atunci când cei din jurul tău fac ceva așa cum nu-ți place ție, împotriva voii tale. Dacă în tine ia naștere în primul rând nu gândul de a îndrepta cu blândețe greșeala, ci nemulțumirea și mânia, să știi că ești mândru, și încă profund mândru. Dacă până și cele mai mici nereușite te întristează și te apasă, încât nu te mai înveselește nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeească, ce ia parte le treburile noastre, să știi că ești mândru, și încă profund mândru. Dacă ești fierbinte față de nevoile proprii și rece față de nevoile celorlalți, să știi că ești mândru, și încă profund mândru. Dacă te jicnesc chiar și observațiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calități pe care de fapt nu le ai îți fac plăcere, te încântă, să știi că ești mândru, și încă profund mândru.” 

După ce am citit de mai multe ori textul, mi-am făcut mea culpa! Da, mă tulbură, mă nemulțumește tot ce cred eu că e bine și obsev că e altfel, am tendința de a face imediat observații și de cele mai multe ori iau atitudine. 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă întristează eșecurile, refuzurile, acțiunile nefinalizate, abandonate. Mă întristez atunci când ajung la biserică și am în vecinătate câte două, trei “cucernice” enoriașe instalate comod în strane (păstrând câte una, două și pentru vecina sau cumătra mai puțin matinală), vorbind vrute și nevrute de-mi vine să trag cu urechea la spusele lor și nu la slujba pentru care m-am trezit de dimineață. Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă întristează și căldările cu apă (ori cu aghiasmă, nu știu sigur) de sub masă ce sunt mereu neacoperite. Și încă mult mă întristează nenea X, cu vechime prea mare în biserică ce plimbă un prosop de la ușă la analogul pe care este scoasă Sfânta Evanghelie (spre sărutare și închinare), pentru ca în cele din urmă să-l pună sub analog pentru motive doar de el știute… 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă întristează creștina cu părul încărunțit de lângă mine care o tot îndeamnă pe o tânără mai neumblată pe la biserici să meargă să dea prescura și lumânarea la Sfântul Altar, exact când preoții se pregătesc să iasă cu Sfintele Daruri. Și mă mai întristează propria mea neputință de a mă detașa de toate acestea și a-mi ridica inima la Iisus Hristos și la Maica Domnului ce privește de sus, din cupola bisericii răbdătoare, îngăduitoare cu noi toți. 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Ce să mai spun de tristeția provocată de cerșetorii ce-mi ies în față, duminică de duminică când vreau să intru în biserică (și nu am întodeauna sau nu vreau să le dau de pomană bani, căci bani vor), judecând ( în gând) autoritățile că nu au grijă de săraci ( ca și cum aș cunoaște cât sunt de săraci ori ce nu fac autoritățile pentru ei?!?!). Mult mă întristez când în fiecare duminică se cer bani. Tristețea nu este că s-ar cere, ci, că nu am de unde să dau din pensia mica, prea mica de subzistență și supraviețuire până la următoarea. Deci, sunt fierbinte față de nevoile proprii și rece la nevoile celorlalți și chiar la ale bisericii… 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă tulbură cele câteva femei ce stau mereu doar în față și care se apropie foarte tare de ușile diaconești când se citește Sfânta Evanghelie întrebându-mă în sinea-mi (ca o nemernică ce sunt) “oare vor să intre în Sfântul Altar, sau o fi vreo nouă regulă de comportament ‚smerit’ în biserică despre care nu am aflat încă, spre rușinea mea.” Și uite așa, cad în judecarea aproapelui despre care iar nu știu nimic! 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Ce să mai spun de suferința pe care mi-o pricinuesc ofensele, acuzațiile pe pentru lucruri pe care nici nu le-am gândit, ori când sunt privită cu suspiciune dacă mă ofer să ajut (fără să mi se ceară să o fac), sau vin cu vreo idee cred eu, de mai bine (cred eu) și sunt respinsă? Iar dacă am disponibilitatea de a mă implica în activitatea gospodărească a bisericii devin suspectă pentru unii de a fi aspirantă la vreo “funcție” de lumânăreasă! 

Așadar, sunt mândră, profund mândră! 

Mă umplu de bucurie și mă “umflu în pene” când mi se mulțumește pentru te miri ce trebușoară pe care de drag am făcut-o, ori când primesc un zâmbet sincer, o binecuvântare la sfârșitul slujirii Liturghiei. Atunci ajung acasă plină de lumină, cu zâmbetul pe față și sunt foarte mulțumită toată săptămâna. 

Așadar, sunt mândră, profund mândră.

Sunt mândră ca fariseul și mă rog ca vameșul: „Milostiv fii Doamne, mie păcătoasa” 

Dorina Stoica

Spovedania, șansă a evadării din profan “Spovedania” roman de Elena Petriman Țarălungă - 2021

 

În anul 2006, printr-o providențială întâmplare, Elena Petriman Țarălungă, născută pe meleaguri băcăuane, l-a cunoscut pe scriitorul şi omul de ştiinţă C.D. Zeletin, pe numele adevărat Constantin Dimoftache.  “El mi-a încurajat începuturile scriitoriceşti!”, ne spune autoarea în “Cuvântul introductiv” la cartea sa de debut, “Întâlnirea din tren” (2009). După 11 ani de la debut publică în anul 2020 romanul “Sofia“, având ca subiect principal urmările nefaste ale războilui, dar și ale psihologiei oamenilor din acele timpuri”, fiind o carte ”…despre oameni și despre urmările lăsate de al doilea Război Mondial pe Valea Zeletinului” despre care “…niciodată nu s-a povestit”.            

Interesul meu pentru scrierile acestei prozatoare a fost dat de faptul că și eu m-am născut pe acele meleguri, descrise atât de viu și de tragic în cartea sa, “Sofia”. La mai puțin de un an de la editarea acestei cărți, bine primită de către cititori, dovadă fiind epuizarea întregului tiraj, încă de la lansarea ei, iată că e pe cale de a se naște o nouă carte, la începutul anului 2021, ce poartă numele, “Spovedania”! Romanul Elenei Periman Țarălungă s-a vrut inițial a fi un roman polițist și chiar este, dar așa cum aflăm din “Cuvântul lămuritor”,  „...până să fie gata presupusul meu roman polițist, s-au adăugat alte întâmplări din perioada pandemiei”.  Și cum altfel ar putea fi, atâta timp cât viața oamenilor din întreaga lume s-a schimbat foarte mult începând cu primele luni ale anului 2020, când firescul a devenit nefiresc și nefirescul, firesc, în acest lockdown, ce pare nesfârșit și în al cărui context se derulează subiectul cărții!  

S-au scris, publicat și încă se scriu și publică multe cărți având ca subiect, pandemia globală instituită de controversatul fenomen-boală ce poartă numele de „covid19”, ce a schimbat și încă mai schimbă moduri de viață, destine, vieți, un fenomen global care nu se știe când și cum se va finaliza, după cum nu știm nici cum va fi lumea după această perioadă nefastă din istoria oamenirii.           Deloc monotonă, acțiunea romanului “Spovedania” se derulează pe două planuri narative principale. Pe de o parte, anchetarea, în afara spitalului, a morții suspecte a celor patru femei raportate ca având drept cauză a decesului covidul ucigaș, anchetă de care se ocupă comisarul Tudor Iftode, ajutat de medicul legist, iar pe de altă parte, adunarea de probe și mărturii de către detectivul Lidia Georgescu, infiltrată ca pacientă ce se internează în acel spital pentru a fi în preajma Fiorelei, nimeni altcineva decât penitenta din dosarul “Spovedania,” ce-i fusese adus comisarului la birou și care, prin deducție, devine suspectă de a fi comis acele crime.           

Romanciera urmărește fiecare etapă a anchetei ca un adevărat cunoscător. Romanul, pot spune, în calitate de cititor, că este captivant încă de la primele pagini, tensiunea și curiozitatea crescând pe măsura lecturii. Personajele principale sunt: un comisar de poliție pe nume Tudor Iftode, detectiv particular, Lidia Georgescu o femeie strașnică și un foarte bun profesionist, ce i-a fost șefă comisarului înainte de 89, penitenta “Spovedaniei” de la care a pornit ancheta, Fiorela, un cavaler tomnatic, afemeiat notoriu,  pe nume Mantu Adam și amanta acestuia, asistenta Turiuc Maria (ce apare spre finalul anchetei), complicea la crime și cea care i-a pricinuit moartea cu stimulente sexuale, deși cunoștea că are probleme cardiace.          

După cum bănuiau anchetatorii, morțile femeilor nu au fost cauzate de covid, așa cum reiese din raportul medicului legist, ci au fost comise de către asistentă și amantul ei, după ce, în prealabil, prin mijloacee machiavelice, fuseseră convinse să semneze acte notariale prin care renunțau la toate bunurile, neavând moștenitori legali, în favoarea asistentei, care avea o fiică cu cavalerul afemeiat, Mantu Adam. Acestei fiice, asistenta îi asigurase un viitor strălucit, finanțat cu  banii obținuți din escrocheriile ei în complicitate cu amantul, de al cărui viciu (cucerirea femeilor și deposedarea de bunuri) se folosea pentru planul ei diabolic.        

Mi se pare remarcabil talentul autoarei de a crea personaje și abilitatea cu care atinge anumite subiecte aproape tabu chiar și acum, la mai bine de 31  de ani de la evenimentele din 89:    “− Ei, lasă, pe mulți din ăștia cu pensii  dolofane i-am văzut, în decembrie 1989, cum stăteau ascunși prin birouri. Apoi, încetul cu încetul, au început a ieși, unul câte unul, iar astăzi au, cam toți, câte-o vilișoară, cu teren, cât cuprinde. Tu, comisare, cum te ai cu lumea bună? Ai și tu vreo vilă, acolo, pentru bătrânețe?”(pag 46 – cap. “Omul Generalului” ori “Dar cine ar fi putut tăia legăturile telefonice? întreabă comisarul.   - Păi cine ar fi putut să le taie? Bănuiesc eu că tot Poșta Română, doar pe mâna celor de la poștă era totul. - Da, așa am bănuit și eu. - Mi-aduc aminte de centralista noastră, stătea toată ziua cu urechile în cască, ascultând. Ce treabă avea ea să asculte, când treaba ei era doar să facă legăturile telefonice? Și ce treabă aveau lucrătorii de la Poștă în camera centralistei, că unde te duceai și te întorceai, dădeai tot peste ei? Bineînțeles,  nu purtau însemnele funcționarilor poștali, erau îmbrăcați ca simpli muncitori…”(pag. 50 cap. “Omul Generalului”).        

La o lectură superficială, făcută de cititorul dornic de a parcurge și a afla deznodământul unei anchete criminalistice, cu subiect de actualitate, interesul ar putea fi, pe moment, satisfăcut, iar cartea ar putea fi dată uitării la scurt timp de la lecturarea ei. Pentru un cititor mai atent, dornic de a descoperi în cărțile citite tipologii umane și chiar răspunsuri la întrebări existențiale, cartea doamnei Elena Petriman Țarălungă este și un roman psihologic.  Pentru mine, ca un cititor implicat, interes deosebit au prezentat în acestă carte, două personaje feminine, aparent asemănătoare, dar cu traiectorii spirituale complet diferite.         

Mă voi opri asupra celor două femei – Fiorela, pacienta spitalului-cămin și penitenta spovedaniei, și asistenta medicală Turiuc Maria. Despre ambele persoanaje feminine putem spune că au făptuit crime. Nu una, nu două, ci mai multe! Deci sunt criminale. Una dintre cele zece Porunci Dumnezeiești este: “să nu ucizi”, poruncă în mod repetat încălcată de cele două femei. Ambele femei suferă de o boală psihică foarte gravă, de care, probabil, mulți suferă, fără a fi cunoscuți de cineva, ca fiind bolnavi. De o ciudată boală psihică (dependența absolută de sex și permanta vânătoare de partenere care i-a adus și sfârșitul) a suferit și iubitul asistentei, pacientul Mantu Adam, dar nu despre acesta și boala ce i-a adus sfârșitul, oarecum ridicol, dar meritat, aș vrea să scriu, ci doar despre cele două tipologii de femei-criminal.        

Fiorela și-a omorât, într-un fel sau altul, frații, soțul, mama. Iată cum își motivează ea, în spovedania către preot, crimele copilăriei, conștientizate târziu, într-un moment de trezire spirituală, când simte lipsa celor apropiați, de a căror moarte este vinovată: “ − Aici e problema, părinte, că eu nu doream să împart nimic, nici dragostea părinților, nici bucata de pâine, nici hainele, nici încălțările.”       Actul spovedaniei înfăptuit de această femeie, criminală nedescoperită, care ar fi putut muri, fără ca nimeni să știe despre cele făptuite de ea, înseamnă schimbarea, momentul în care a simțit vinovăția, a conștientizat că este bolnavă, că face răul și a vrut să pună capăt unei astfel de vieți, încărcată de păcate grele. A mers la preot, s-a spovedit și a cerut sfat duhovnicesc.            

Fără a exprima explicit aceasta, conținutul cărții ne face să înțelegem că de aici a început vindecarea femeii care a și vrut să se vindece.   “- Ce mă sfătuiți să fac, părinte? Sunteți foarte iscusit, n-am mai vorbit atâta de ani de zile, iar despre crimele mele n-am spus nimănui. Până astăzi. Așadar, ce mă…    - Sfatul meu contează, doamna mea? După mine, v-ați născut cu boala asta, a nebuniei de a ucide, doar pentru că egoismul, gelozia, orgoliul, vanitatea au valorat și valorează mai mult decât o viață de om. Asta-i boală grea și se tratează    numai în spital. Asta trebuia să faci, de atunci, de când ai luat viața surorilor și fratelui și a mamei vitrege. Trebuia să-ți mărturisești fapta și nu ajungeai aici.”

            Acel preot (care și murise între timp) s-a aflat, ca duhovnic, într-o situație extremă. Nu a divulgat taina spovedaniei, conștient că demersul femeii va găsi în timp rezolvare de la Dumnezeu, dacă ea va înceta să mai ucidă și va conștientiza, boala de care suferă. Și, cu adevărat, această femeie, aflată într-un loc unde se săvârșiseră crime, s-a dovedit, nu numai nevinovată, ba chiar un om de bună credință, care a sprijinit ancheta. Prin scoaterea ei de către detectivul Lidia Georgescu din spitalul-cămin și acceptarea de către familie și, probabil, de către biserica ce o va desăvârși duhovnicește, sufletul acestei femei se pare că deja este salvat, pocăința aduce iertarea păcatelor căci, “bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15)         

Cealaltă femeie, asistenta medicală pătimașă, bolnavă și ea, mai ales de lăcomie, consideră că dragostea pentru copii constă doar în a le asigura acestora  bunuri materiale și o carieră strălucită. Misiunea, în profesia sa, era de a vindeca oamenii, de a le da încredere că mai au un rost în viață, nu de a-i ucide. Ea este o criminală cu sânge rece, care face unealtă dintr-un om, și el bolnav, pe care, deși pretinde că îl iubește, îl folosește, iar în cele din urmă îl ucide. Arestarea și descoperirea crimelor acestei femei, spre finalul cărții, este un act de justiție oamenească! Totuși, și pentru această femeie, ultimul cuvânt îl va avea tot Dumnezeu căci, nu știm ce transformări se vor petrece în sufletul ei și cum va decurge posibilul proces de  raportare a ei la divinitate, în lunga perioadă de detenție...           

Având o pregătire intelectuală solidă, experiența unei vieți interesante, trăită corect și înainte și după acel prag 1989, cu o înțelegere profundă a vieții și a relației om-Dumnezeu, a judecății omenești și a celei divine,  scriitoarea Elena Petriman Țarălungă, chiar dacă și-a pus condeiul la treabă târziu, în toamna vieții, se pare că mai are multe de scris, pentru a înzestra bibliotecile celor care vor veni.          

Cărțile sale, dar în mod deosebit acestă carte intitulată “Spovedania”, m-au convins că autoarea are un har înnăscut al narațiunii, deține exercițiul exprimării în scris, are o logică remarcabilă, un oarecare fler polițienesc, dar și o umanitate cald-omenească, motive pentru care i-am îndrăgit scrierile.  

Dorina Stoica

Doisprezece copaci

Număr copacii de pe strada mea. Sunt doisprezece.

Atât de înalți și drepți par a fi cei

doisprezece Apostoli ai Mântuitorului Hristos.

Le voi citi fiecare frunză ca pe paginile Scripturii

cu post și rugăciune, cu tăcere și cu iertare.

Voi îngenunchia în dreptul fiecăruia în parte

căutând răspunsuri la o mie de întrebări despre viață, 

despre moarte, despre viața  de dincolo de moarte.

Astfel voi sărbători sfârșitul de an și poate de lume.

La miezul nopții voi privi artificiile,

voi bea un singur pahar cu apă îndoită cu vin 

apoi, lin voi trece dintr-un an într-altul.

De la un timp nu mai sunt nici soție, nici fiică, 

nici mama, nici bunică, ci mai degrabă un copil 

rătăcit într-o parcare subterană dintr-o țară străină, 

care strig:

“Doamne, al cărui nume îl rostesc în fiecare clipă

și de care voi avea nevoie din ce în ce mai mult

în întunericul acestul secol bolnav și stupid, 

miluiește-mă.”(Dorina Stoica)

Între mine și tine

Între mine și tine 

o mulțime de cuvinte atârnate 

și bulinele de pe rochia galbenă 

pe care am cumpărat-o special 

pentru vizita la părinții tăi. 

M-am așezat pe linia ferată 

și am promis că voi rămâne acolo, 

până ce o să treacă trenul, peste mine. 

Să iubești e ca și cum ai fărâmița întunericul, 

ca și cum ai fi martor la moartea ta și te-ai plânge. 

Iubirea e întotdeauna atât de dureroasă 

când se termină, 

de fiecare data unul din cei doi va pleca, 

unul va iubi și*celălalt va suferi. 

Te-aș fi iertat dacă ai fi ținut minte ziua celui nenăscut. 

Nu era decât un fluture așezat pe obrazul timpului! 

Ar fi trebuit să te iert atunci când steaua ta, tânguind s-a stins. 

Pașaportul tău, eu și el vom fi spre un “după” nefast, 

ori Puntea sub care pitită a stat umbra. 

Nu, n-am să te iert niciodată. (Dorina Stoica)

CÂND SE DUC PĂRINȚII

Când îți moare mama e atât de greu, 

moare-o mare parte din sufletul tău. 

Moare așteptarea de-a o-mbățișa, 

nimeni pe-astă lume nu-i ca mama ta! 

Mama-ți dă putere când ești necăjit, 

suferă cu tine când ești neîmplinit, 

când greșești te iartă, te iartă mereu 

așa cum o face numai Dumnezeu! 

Cât e mama-n viața și-i foarte bătrână 

mângâi-o, spune-i c-o iubești, că-i bună. 

Știu că e zbârcită, tristă, capricioasă, 

mama ta și moartă va fi tot frumoasă! 

Când o fi să plece, sus în cer, la Domnul 

o să plângi ca mine, când nu vine somnul. 

Aprinde lumânarea, spune-o rugăciune 

pune un pomelnic, cu-a ei dulce nume. 

Și din când în când, cu multă iubire 

cu vecini și-un preot fă-i o pomenire. 

Nu îi vinde casa, poart-o-n al tău gând, 

este datul lumii pe acest pământ, 

când se duc părinții, noi urmăm la rând.

(Dorina Stoica)