Reuniunile Culturale “Alecsandriada” – ediția a X a 28-30, mai 2026 Bacău organizate de – Universitatea “Vasile Alecsandri”, Societatea Cultural-Științifică “Vasile Alecsandri”, Uniunea Scriitorilor, Consiliul Județean Bacău.

La aceste Reuniuni Culturale au participat profesori universitati, cercetători științifici, istorici, scriitori, preoti, jurnaliști, profesori universitari, oameni de cultură din România și din Republica Moldova, elevi și studenți iubitori de literatură. N-a onorat cu prezența și doamna Cristina –Emanuela Dascălu- Deputat în Parlamentul României, scriitoare, membră a Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, dar și președintele Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vozganian care și a lansat cartea “150 de proeme”-Editura “Junimea”, volum cu tonalități aproape biblice despre identitătatea și condiția umană. Un moment important al Reuniunilor Culturale “Alecsandriada” a fost decernarea premiilor ediției a-X-a, pentru merite culturale deosebite, unor sciitori prezenți la manifestare și aici trebuie să amintesc personalități din domeniul literaturii precum: Gelu Dorian, Valeriu Stancu, Ștefan Mitroi, Elena Dabija, precum și unor scriitori din Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Am ascultat disursuri academice despre opera scriitorului Vasile Alecsandri ce au subliniat rolul avut de scriitor la dezvoltarea literaturii romane moderne, activitatea sa patriotică, prieteniile literare, contribuția la formarea conștiinței naționale, a limbii române moderne. Merită evidențiat faptul, că de fiecare data evenimentele culturale de anvergură în care este partener și Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, avându-l președinte pe poetul Dumitru Brăneanu, nu-i uită pe scriitorii plecati dintre noi, cărora li se face creștinește pomenirea. Suntem privilegiați de a-l avea coleg de filială pe preotul-poet și artist plastic, Cornel Paiu de la Roman, ce oficiază la deschiderea activităților o slujbă de pomenire, de această data împreună, cu preotul romașcan Tuscanul Florin. Această face ca atât noi, cât și acei ce fizic nu mai sunt printre noi, de fiecare data să fim într-o comuniune cultural-spirituală. Au fost depuse flori la bustul poetului din holul Facultății de Litere “Vasile Alecsandri”, și coroane la statuia poetului din centrul orașului Bacău, au fost conferințe, colocvii, dezbateri, comunicări științifice, lansare de carte, prezentarea unor documente din colecția preotului profesor universitar Tuscanu Florin din Roman, recitaluri poetice ale participanților, lansări de reviste și cărți apărute anul precedent și cel în curs, momente muzicale, schimburi de păreri, de cărți, de impresii, discuții amicale și o slujbă de pomenire a familiei Alecsandri Vasile și Petra ce-și dorm somnul de veci în biserica Muzeului “Vasile Alecsandri” de la Mircești. Am simțit minute în șir gustul de pâine bună cu sare, oferită din colacul rumen cu care am fost înîmpinați de gazde. Am îmbrățișat stejarul uriaș din curtea muzeului ca și cum am fi îmbrățișat trecutul acelui loc cu parfum de flori de mai, am ascultat cântecul păsărilor și vântul! Vântul ce parcă șoptea poezii! Am mângâiat stânjeneii albi, grei de foare, am făcut poze! Sâmbătă, 29 mai ne-am adunat (câți am mai rămas) la restaurantul hotelului din apropierea statuii lui Vasile Alecsandri, ce de dimineță a fost împodobită cu ghirlande de flori albe, pentru a prezenta reviste, cărți și a citi din creațiile noastre. Se cuvine recunoștință și mulțumiri celor doi anfitrioni pentru reușita acestei ediții, respectiv- domnilor: profesor universitar, Ioan Dănilă și președintelul de la Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din Romînia, Dumitru Brăneanu ce s-au străduit să organizeze ireproșabil această activitate. Trei zile de frumos, întâlniri cu personalități din domeniul culturii, spiritualității și colegi scriitori, mi-au întărit convingerea, că într-adevăr cultura și credința pot face ca grijile cotidiene să nu mai fie apăsătoare! A consemnat, Dorina Stoica

În ”Freamăt de Codru și Ape”, munții ne spun poezii…Dorina Stoica

Din anul 2023, de Ziua Culturii Naționale într-un ținut de o frumusețe aparte, în orașul Stațiune Slănic Moldova, are loc Festivalul Concurs Internațional de Creație Literar- Artistic ,,Freamăt de codru și ape ", dedicat poetului național Mihai Eminescu. Festivalul se desfășoară timp de două sau trei zile sub egida Primăriei, în parteneriat cu Asociația ,,Prietenii Slănicului". Festivalul ajuns la ediția III are drept organizator pe doamna Ionica Bandrabur, poet și artist plastic, cunoscută și recunoscută drept organizator de evenimente culturale naționale, cu o participare generoasă și a unor oameni de cultură și creatori din Basarabia. Drept recunoaștere a calității evenimentelor culturale organizate de doamna Ionica Bandrabur, în anul 2024 i s-a conferit, la Festivalul ”Avangarda XXII” de la Bacău, Premiul pentru contribuția la promovarea literaturii române pentru organzarea - Festivalului internațional de literatură „Freamăt de codru și ape”, Slănic-Moldova, 2023. Și anul acesta, trimiterea materialelor *o poezie dedicată poetului Mihai Eminescu de maxim 5 strofe și *o alta la alegere, s-a derulat pe parcursul lunii octombrie având termen de trimitere a textelor, 10 nov 2025. Concursul se adresează adulților fără limită de vârstă, dar și elevilor, fiind un concurs de manscrise cu tipărirea volumului pentru câștigători ai primelor trei locuri (I, II, III), dar mai sunt și multe alte premii speciale acordate de sponsori printre care și Premiul Special oferit de Primăria Bârlad, premiu promis de domnul Laurențiu Chiriac în vara anului 2025, cu ocazia Festivalului ”Ion Creangă” tot de la Slănic Moldova unde a participat și dumnealui. Numărul invitaților, dar și al participanților la concurs a crescut de la o ediție la alta, valoarea creațiilor este indiscutabil una remarcabilă, ceea ce face dificilă sarcina juriului compus din cinci personalitați literare ce sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Organizatorii mi-au acordat încerederea de a fi membru în juriul acestui concurs ce este unul corect din punct de vedere al evaluării creațiilor, ce sunt trimise în momentul începerii jurizării la toți membrii juriului, fără numele autorului, doar cu un număr de ordine în dreptul creațiilor. Dacă ar fi să mă refer la ediția precedentă pot să-mi exprim aprecierea pentru numărul mare de participanți, cu predilecție adulți, din toate părțile țării, din Moldova de peste Prut, dar și pentru calitatea majorității acestora. Departajarea a fost din acest motiv anevoioasă și a necesitat discuții între membrii juriului pentru stabilirea premiilor. Meritorie a fost și partciparea elevilor! Am semnalat faptul, că unii participanți, pornind de la titluri ori versuri din poezii cunoscute ale poetului Mihai Eminescu, au omis folosirea ghilimelelor, nu au respectat numărul de strofe impus de regulament, nu au folosit diacritice, pe alocuri nu au dat suficientă atenție regulior gramaticale, ori au participat cu aceleași texte de două ori. Am avut bucuria de a constata, că texte notate cu note mari de mine au fost apreciate și de alți membri ai juriului. Câștigarea premiului I de către bârlădeanca Nadia Căpriță, o poetă despre care știam că scrie bine, dar care nu debutase încă în volum, este pentru mine o bucurie. Reușita dumneaei a fost motiv de confirmare a faptului, că orașul Bârlad este în continuare o adevărată ”pepinieră de talente” și de ce nu, de bucurie și mândrie. La fiecare ediție evenimentul este găzduit de Complex Panoramic, în Sala de conferințe, prin bunăvoința familiei Șova Bogdan și Alina, patroni ai acestui complex hotelier în calitate de sponsori. Evenimentul este intens mediatizat de presa din zona Bacău, Galați, dar și în mediul on-line de către participanți la Festival. Prezența Primarului orașului-stațiunie Slănic Moldova, Benone Moraru pe toată perioada de desfășurare a evenimentului cultural, dar și sprijinul financiar substanțial alocat, acestea sunt lăudabile și dovedesc interes sporit pentru cultură! Bun organizator, doamna Ionica Bandrabur a reușit să adune de la un festival la altul personalități din țară, dar și din Moldova de peste Prut, cuvintele de ordine fiind aplecarea spre actul creator, responsabilitate și dedicare. Peste o sută de invitați, oameni de cultura, finaliști ai concursului, sponsori, profesori ce au însoțit elevi câștigători de premii, artiști, mulți veniți de departe, toți ne-am bucurat de acest eveiment, de ospitalitatea gazdelor, alocuțiuni interesante, vizitarea stațiunii, recitaluri poetice, momente artistice. Orașul stațiune Slănic Moldova cu apele sale tămăduitoare nu este în prezent doar un Centru balneoclimateric, ci și un centru cultural unde au loc manifestări culturale naționale, simpozioane, omagieri ale clasicilor literaturii române ce au poposit de a lungul timpului aici, ale căror busturi sunt amplasate în parcul din centrul orașului stațiune. Acest festival de poezie organizat în plină iarnă, de Ziua Culturii Naționale, în stațiunea pe care mulți o numesc, ”Perla Moldovei” aduce un plus de valoare locului unde codri, munți și izvoare crează senzația că trăiești un vis, în care ai vrea să întârzii cât mai mult! Am participat la multe festivaluri, am cunoscut organizatori de ispravă, dar aici, la poalele Nemirei, familia Bandrabur (Constantin și Ionica) este cu adevărat un cuplu unic și de neuitat. Spun aceasta deoarece am fost uimită de ospitalitatea acestora! După terminarea activităților am fost invitați la ”casa de vis” pe care și-au construit-o cu propriile mâini, o casă ce odată vizitată nu poate fi uitată și care demonstrează cu prisosință sintagma: ”omul sfințește locul”! Ce loc! Ce casă! Ce oameni! Și cum majoritatea eram poeți, după ce am beneficiat de ospitalitatea gazdelor, în mod firesc s-a înfiripat un cenaclu ad-hoc de care ne-am bucrat toți cei prezenți și fără doar și poate ecoul muntelui din spatele casei, munții din fața casei au adăugat alte nume în șirul lung al creatorilor ce au trecut de-a lungul timpului pe aceste meleaguri, de vis moldav!

Am scris aceste rânduri din toată inima, cu toată recunoștința pentru oportunitatea de a face parte din grupul celor ce sunt invitați la acest festival. Ca membru al juriului vin cu îndemnul adresat creatorilor ce nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România să participe, să intre în competiție! Doar prin participare există șansa de a câștiga. Dorina Stoica-Bârlad

Carte nouă! ”Tăceri sihastre” Editura Mușatina, 2025

”Buletinul de identitate” - Din cartea ”Bietul om sub vremi”, de Dorina Stoica

De cum a intrat pe uşă, Mihai mi-a spus: - Mamă, eu trebuie să-mi scot buletin, săptămâna asta. A venit astăzi la şcoală şeful de post cu un tabel pe care erau trecuţi toţi copiii care au împlinit paisprezece ani. - Vorbesc eu cu şeful să văd ce spune. A doua zi, când şeful de post a intrat în birou, mi-am amintit de buletin: - Dacă eu am domiciliul în comună şi soţul în oraş, copilul unde va avea domiciliu pe buletin? - Cel mai bine ar fi să mergeţi în oraş, la Evidenţa Populaţiei, şi să discutaţi cu ofiţerul de acolo. După ce miliţianul a ieşit din birou, o nelinişte mare a pus stăpânire pe mine. Nu mai puteam lucra nimic în ziua aceea. Am căutat o maşină şi într-o oră eram în oraş, la Evidenţa Populaţiei. I-am spus funcţionarei de la ghişeu cine sunt şi am fost primită de şeful oficiului destul de repede. I-am prezentat situaţia, vorbind precipitat. - Tovarăşul ofiţer, ce domiciliu va avea fiul meu dacă eu locuiesc în comună, iar soţul în oraş? - În comună, tovarăşa, în comună! Mata ai fost de acord să te muţi cu familia în comună când te-au făcut primar. De ce soţul are domiciliul în oraş şi de ce nu ai predat apartamentul, aşa cum ţi s-a cerut? Ia daţi-mi buletinele! - Îi voi raporta primului secretar că nu v-aţi mutat cu familia în comună, a spus şi mi-a pus în faţă o hârtie. Aceasta este hotărârea C.C. al P.C.R privind stabilirea domiciliului cadrelor de partid. - Nu vă dau nici un buletin, am spus cu glas ridicat. Puteţi să raportaţi şi la Bucureşti. Cine eşti dumneata să mă întrebi despre aceasta? Simţeam că nu mă mai pot controla şi eram gata să izbucnesc în plâns. Minciuna legată de mutarea familiei mele în comună era descoperită. Fără a mai aştepta răspunsul ofiţerului, am ieşit din biroul acestuia şi am plecat spre gară înghiţindu-mi lacrimile. Supărarea mea poate era sau nu justificată, dar mi se părea nedrept ca fiul meu să aibă pe buletin un sat în care aveam un domiciliu vremelnic şi unde locuiam într-o casă a primăriei. M-am urcat în primul tren care mergea spre judeţ. În anticamera primului secretar m-a întâmpinat consilierul acestuia. Fără a-l saluta, m-am îndreptat hotărâtă spre uşa mai marelui judeţului şi am vrut să intru. - Stai, tovarăşa primăriţă! Unde intri mata aşa, fără să spui nimic? Eu ce sunt aici? a spus şi m-a apucat strâns de braţ. - Daţi-mi drumul, că iese scandal! Vreau să intru la primul secretar! - Nu poţi intra fără să fii anunţată. - Anunţaţi-mă atunci, am strigat printre lacrimi. Auzind pesemne zgomot sau fiind informat de la Bârlad de către ofiţerul de la Evidenţa Populaţiei de revolta mea, primul secretar, care era de curând instalat în funcţie pe principiul „rotirii cadrelor", a apărut în uşa biroului şi m-a invitat politicos să intru. Era a doua oară când intram în acel birou imens, elegant, prea elegant pentru acele vremuri. Noul prim secretar Pavel, nu era prea înalt, avea tenul măsliniu şi o figură care nu exprima nimic, nici bucurie, nici supărare, nici tristeţe. În acele clipe, nu mă interesa decât buletinul fiului meu. Eram hotărâtă să renunţ la primărie şi să mă întorc la vechiul loc de muncă, dacă pe buletin va fi alt domiciliu decât cel din oraş. - Mata ai încălcat legea şi ai minţit, tovarăşa Stoica, a spus după ce a studiat actele de identitate pe care mi le-a cerut. De ce nu ţi-ai adus soţul în comună? Legea e lege şi trebuie să o respecţi. Ce exemplu dai subalternilor? - Vreau să plec înapoi, în fabrică. Cei de la ţară plătesc bani grei să aibă buletinul în oraş, să lucreze într-o fabrică şi să aibă un apartament, iar eu mă mut la ţară? Ce lege e asta? Ce caut eu la ţară, tovarăşul prim secretar? M-aţi trimis acolo să-l învăţ pe agronom cum să cultive porumbul sau pe zootehnist cum să crească animale? Am venit să vă informez că de mâine eu nu mă mai duc la serviciu. Mi-aţi dat o funcţie mai mare cu răspunderi complexe, dar retribuţia a rămas aceeaşi. - Cum a rămas aceeaşi? - Aceeaşi cu cea pe care o aveam când am plecat din fabrică. Pentru ce să mă chinui la ţară şi să-mi nenorocesc familia? Primul secretar m-a ascultat tăcut, iar când am terminat m-a privit lung. Figura inexpresivă a căpătat puţină culoare. Începuse să semene a om. - Aşteaptă puţin în anticameră, mi-a spus cu telefonul în mână şi mi-a făcut semn să ies din încăpere. În anticameră, consilierul zâmbitor m-a întrebat: - Vă servesc cu o cafea, ca să vă mai liniştiţi? Mirosul de cafea naturală şi apoi gustul minunat al acesteia, dar şi speranţa că problema se va rezolva, mi-au subţiat supărarea. - Mergi mâine cu actele apartamentului, cu buletinul soţului şi cu certificatul de naştere al copilului la Evidenţa Populaţiei. Va avea buletinul pe domiciliul din oraşul Bârlad. Începând cu luna ianuarie a anului care vine retribuţia îţi va fi mărită. Soţul va face doar schimbul unu în fabrică. Să facă naveta în fiecare zi, ca să fiţi împreună. Să te ţii de treabă şi să iei note mari la facultate. Avem nevoie de femei tinere şi energice pentru construirea socialismului, a adăugat bombastic primul secretar, în timp ce mă conducea spre ieşire. Lacrimile de supărare s-au transformat în lacrimi de bucurie. Prinzând curaj, i-am spus în uşă: - Tovarăşu' prim, am nevoie de o butelie pentru aragaz. - Nu ai nici o butelie? - Am una în oraş, dar când mergem la ţară luăm butelia în spate? - Treci pe la tovarăşa secretară cu socialul, Tamaș Georgeta şi lasă o cerere să vă dea o butelie pentru camera oficială de la primărie, pe care să o foloseşti mata. În acea zi, în clădirea Consiliului Judeţean, în spatele uşilor de la birouri, mă întâmpinau numai figuri zâmbitoare. Ajunsă în gară, mă încerca părerea de rău că nu am cerut primului secretar şi nişte cafea de la bufetul din incinta Consiliului Judeţean, unde se găsea tot ce lipsea din magazine, dar nu primeam nimic decât cu aprobarea primului secretar. Ar fi trebuit să învăţ multe în acea zi despre relaţia mea cu cei din Palat! Din păcate, odată problemele momentului rezolvate, am redevenit acelaşi activist supus, umil, cuminte, mulţumit cu firmiturile care cădeau de la masa stăpânilor judeţului.

Nina Elena Plopeanu-”Vise în cioburi de oglindă”-Editura editgraph Buzău-notă de lectură *( Dorina Stoica)

Profesor de istorie la Colegiul Tehnic ”Gheorghe Asachi” din Focșani, scriitoarea Nina Elena Plopeanu, pe lângă performanțele profesionale remarcabile, desfășoară o susținută și meritorie activitate culturală fiind autoare de cărți, de numeroase articole publicate în reviste literare, naționale dar și în presa scrisă locală. Este coordonatoare a Cenaclului ”Dimitrie Dăscălescu” de pe lîngă Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” din anul 2022 și face parte din redacția cunoscutei reviste, ”Cioara vopsită” Pe lângă cele două cărți, ”Personalități vrâncene de ieri și de azi”, Editura Olimpus din Râmnicu Sărat-2010 și ”Itinerarii istorice și spirituale”, Ed. Pim, Iași, 2017, lucrare de reportaje, eseuri și scrieri cu caracter istorico-geografic, publică trei cărți de proză (beletristică) și anume: *”Vise în cioburi de oglindă”, proză scurtă, apărută în 2013 la Editura Editgraph, Buzău.* ”Moirele și alte povestiri” la Editura Pim-2018 și* ”Solomonarul”, carte de proză scurtă pentru copii și tineret, publicată la Editura ”Salonul literar”, 2021. Talentul, seriozitatea și calitatea certă a scrierilor autoarei Nina Elena Plopeanu sunt calități recunoscute și validate printr-o serie de premii obținute la concursuri naționale de literatură. Am citit de curînd cartea de proză scurtă ”Vise în cioburi de oglindă”, pot spune pe nerăsuflate cele unsprezece povestiri scrise în stil minimalist, scrise excelent, povestiri ce pot capta interesul oricărui cititor pasionat de lectură. Veți înțelege sensul titlului abia după ce veți parcurge povestirile din această carte, iar după ce îl veți înțelege vă veți întoarce să recitiți unele dintre ele prin prisma acestor două componente ale titlului și anume: ”visul” ca un fel de realitate paralelă și ”oglnida” ca un portal spre o posibilă altă dimensiune! Lecturarea acestor proze mi-a amintit de cartea renumitului scriitor american Raymond Carver, ”Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire”, o carte, despre lumea (trecută sau prezentă), în care ne învîrtim fiecare dintre noi, o lume obișnuită, aparent banală ce ascunde însă, povești de viață incredibile, fascinante, misterioase de cele mai multe, ori tragice, cu final neașteptat ce lasă imaginaâia să lucreze, așa cum sunt și cele din cartea doamnei Elena Plopeanu. Minimalisul este un curent literar ce a apărut ăn America secolului 20, având și în proza românească scriitori reprezentativi precum: Dan Lungu, Radu Paraschivescu, Marius Chivu, Lucian Dan Teodorovici și alții și este caracterizat prin simplitatea exprimării, avînd drept oglindirea esenței, a misterului, precum și a unicității vietii de zi cu zi. Citind cartea doamnei Elena Plopeanu descoperi o proză pe alocuri poetizată, metafore surprinzătoare, o adevărată artă de a creea din oameni neînsemnați personaje insolite ce ies la un moment dat în evidență, doar pentru ca prin ei să se înfăptuiască miraculos, dreptatea lui Dumnzeu. Citez un scurt fragment din povestirea ”Ciobul de oglindă”: ”Era vară şi era soare, aşa că n-au stat prea mult în locul de popas. Când fata a urcat în căruţă, din buzunar i-a alunecat pe nesimţite ciobul de oglindă adunat din şanţ. A căzut pe asfaltul fierbinte şi din el au început să iasă raze mari de foc ce s-au oprit pe cabina unui camion care se apropia grăbit din spate. Şoferul şi-a pus amândouă mâinile peste ochi în timp ce camionul s-a prăvălit în şanţ şi luat foc. Căruţa a apucat să se îndepărteze îndeajuns încât Gheorghe şi Monica să scape de primejdie. Au apucat să strige într-un glas: - Vai, doamne!.” Pentru descifrarea mesajului celor unsprezece texte literare, felul în care interpretează cititorul este vital și îndrăznesc să afirm că aceste povestiri pot satisface pretențiile unui cititor experimentat și cunoscător, oferind bucuria unei lecturi de calitate. Personajele, deși nu sunt descrise cu foarte multe amănunte au trăsături pregnante, ele rămân în mintea cititorului mult timp după terminarea lecturii, iar situațiile în care îi pune viața, sunt cu adevărat fortuite. Pe marginea oricărei poevestiri din această carte ar putea fi purtate discuții interesante despre sensurile existenței, despre rolul divinității, si chiar despre misterul vieții și al morții, despre vis ori oglindă, presupuse potaluri spre o altă lume. Aș vrea să rețin atenția cititorilor cu un fragment din povestirea ”Doftoroaia”, o povestire despre altruism, miracol,bunătate, har de la Dumnezeu, dragoste nepusă de oameni și reacția oamenilor atunci când primesc un mesaju profetic și totodată să recomand cu toată convingerea cartea ”Vise în cioburi de oglindă”. ”Într-una din serile liniștite în care stătea la taifas cu păsările ce-și aveau cuiburile de mulți ani între ramurile bradulu fără sfârșit, a aflat despre molima fără leac ce se răspândea cu repeziciune nemaiîntâlnită și lovea fără cruțare. Cântecul morții cu chip de ciumă ce se apropia grăbită de cei pe care doftoroaia îi avea în grijă. ...... - Sunteți în mare primejdie. Dacă vreți să trăiți și voi și copii voștri, veniți cu mine în pădure unde molima ce se apropie nu va putea ajunge. - Ce? Ce tot spune Marița? A luat-o razna, au început să îngaime oamenii, care priveau mirați spre chipul răvășit, cu părulvâlvoi al femeii-vraci. - Ascultați-mă bine, nu vă spun minciuni, vrăjitoarea cu coasa este foarte aproape și nu va cruța pe nimeni. - Nu e zdravănă. S-a sălbăticit asemeni locurilor prin care trăiește. Nu-i mai ascultați poveștile. Lăsați-o în plata necuratului și haideți să ne vedem de treburi s-a auzit vocea preotului. - Are dreptate părintele a ținut să-i întărească vorbele doctorița, nemulțumită de influența pe care tușa Marița o avea printre săteni. - Ia, mai lasă-ne, hârco. Du-te de unde ai venit și nu ne mai tulbura tihna cu profețiile tale mincinoase, a adăugat Dodiță milițianul și s-a îndepărtat scuipând și înjurând, cu ceilalți săteni după el. - Stați, stați, a încercat să-i oprească doftoroaia. Nu vă luați după unul și după altul, a încercat ea să-i oprească. Câțiva dintre cei tineri și fără minte, au început, mai în joacă mai în serios, să arunce cu pietre în bătrâna ce abia mai avea putere să îngaime: - Vă rog, veniți cu mine, ascultați-mă, veniți în pădure. Vorbele i s-au stins pe buzele uscate, când o piatră colțuroasă i s-a oprit drept în frunte. S-a prăbușit cu gura deschisă, mușcând din praful drumului, cu brațele desfăcute îmbrățișând pământul, ca o cruce deasupra mormântului, singurul de la care mai aștepta alinare. Ochii întunecați ai cerului își prăvăleau lacrimile amare și grele peste trupul contorsionat al doftoroaiei. De după un nor plumburiu, un cap de înger cu scutece albe îi zâmbea printre suspine.” Discretă în lumea virtuală și chiar în viața de zi cu zi, Nina Elena Plopeanu este înzestrată cu inteligență peste medie, cu multă profunzime și cu acel talent narativ rar, dăruit de Dumnezeu spiritelor alese.

Simplitata, ca o haină curată a poeziei ”Sfinte simplități”-Ionel Rusu-Editura ”Ecou Transilvan! Cluj Napoca-2024

Cunoscut în lumea artistică din zona Galați (și nu numai) fiind aproape nelipsit de la cele mai multe manfestări culturale, pasionat de lectură, de artă, poezie, muzică, implicat și ca organizator de evenimente culturale, preotul poet Ionel Rusu, ce slujește la parohia „Sfânta Ana„ din municipiul Galați, este născut în Tecuci, jud. Galați, la data de 5 septembrie 1969 și a început să publice cărți din anul 2014. Publică atât cărți de proză, cît și de poezie, la care iată, se poate adauga volumul antologic publicat în prima parte a anului 2024, la editura ”Ecou Transilvan” din Cluj Napoca, sub titlul sugestiv, ”Sfinte Simplități”, un volum elegant, de 135 pagini unde putem lectura o selectie personală de poezii, publicate de-a lungul timpului în volume de autor. Cartea de poezie are o frumoasă dedicație adresată I.P.S Casian al Dunării de Jos, familiei, părintelui duhovnic Toader , fiilor duhovnicești și binefăcătorilor săi. ”Tradiție și spiritualitate în poezia lui Ionel Rusu„ acesta este titlul eseului scris de Ladislau Daradici, membru al Uniunii Scriitorilor din România ce prefațează volumul antologic de versuri, cuprinzând referiri detaliate asupra liricii preotului poet. ”În poemele sale, Ionel Rusu se adresează, cu sinceritate și sensibilitate, publicului larg, poemele sale nefiind pretențioase, pe înțelesul tuturor, folosirea versului popular imprimându-le un iz arhaic, un farmec aparte.” Am citit cu plăcere și fără nici un efort volumul de poezie, ”Sfinte simplități” și cred că este necesară abordarea preț de măcar o frază a acestui mod de a scrie. Deși preotul I. R are un doctorat în teologie și o activitate cultural-literară și publicistică impresionantă, totuși temele abordate și felul cum se adresează cititorului denotă modestie, chiar smerenie și mult respect pentru omul obișnuit, credincios, trăitor al vieții liturgice, implicat în viața bisericii al cărei slujitor este. Pot spune că, poezia acestul truditor al condeiului este canonică, respectă dogmele impuse de dreapta credință, prin aceasta scriitorul de poezie rămâne preot și în scrierile sale, conștient fiind că va da socoteală în fața Dreptului Judecător și pentru cuvintele scrise, Dumnezeu fiind Cuvîntul! ”La început era Cuvântul, și Cuvîntul era Dumnezeu.„ Ioan 1;1-14 Călătoria prin anotimpuri, ca reper a trecerii inevitabile a timpului devine prilej de reverie, de bucurie, tristețe, melancolii, aduceri aminte a unui timp trecut, iar omul, mai ales cel credincios, se află mereu în centrul acelui magic univers, cu predilecție rural, ca un fel de permanentă copilărire în vatra sfântă, simplă dar atît de frumoasă a satului romînesc. ”Creștinul veghează,/ Viața-i trepidează,/ Ochi-i lăcrimează,/ I se-ngemănează/ Cu cerul… ”(Brumar, pag 13). Tot în același tonalitate lirică: ”Cireșar”, ”La colindat”, ”Portret”, ”Primii fulgi de nea”, ”Troița”, ”Gutuiul copilăriei”, ”Moșii de iarnă”, ”In ajun de Rusalii”. Citez din poezia ”Gutuiul copilăriei”, pag 23: ”Il știu din copilărie.../ N-a fost an ca-n el să fie/ Doar o singură gutuie,/ De aia dulce, amăruie,/ Ci mai multe, multe, multe.../ ”. Urmează începând cu pagina 28 o serie de poeme narative despre locuri duhovnicești precum: ”Athos, grădina sfântă , a Maicii Domnului oglindă/ An de an tu mă încîntă cu podoaba ta străfundă,/ Loc de rugă...”, ”Eghina”-Un mic pământ, înconjurat de mare,”...unde Sfântul Nectarie a colindat în sus și-n jos”, ”Un colț de rai, pămînt de altădat,/ Sfințit de Dumnezeu preaminunat” (pag 30), “Prodromița”, printr-un poem, asemenea baladelor populare, preotul Ionel Rusu ne povestește în versuri despre minunea prin care s-a pictat singur chipul Maicii Domnului și ce minuni a săvârșit aceasă icoană făcătoare de minuni ce purtată în pelerinaj a ajuns și la Huși, Bârlad dar și în alte multe locuri din țara noastră. Numind aceste creații, ” Sfinte simplități”, autorul ne dă de înțeles că, transmiterea mesajului mistic (creștin ortodox), prin poezia sa este o datorie a preoției sale. Este lămuritoare în acest sens poezia ”Rugă”, de la pag 47, din care citez: ”Doamne, nu lăsa să fie/ Lumea Ta o nebunie,/ Plimbă-te în ea cum vrei,/ Ca albina-n flori de tei.// ...Doamne, trezește-o odată,/ Calea dreaptă i-o arată!/ Dă, Doamne să nu sorbească/ Otrava ereticească.//...Mai dă-i Doamne, simplitate,/ scap-o de duplicitate,/ Dă-i picioare ca să meargă,/ Nicidecum pe calea largă.” Familia, sărbătorile, anotimpurile, răgazul destinat rugăciunii personale, bucuria harului ce vine uneori să mângâie, toate acestea mișcă roata vieții ca într-un tainic, ”cerc încă ascuns”: ”Oamenii mor și-nviază./ Muncile în loc nu se opresc,/ Verbul a fi se conjugă greșit,/ Într-un cerc prea închis.” ( Un cerc încă ascuns, pag68) ”Chilia românească”, ”Miniacatist”, ”Sub pavilion românesc”, ”Odă României,” ”Balada românului înstrăinat”, ”Românească mănăstire”, ”Ostrovul românilor,” și altele, până pe la pag. 120 sunt titluri ale unor poezii ce oglindesc liric sentimentul autentic al dragostei de neam și de țară. Ca preot și duhovnic, observator deloc indiferent al acestor vremuri decadente, dar și cunoscător al suferințelor contemporanilor, preotul scriitor Ionel Rusu, prin poemele acestui volum ni se prezintă ca un harnic truditor al condeiului, priceput la rime și bun povestitor în versuri. Lăudabil este curajul de a prezenta vicii ale lumii contemporane precum: respingerea ori minimizarea credinței ca o componentă importantă în educarea tinerilor, pierderea timpului fără rost, incultura, corupția din sistemul de educație și de formare a tinerilor, fumatul, avortul, și mai nou neglijarea, chiar abandonarea familiei, a părinților batrâni prin plecarea în alte țări, după bani mai multi, după un trai mai altfel decât cel din țară, iluzorie aspirație ce duce de multe ori la destrămarea familiei, la pierderea identității naționale, personale ori religioase. Fără nici o intenție de a fi in tonul acestor vremuri, ci poate, doar cu intenția de a face să ajungă la cititori mesajul scrierilor sale, preotul scriitor Ionel Rusu face prin poezia sa un soi de catiheză, de slujire de după slujire, neputândui-se reproșa vreo abatere de la invățăturile de credință, ori vreo deviere teologică. Poezia pr. Ionel Rusu poate fi o lectură plăcută și folositoare tinerilor, celor ce se apropie de senectute, credincioșilor ce participă la viața bisericii, dar nu va fi deloc pe placul necredincioșilor, neiubitorilor de Dumnezeu de sfinți și de Maica Domnului, neiubitorilor de neam și de țară, de biserica lui Iisus Hristos, neiubitorilor de a purta haina curată a simplității. Dorina Stoica

"Și nu m-am săturat de poezie!"(de Dorina Stoica)

Catedrala dintre stihuri- Ionica Bandrabur- Editura Armonii Culturale- 2023) Tradiție și credință, prezent și trecut, copilărie și maturitate, cuvinte din care poeta Ionica Bandrabur construiește o “Catedrală între stihuri”. Acesta este titlul celei mai recente cărți de poezie, publicată de autoare în anul 2023, la Editura “Armonii Culturale” ilustrată cu imagini color ale unora dintre picturile sale. Ionica Bandrabur are origini gălățene (comuna Fârțănești, județul Galați), pictează, publică poezie din anul 2016 (debut Editura ‘Minela” București- “Caută-mă printre rânduri”). A mai publicat zece cărți de poezie: “Minutele condamnă”, “Între Alfa și Omega”, “Notele vocii mele”, “Miresmele toamnei”, “Eu-Io”(roman-englez), “Sentimente și definiții”-“Sentiments et definision”-“Sentimenti e difinizioni”, “Privind dincolo de azi”, “În vârtejul timpului”, “Contemplare”, “101pași spre nemurire”, “Cu florile amintirii la ureche”, “Privighetorile nu plâng”. A coordonat două antologii de poezie și este inclusă în 40 antologii cu versuri, unele dintre ele bilingve și chiar trilingve. Ionica Bandrabur este și animator cultural în localitatea unde își are în prezent domiciliul, orașul-stațiune Slănic Moldova ocupându-se de buna desfășurare a Festivalului-concurs “Freamăt de codri și ape”, aflat la cea de-a doua ediție. Înzestrată cu harul poeziei, Ionica este și pictoriță talentată ilustrându-și cărțile de poezie cu fotocopii ale tablourilor sale. În luna iunie a acestui an a coordonat în localitatea natală o tabără de pictură pentru elevi de gimnaziu. Iubitoare a liricii eminesciene, în stil clasic, poeta scrie o poezie frumoasă, bogată în metafore surprinzătoare, deloc banale, fiind evidentă plăcerea lecturii din lirica lumii și din poezia clasicilor și poeților contemporani Iubitoare de natură, de tradiție, familistă, cu simț patriotic și atentă la spectacolul magic al defilării anotimpurilor ce-i măsoară viața, această poetă pare o extensie a frumuseții naturii fiind parte din ea, rod al unor meleaguri de vis pe care le locuiește. Aflată între meleagurile natale danubiene și zona pitorească, muntoasă a Moldovei viața sa artisitică nu este câtuși de puțin banală. “Un singur vers citit la înserare,/ Vulcani de râuri cu maci vor ierupe,/ Căzând pe trupul fraged să mi-l pupe,/ În loc de noapte bună, la culcare.”(Un singur vers-pag. 9). Temele abordate sunt natura, dragostea eross uneori neîmplinită, dureroasa trecere a timpului ce curge ireversibil spre senectutea pe care e hotărâtă să o înfrunte ca un temerar locuitor al “catedralei” magice zidită din cuvinte, vremelnicia vieții terestre din iarnă în primăvară și din primăvară în altă primăvară și toamnă, desigur. „Noiembrie”, „Ploaia”, „În târgul de la poalele Nemirei”, „Nuntiri cu flori de-april”, „Barbați de zăpadă voiam să înalț”, sunt doar câteva titluri de frumoase poezii, despre anotimpuri, din care voi cita câte o strofă: „Și nu mă las strivită de dorințe,/ Pe umeri voi căra toamnele toate,/ Că-n primăvară-oi semăna semințe/ Și-or germina pe câmpuri nearate./”(În mintea mea-pag. 14); “Iar razele pe frunte să-mi coboare/ Să cresc odată cu lăstari și muguri,/ Să priveghez a ierbii, verzi, covoare/ Șă scald în vară și-ale toamnei ruguri.”(Priveam pe geam-pag .28); “ Și spală ploaia,/ tămâia nearsă/ Din brazi bătrâni, rămași de sacrificiu/ Drujbei cu lama neunsă, neștearsă…”(Ploaia-pag. 29); “Sub aripi de cocori, fremătătoare,/ Ce zboară peste frunzele de ceară/ Se-nalță tronuri, peste primăvară,/ Nuntiri cu flori de-april, amăgitoare”(Nuntiri cu flori de-april-pag 31). O temă predilectă este cea a evocării părinților ca piloni de bază ai existenței și transmițători ai tuturor harurilor si darurilor primite de la Dumnezeu, prin ei celor născuți de dânșii. Chipul mamei este asemenea sunetului de clopot ce cheamă la Sfânta Liturghie, ochiul mamei este “ochiul apei din fântâni-ruine”, existența ei în viața fiicelor și fiilor, sfântă sărbătoare! Mamei ce a purtat-o în pântec îi cere, în vers duios, iertare și îi mărturisește infinita, veșnica sa iubire. Mă gândesc ce bucurie, ce simțăminte profunde are o femeie ce a născut o fată, iar aceasta îi declară în versuri de iubire profunda recunoștință, versuri ce sună astfel: “Să-i cer iertare, sărutându-i mâna/ Ce m-a hrănit și înfășat în scutec,/ Că mamă pe pământ am numai una,/ Femeia care m-a purtat în scutec.”(Femeii care m-a purtat în pântec-pag. 45). O altă temă abordată de autoare este cea a trecerii timpului. Fără a intra în teorii filosofice complicate, aparent împăcată, acceptând schimbările pe care le aduce timpul, Ionica Bandarbur poeta, asociază senectutea cu o iarnă geroasă, cu lună plină, „Să îmi dezlege farmecele rele;/ Blestem al fetelor nemăritate,/ Să nu-mi pierd visurile în ulcele,/ Că-s muritoare, nu o zeitate.”(Sunt muritoare-pag. 50), sau cu o toamnă prin care e atât de lesne să se rătăcească: “Acum, mă rătăcesc în altă toamnă/ Spunând dorința oricărei frunze,/ O spun încet, cu zâmbetul pe buze,/ C-aș fi rămas în pântecul de mamă”(Mă rătăcesc în toamnă- pag. 51) și cuprinsă de nostalgia trinereții trecute scrie: “Îmbătrânesc precum frunza de vie/ După culesul boabelor de struguri,/ Mai ieri am fost floare din muguri/ Și sărbătoare-cânt de ciocârlie”(Pământul doare - pag. 54) Poezia se naște cel mai adesea din suferință, în singurătate așa cum aflăm din poezia ‘Când rămân cu mine”-pag. 63 sau din poezia “Liniștea celulei oarbe”- pag. 56. Bucuria de a trăi, de a iubi, la care se adaugă harul poeziei primit de la Dumnezeu spre mângăiere, măiestria penelului pe pânză, sunt izvoare din care poeta își potolește zilnic setea de frumos, de împlinire în lumea materială, dar și căi spre a aspira spreconsacrare, perfecțiune, mânturire prin credință, așa cum aflăm din poezia “Neîmplinire”, ce este un adevărat crez poetic:”Și nu m-am săturat să privesc omul/ Ce-și cară crucea ca pe o povară/ Iubește și îmbătrânește precum pomul/ Și scrisul fără vorbe de ocară.// Și nu m-am săturat de poezie/ De vânt în șuier și plăcuta-i boare/ Căci am pictat și am scris cu frenezie/ Bocesc în urma zilei care moare”. Și nu pot să închei fără a cita și câteva versuri din poezia, “Unde am înălțat casă”-pag.169. “Pământul, negru, unde-a arat plugul/ Și semănat-am grâu și flori de soare,/ Udatu-l-am cu lacrime vioare/ Să poată lucra moara tot belșugul.// Să se hrănească păsări, să-și ia zborul/ Cu trupul meu în ghearele-ncleștate,/ Să-mi crească aripi către libertate,/ Să nu-mi mai calce pe pământ piciorul.” Recomand cu toată convingerea acest nou volum de poezie de bună calitate publicat de poeta Ionica Bandrabur, poetă adevărată, autentică, având multă pricepere har în arta scrisului, cu un limbaj poetic bogat, cu poezii de dragoste de un un erotism discret cantabile, ușor de reținut pe care am remarcat-o chiar înainte de a o cunoaște citindu-i câteva poeziiîn mediul on-line. Prin scrisul său te face să simți fiorul credinței, al dragostei, al iubirii de oameni, de părinți, de rădăcini, de țară, de Dumnezeu, de biserică, de locuitorii satului ce-si rânduiesc viața după tradiția moștenită din străbuni. (Dorina Stoica)

O carte care-mi place! - Ionel Popa

Zilele acestea am găsit timp să parcurg o carte pe care am primit-o chiar de la autoare. E vorba de volumul de poezii „Ferestre în ziduri”, autoarea fiind poeta Dorina Stoica din Bârlad. Cartea a obtinut premiul Nicolae Dabija la Festivalul International de Creatie Literarã „Titel Constantinescu” , editia a XVI-a 2023, de la Râmnicu Sãrat, proiect apartinând editurii Rafet. Soarta a făcut să cunosc autoarea înainte de a-i ști măcar o parte din poezii. Ne-am cunoscut la Mănăstirea Bogdănița, acolo d-na Dorina venind în pelerinaj. Precizez că împreună cu soția, frecvent participăm la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Bogdănița. După slujbă, d-na Dorina ne-a recitat una din propriile creații. O să-mi permit să scriu câteva rânduri despre felul cum am perceput eu poeziile din volumul „Ferestre în ziduri”, în calitate de consumator de cultură. Nu am pregătire filologică și nici nu am pretenții de scriitor. Totuși, îmi permit să evidențiez o carte dacă citind acea carte îmi produce anumite simțiri. D-na Dorina Stoica este cunoscută ca autoare de literatură religioasă. Poeziile din volumul „Ferestre în ziduri” nu se încadrează la acest gen de literatură însă ne-o descoperă pe autoare ca profund creștină! Poeziile din acest volum sunt despre EA, poeta Dorina Stoica. Poeziile sunt foarte plăcute, incitante! Ne arată trăirile unui creator care scrie pentru că are de oferit ceva semenilor. Nu se sfiește să-și arate slăbiciunile umane. Este conștientă că un poet adevărat nu poate să spună decât adevărul! Consideră că „Poetul e un căutător de perle îngropate într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate, complot și minciună. Poetul e vocea Crist-alină a Universului pe care niciun zgomot nu o poate acoperi!” Fragment din poezia „Un poet…” Ne prezintă crâmpeie din copilărie, din viața de zi cu zi, din care reiese trăirea creștină.Scrie despre mamă, despre tată, despre primăvară, renaștere, înviere…, copilărie… „Dar nu azi! Mâine e sărbătoare, mâine toate se pot întâmpla cu bucurie, cu durere, cu întârziere, cu voia lui Dumnezeu care ne trimite ploaie ca să înflorească ferestrele.” Fragment din poezia „Mâine”. Dorina Stoica nu e roasă de ambiții. Nu i se vede suferința pe care o trăiesc unii autori și care lasă să li se vadă frustrarea…Trebuie spus că nici la creatorii de operă literară lucrurile nu merg „uns” de fiecare dată. Există multă muncă pentru a da forma dorită! De aceea, vedem că mulți scriitori se pierd cu firea. Unii devin ipohondri, li se pare că au înțepături la inimă, unii devin irascibili, se ceartă cu toată lumea din te miri ce motiv, iar alții devin paranoici. Unii își fac statui încă din timpul vieții! Nu au răbdare ca opera să „construiască” statuia! Dorina Stoica e altfel. Și când e rănită(adevărul doare, nu-i așa?), poeta Dorină Stoica nu dă frâu urii. Cum răspunde Dorina Stoica detractorilor? „Dacă tu ai avea doar un metru cincizeci înălțime și toți s-ar mira când te văd pentru prima oară nu în virtual, ci în carne și oase, ai dovedi că ai înmulțit frumos talantul pe care și l-a dat Dumnezeu, ei tot ar râde de tine și te-ar numi, mai întâi, când nu-i auzi, iar apoi în față, cu dispreț, piticanie, iar tu te-au ruga din toată inima să le ierte Dumnezeu răutatea, în timp ce ei se așteaptă să le faci vreun rău!” Poezia se numește „În timp ce ei” . Se poate un răspuns mai frumos? De aceea, iubim poeziile Dorinei Stoica! Acestea sunt ca o alifie pentru suflet. Dau speranță, motivează! Închei cu o poezie cunoscută de-a poetei Dorina Stoica, potrivită Săbătorilor Pascale: ÎȚI MULȚUMESC, DOAMNE Autor Dorina Stoica Îţi multumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine. Îţi multumesc că am pe masă o pâine. Îţi multumesc pentru stropii de ploaie, Pentru fructe, păsări şi flori, Pentru soarele care răsare în zori, Pentru cerul cu licăr de stele, Pentru toate zilele vieţii mele, Pentru firul de apă izvorât din fântână, Pentru harul ce-mi poartă a mea mână Pe-arcuş de vioară, pe pânză, pe piatră, Pentru viersul ce curge din mine spre Cer. Multumesc pentru omul blajin şi sincer. Multumesc pentru haina pe care o port, Pentru tot ce mă doare şi totuşi suport. Îţi multumesc pentru cântecul de păsărele Pentru toate încercările vieţii mele. Mulţumesc pentru puiul de om ce se va naşte. Îţi multumesc că ai Înviat în noaptea de Paşte. Am atâtea lucruri pentru care să-ţi mulţumesc, Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc ! Constantin Marafet spunea la lansarea cărții în 2023: „Poetul este lumina dintre generatii, este cel care drãgosteste cuvinte spre înmuierea sufletelor pãgâne, este cel de deasupra cuvintelor, cel care împrãstie umbra din jurul lor si le dã strãlucirea cuvenitã. Poetul luptã cu inertia, cu lasitatea si cu ipocrizia. Poetul luptã cu toate durerile lumii pentru noi. Sã-i fim alãturi!” Așa spun și eu: Să-i fim alături!

"Harisme firești"- de Mihaela Moisa

Ferestre în ziduri Dorina Stoica Am cunoscut-o pe doamna Dorina Stoica în urma cu aproape doi ani, la hramul Catedralei Episcopale din Huși. În jur erau diverse personaje, mai mult sau mai puțin cunoscute, însă „mirosul” domniei sale era cel pe care voiam să-l simt în acele momente. Nu puțini din cei care au cunoscut-o pe Dorina Stoica și au scris despre ea, au regăsit-o în propriile-i versuri „Un poet poate fi recunoscut/ după felul cum miroase. El are mirosul unei/ camere bine aerisite în cea mai geroasă/ dimineață de februarie.” (Un poet…volumul Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023) O mână de om, doi ochi ce vor să cuprindă doar frumosul lumii din jur, o voce care îngenunchează insensibilitatea, o smerenie care te obligă să-i afli resursele…asta aveam în fața mea și-mi doream să cunosc mai mult. Ceva ne-a legat de la început. Să fie amprenta împrejurimilor băcăuane unde amândouă am văzut lumina zilei, să fie o nevoie de a-L descoperi, în permanență, pe Dumnezeu? Cineva ne-a adus împreună… Nu era nici locul, nici timpul, dar nici nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a întrevedea, împreună, întâlniri viitoare. Și nu, nu pentru noi, nu pentru a sorbi împreună o ceașcă de cafea, ci pentru a deschide larg ferestrele unor suflete împietrite, chircite de vină și de dor în spatele unor ziduri gri, prin care șuieră singurătatea, neîncrederea și deznădejdea. Într-un mediu blamat, în care tulburările de comportament nasc monștri dacă generalizăm, etichetăm și rejectăm fără măcar a înțelege și a pansa, doamna Dorina Stoica, „condamnată la închisoare pe viață,/ în trupul prea mic pentru o inimă/ atât de mare” (În orașul acesta… volumul Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023), a avut bunăvoința de a păși cu încredere. Entuziasmul propriu și dorința de a schimba percepții au adus laolaltă membri ai Cenaclului Alexandru Vlahuță și artiști amatori din Bârlad, spărgând zidurile (pre)judecăților umane. Sfântul Paisie Aghiritul spunea: „Mărimea de suflet și sensibilitatea sunt harisme firești…Dacă un astfel de om ar pune în valoare sensibilitatea moștenită, ea ar deveni cerească”. Astfel, în incinta Penitenciarului Vaslui, versul rostit sau cântat a ținut loc de rugăciune pentru zeci de persoane private de libertate prezente la două activități organizate în colaborare cu doamna Dorina Stoica. „Nu psihicul tulburat constituie adevărata problemă, ci sufletele deconectate relațional. Avem nevoie de comunități vindecătoare în care să ne conectăm profund unii cu alții” spune dr. Larry Crabb în „Conectarea interpersonală – O viziune absolut nouă”. „A primi și a dărui căldură, în aceste momente, înseamnă enorm” a scris un deținut într-o felicitare pe care, tremurând, i-a înmânat-o doamnei Dorina, în numele celor prezenți. Când doamna Dorina Stoica m-a rugat să vorbesc astăzi despre cartea domniei sale, Ferestre în ziduri, am fost puțin descumpănită. M-am întrebat de unde venea încrederea de a-și lăsa opera, gândurile, trăirile pe seama cuvintelor mele. Căutând înțelesul versurilor sale, am pătruns tot mai adânc în propriile trăiri, unele amorțite de vreme și vremuri. Mihaela Moisa

Îți mulțumesc, Doamne (Rugăciunea mulțumirilor)

* DE LA POEZIE LA RUGĂCIUNE autor DORINA STOICA (ediția a 2-a)-2010, Editura "Sfera"- Bârlad, pag 31, atribuită în mod eronat, cu scopul folosirii acestui text pentru a promova imaginea preotul Arsenie Boca și în alte scopuri comerciale, de prin anul 2011. ISBN 978-973-1771-56-4 / 821.135.1-141

"Zbor mutilat"- Viorica Serban, notă de lectură la cartea "Zbor cu aripi de lut", de Dorina Stoica, Editura Ro.cart-București 2020

Născută în anul 1952, martie, 14, Răchitoasa, Bacău. Debutează în revista Liceului Ghe. Roșca Codreanu "Debuturi şi tradiții", 1970. Debutează editorial în 2008 cu volumul "De la poezie la rugăciune", Editura Sfera, Bârlad. Are o sumedenie de cărți editate, colaborator sau redactor la multe reviste. Posesoare a multor premii importante. Despre cărțile sale au scris mulți critici literari și scriitori de seamă. Este membră a mai multor cenacluri literare. De altfel, așa am cunoscut-o pe Dorina Stoica, la cenaclul ”Lecția de poezie” organizat de Societatea Culturală ”Apollon” la București, prilej cu care am fot premiate amândouă pentru proză, m-a atras de cum am văzut-o. Modestia, cumințenia din ochii ei, m-au făcut să o privesc mai atent. Nu mică mi-a fost surpriza să aflu că este moldoveancă de-a mea. Ne-am apropiat mai mult cu ocazia vizitei de la Chișinău la Biblioteca Națională și la Centrul Internațional ”Mihai Eminescu” unde aceeași societate a organizat o “Lecție de poezie”. După ce am schimbat și câteva mesaje, dar mai ales după ce am citit cartea ”Zbor cu aripi de lut”, am realizat că este un scriitor adevărat, plin de har. În textul ce urmează sunt câteva impresii asupra unor proze scurte din această carte. Proza Dorinei Stoica este eminamente lirică. Te încântă prin limbaj și prin curgerea cuvintelor ca adevărate poeme. Interesant cum, adesea, autoarea îmbină proza cu versul, adică prozele sale sunt precedate de versuri lirice. Despre trecute vremuri și provinciale străzi/ “Bârladul oraș de dureri, împliniri și visări,/ trec și trec anii noștri asemenea,/ unui zbor de păsări migratoare, spre zări”. Ce frumos, ce nostalgic, spun eu. ”Metraje multicolore, covoare, perdele, parfumuri, săpunuri, mirodenii, oale, farfurii, olițe de noapte, scaune, dulciuri, halva turcească, marmeladă, susan, halviță, covrigi, saci cu seminte, mezeluri, cărnuri, scrumbii și țâri, pește proaspăt, brânzeturi și câte altele, așezate de-a valma în fața magazinelor. Și peste toate mirosul de gogoși, vată de zahăr și de mici. Nu erau vitrine, nici frigidere, ci cuburi de gheață pentru ca marfa perisabilă să nu se strice, totul la vedere, la pipăit, mirosit, gustat, negociat și în cele din urmă cumpărat.” Dorina Stoica ne povestește despre atmosfera Bârladului de demult, de pe vremea când era copil. Când mirosul parfumurilor, a gogoșilor și multe alte bunătăți i-au încântat copilăria. Când vitrinele încărcate cu lucruri elegante, făceau moda la acea vreme. Dar și concurența între funiile cu rufe. ” Una era să pui la uscat un capot lung din zanana cu trandafiri roșii, cu care puteai să mergi și la Alimentara sau la sifoane, și alta să pui la uscat un capot din diftină ieftină sau din monton, și acela decolorat. După cum, una era să ai pe sârmă ciorapi lungi din bumbac, găuriți în talpă și alta era să ai pe sârmă ciorapi fini cu dungă, din mătase sau musulină. Una era să pui pe sârmă o rochie din tafta, stofă ori catifea din mătase și alta să pui la uscat o rochie din țesătură Borsec sau din doc.” Poate nici nu fusese caietul ei! O povestioară despre un caiet în care Olga, eroina acestei schițe, pe vremea când era elevă, își scria gândurile, trăirile ei interioare, păreri despre colegi, dar și despre profesori. Din acest motiv, profesorii o privesc sever, iar colegii se îndepărtează de ea. Apoi, la un moment dat, caietul acesta dispare. Peste ani mulți i se pare că își zărește caietul, murdar și ros de timp, dar nu e sigură că este al ei; ea nu mai putea să vadă bine… ” Peste timp, abia ieșită la pensie după mulți ani lucrați într-un serviciu banal, întoarsă în orașul unde făcuse liceul, într-o biserică, când se închina la Maica Domnului, Olga a văzut un caiet făcut sul și i s-a părut că își recunoaște scrisul aplecat spre dreapta. Și-a adus aminte de caietul acela din liceu. Vederea îi slăbise, nu avea ochelari, drept pentru care caietul a rămas acolo. Poate nici nu fusese caietul ei…” Doar el i-a spus Teadora ”Plouă? Tu plângi? Nu eu! Stelele plâng și plouă cu stele.” ” Lumea o știe de Tea. Cei apropiați îi spun Dora. Doar el i-a spus Teadora! Teadora-adorata!” Tea, ajunsă la o vârstă înaintată, pleacă la o mănăstire la Gura Secului să se spovedească. Era îndrăgostită. În tren ar vrea să citească dintr-o carte primită prin poștă de la el. Primele rânduri o fac să intre în lumea personajelor, dar trenul se oprește, ajunsese la Iași. De aici trebuia să meargă cu mașina. Se gândește la cartea începută în tren. Își dă seama că e în post, se rușinează. La mănăstire, în genunchi în fața părinteleui, mărturisește că e îndrăgostită. Reacția acestuia ”femeie bătrână…” o face să se rușineze de sentimentele ei. La mormântul părintelui Cleopa aprinde lumânările :”Una pentru mama, una pentru fiu, una pentru ea, alta pentru soț. Ei îi spun Dora. La urmă, una pentru el. Numai el i-a spus Teadora!” Infidelitate ”Și pentru că mi-e teamă să urc pe scara/ ce duce la sufletul tău, îți voi arunca frânghia/ legată de bucata mea de cer ca să cobori în mine.” Dana voia doar să fie iubită de soțul ei. Dar soțul ei rămânea indiferent la dorința ei. Lucrând în schimburi diferite, se întâlneau doar noaptea când, de regulă, soțul ei adormea lângă ea. Pleacă în concediu la mare. În tren se întâlnește cu un fost coleg de care fusese îndrăgostită. Mirajul iubirii i-au cuprins, dar s-au despărțit, el promițându-i că o va căuta și măcar o noapte tot o va fura. Și o caută, și petrec o noapte de basm la un hotel. Dar în gară geanta îi este furată. O altă femeie tânără îi cumpără un bilet și astfel Dana ajunge acasă. Urcând scările gândește „Ce mult mi s-ar schimba viața, dacă am face doar schimbul unu!” Haina roșie de catifea/ Este scrisă la persoana a-ntâia. Ea este îndrăgostită de o haină roșie dintr-o vitrină de pe Lipscani. Își cumpără haina și o poartă o vreme. I se părea că lumea îi acordă mai multă atenție. Femeile o priveau cu invidie, iar bărbații îi zâmbeau, mai ales cei însurați… A purtat mulți ani haina, până când niște derbedei trag de haină și-i strigă : ” Ole-ole, se mai schimbă mode-le și orânduiri-le! Ole-ole, trăiască go-lă-ni-i-le!” După un timp, un prieten îi spune că îi stătea bine cu haina roșie. Povestitoarea o scoate din ladă și constată că e ciupită de molii. Fredonează tricolorul. O perie și o așează la loc, printre hainele mamei, s-o păstreze că cine știe, cândva, cineva va face una cu mult mai frumoasă după modelul ei. Viață de emigrant/ ”Fie pâinea cât de rea/ semnul crucii-l fac pe ea/ și-o mănânc în țara mea!” O poveste dureroasă a unei familii de emigranți. LILIN încă mai scrie poezii/ O poveste, o fantezie. O poveste de dragoste plină de mister. …”într-o lume eterică, eram esență, eram vis, eram iubire. Eram fericită! Eram altcineva. Altceva! Nu mă atingea decât aeru din jurul meu, dar acesta parcă avea degete lungi, stravezii și catifelate.” P.99. Poezia lui LILIN se transmite după moartea ei, altei fete cu aceeași obstinație muribundă. ”Mă urmămrește/ noapte de noapte/ sufletul poetei/ captiv între două lumi, ceață albă aleargă după mine/ strig/ e prizonieră/ stigătul i-e mut,/ acolo nimeni nu aude/ e poeta fără trup, aleargă/ vrea trupul meu pentru păcate/ are nevoie urgentă de el…” Magdalena trebuia să copie în calculator poeziile scrise în două caiete. Misterul acestor poezii îi trezește dintr-o dată dorința de a scrie și ea poezii, umplând un caiet întreg cu ele. Se îndrăgostește de același bărbat care o îmbrăcă în fiecare seară cu chimonoul și peruca celei moarte. Magdalena spală chimonoul, și-atunci vraja se rupe. Lipsa mirosului natural al celei iubite, lui Sen, bărbatul matur, îi determină o criză de inimă. Magdalena a înțeles că bărbatul o iubea doar pe Linlin, poeta ce a umplut cele două caiete de poezi. Fuge acasă. Scrie un bilet Corei, celei căreia îi povestise drama ei, colega ei de pat dintr-un spital de psihiatrie, apoi se sinucide. În bilet, Cora este rugată să se ducă la Sen să-i dea banii datorați pe copierea în calculator a poeziilor lui Linlin. Cora, intrând pe aleea casei acestuia, are sentimentul că mai fusese acolo… ” Nu știa de ce, dar inima i-a tresărit de parcă mai văzuse de multe ori acel loc ce era pentru privirea ei cât se poate de familiar…” Linlin, Magdalena și Cora erau una și aceeași ființă fragilă, cu mintea rătăcită, bolnavă de dragoste. Zbor cu aripi de lut/ ”Suflet rănit, scos la vânzare pus pe tarabă, Pipăit de ochi și de mâini murdare.” Cu aceste versuri de la pag. 121, începe partea a doua a cărții Dorinei Stoica. O poveste reală. În aceste versuri cuprinde toată durerea și mizeria unei lumi murdare, cea care i-a furat copilul. Da, copilul. De ce!? Fiindcă scriitorul își consideră creația drept copilul lui, pentru că totul izvorăște din el, din sufletul și imaginația sa, din fiecare celulă a ființei sale. Creația lui nu poate fi a altuia așa cum nici copilul nu poate fi al altuia. Dar mai sunt și hoți de copii, sau mai sunt și din cei care înfiiază copilul altuia cu acordul părinteleui. Aici, însă, nu este vorba de înfiere, ci de furt pur și simplu. În corespondența publicată în aceste pagini de Dorina Stoica vom afla cum copilul ei de suflet, rugăciunea ”Îți mulțumesc, Doamne!”, i-a fost pur și simplu furat sau mai bine zis însușit de altcineva. Cu atât mai mult este grav cu cât hoțul, hoții, sunt păzitorii credinței. Astăzi, poezia cu pricina, circulă în lume ca fiind creația părintelui Arsenie Boca. Nu el este hoțul, nu avea cum, ci afaceriștii infractori care au vrut să-i dea o aură ireală doar pentru câștig. Dar să analizăm poezia. Observăm, întâi de toate, că versurile nu sunt religioase. Ele au o încărcătură romantică, artistică, de poet, pictor, sculptor, muzician. ” Pentru harul ce-mi poartă a mea mână,/ Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,/ Pentru viersul ce curge spre mine spre cer.” ………/ ” Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,/ Pentru toate încercările vieții mele.” Aceste cuvinte ne spun cine este creatorul! Ar fi scris un preot astfel de versuri!? Nicicum. Mă întreb ce ar spune Arsenie Boca de tot bâlciul acesta provocat de aceste versuri alipite ilegal aurei lui de sfânt!? Citind cartea, veți înțelege că Dorina Stoica demonstrează cu dovezi incontestabile pe parcursul a mai multor ani că ea este singurul creator al acestei rugăciuni-poezie întitulată ”Îți mulțumesc, Doamne!/ Îți mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine./ Îți mulțumesc, că am pe masă o pâine,/ Îți mulțumesc pentru stropii de ploaie,/ Pentru fructe, păsări, flori, Pentru soarele care răsare în zori,/ Pentru cerul cu licăr de stele,/ Pentru toate zilele vieții mele,/ Pentru firul de apă izvorât din fântână,/ Pentru harul ce-mi poartă a mea mână,/ Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,/ Pentru viersul ce curge spre mine spre cer./ Mulțumesc pentru omul blajin și sincer./ Mulțumesc pentru haina pe care o port,/ Pentru tot ce mă doare și totuși suport./ Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,/ Pentru toate încercările vieții mele./ Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște./ Mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște./ Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,/ Că nu ar fi deajuns o mie de ani să trăiesc!” ”Zbor cu aripi de lut”, un zbor în derivă, un zbor imposibil. Lutul aripilor este minciuna unor așa ziși sfinți cu aură fadă! Felicitări Dorina Stoica, pentru această rugăciune ce este pe buzele tuturor izvorâtă din străfundurile minții tale. Felicitări pentru această carte care m-a făcut să zâmbesc, să tresar, să lăcrimez… Viorica ȘERBAN

Minunea este însuși faptul de a avea credință - CRISTIAN CRĂCIUN

Cartea Dorinei Stoica, „Minunea credinței”, apărută de curând la Editura Eikon poate fi încadrată ca fiind o opera de educație și de spiritualitate. Referitor la titlul acestei cărți: „Minunea credinței”, aici sunt două cuvine ce trebuie privite separat și anume: minunea este însuși faptul de a avea credință, a crede că un lucru se poate înfăptui și acesta chiar se întâmplă, și credința ce nu trebuie să survină ca urmare a unei minuni. Întâi este credința, apoi minunea, chiar dacă minunea poate fi scânteia ce aprinde vâlvătaia credinței, a invaziei harului. Deci, minunea credinței este minunea de care au parte personajele acestei cărți, oameni de cele mai diferite orientări spirituale și structuri sufletești biografice diferite, oameni de toată mâna atât cât îți poți da seama din scurtele mărturii din această carte, pe care eu aș compara-o cu un mic Pateric deoarece adună niște întâmplări ce sunt și pilde după modelul: „… iată ce mi s-a întâmplat mie...”. Prin această nouă carte, ceea ce aduce în fața cititorilor autoarea este un act de cateheză prin mărturisire. Mi s-a părut grozavă ideea de a publica astfel de povestiri, de fapt niște mărturii de credință trăite personal sau culese de la alții asemenea ei, cu care a interacționat prin pelerinajele din țară și străinătate ori stând multe ore la rânduri, la Sfinte Moaște cu ocazia marilor pelerinaje ale ortodoxiei din România. Este vorba de niște mărturii trăite, apoi culese și redate în scris printr-un limbaj simplu de reporter la vămile sacrului. Personajele acestor povestiri sunt oameni care l-au cunoscut pe Dumnezeu ori pe sfinți în momente de suferință, de mari încercări ale vieții și aceste întâlniri le-au schimbat în mod cu totul miraculos viața. Iată, de pildă, una dintre povestiri, despre Sfântul Fanurie, un sfânt despre care puțini au auzit și care le este ajutător celor ce au pierdut un lucru, un obiect. (p. 140) Dau un fragment din această mărturie: (este vorba despre o femeie care și–a pierdut o sacoșă în care era o rochie scumpă, de care avea neapărată nevoie pentru nunta fiului. Nemaigăsind-o a mers în aceiași zi și a făcut comandă de alta exact la fel, la același magazin, unde a avut o mare surpriză!) „Am deschis laptopul şi am văzut că în acea zi, 27 august, este prăznuit Sfântul Fanurie şi că e ajutător pentru găsirea unor lucruri pierdute. Am început să mă rog Sfântului, apoi am mers la bucătărie să pregătesc ceva de mâncare. Pe la ora 14, m-a sunat vânzătoarea de la magazin şi mi-a spus să vin să iau rochia. Când am intrat în magazin, zâmbea cu toată faţa. Mi-a spus: ? Am început să plâng. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus că cineva de sus, din clădirea din apropierea staţiei unde am aşteptat maşina spre casă, a văzut sacoşa pe bancă, a coborât şi a luat-o. Pe cutie era scrisă firma. A mers, după terminarea programului, cu sacoşa la magazin. Da, Sfântul Fanurie este mare aju¬tător pentru găsirea lucrurilor pierdute!. Slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate!”. Simplitatea unor astfel de mărturii este sarea florilegiului…și o pildă discretă. În această nouă carte a Dorinei Stoica nu sunt niște mărturii ale unor sfinți, ale unor sporiți în credință ori rugăciune, nici măcar ale unor practicanți ai credinței ci, ale unor oameni plini de păcate, unii care habar nu au avut de credință decât din auzite, oameni aflați în grele suferințe, ale unor oameni ce au ales în ultimă instanță, la disperare, ca soluție credința, rugăciunea, biserica. Personajele sunt extrem de variate din punct de vedere al studiilor, al situației materiale, sociale și așa mai departe ceea ce poate fi ilustrat excelent prin sintagma: „Dumnezeu nu se uită la fața omului!”. Și tocmai prin aceasta credința este prin ea însăși o minune, minunea că tu, un om din mulțimea de oameni aflați în tot felul de nevoi și suferințe trupești și sufletești te-ai rugat cum te-ai priceput, poate chiar cu stângăcie dar sincer și profud (ori poate nici nu te-ai rugat ci doar ai oftat, Doamne ajută-mă!), cu lacrimi în ochi și ție ți-a pus Duhul Sfânt palma pe creștet, problema ta a dispărut ca și cum n-ar fi existat niciodată. O astfel de întâmplare ce nu are nici o logică mundană și de asta îți schimbă complet viața iar tu devii o altă persoană, cu un alt mod de a te raporta la cele pământești dar și la cele spirituale. Și despre transfigurare este vorba în povestirile acestea. Vreau să exemplific cele afirmate mai sus cu o altă mărturie din carte (p.166) –„Ce strigai așa la mine” se numește povestirea, în care cunoaștem o persoană ce se află într-un mare necaz și merge la o mănăstire, în căutarea unui duhovnic renumit pentru a-și spune necazul, încercând acolo să găsească ajutor divin. Acel duhovnic fiind extrem de căutat, era lume multă iar persoana își pierduse răbdarea după ore multe de așteptare. În altă încăpere unde se mai aștepta era o icoană a Maicii Domnului, la care în genunchi femeia s-a rugat șoptind numele acelui preot, rugând-o să facă posibil ca ea să ajungă mai repede la preot. A prins curaj și a trecut prin mulține fără ca nimeni să se opună ba, chiar i-au făcut loc să intre înaintea lor. „Am intrat în paraclis, unde am observat o icoană deosebită, cu Maica Domnului cu pruncul Iisus, pe care nu o mai văzusem până atunci, şi am stat un timp acolo în genunchi, rugând-o să mă ajute să pot vorbi cu părintele (şopteam numele părintelui), că e multă lume şi eu nu am răbdare. Întărită oarecum, m-am întors la rând şi, în cele din urmă, am reuşit să mă strecor la părintele cumva mai înainte de a-mi veni rândul. Când m-a văzut, s-a uitat la mine şi, cu vocea destul de ridicată, mi-a spus: «Ce strigai aşa la mine?». Trebuie să amintesc faptul că părintele spo¬vedea zile şi nopţi în şir fără să doarmă, fără să mănânce, ori să vorbească la telefon. De uimire, n-am mai putut scoate niciun cuvânt, i-am dat pomelnicul şi am ieşit. Problema pe care o aveam s-a rezolvat în scurt timp după ce am ajuns acasă, iar eu m-am liniştit.” După ce am terminat de citit cartea, m-am gândit că ea ar fi putut să poarte exact acest titlu – „Ce strigai așa la mine?”, deoarece despre asta este în fond vorba, despre oameni care strigă numele lui Dumnezeu și al sfinților în necazul lor. Și, apropo de strigatul omenirii la Dumnezeu, tocmai mă găndeam la acea glumă cu miez care ne spune că, la un cutremur mai mare de gradul șapte dispar toți ateii de frica morții! Dorina Stoica, deși are publicate și cărți de proză este fundamental poetă, ea scrie poezie de factură religioasă, atât poezia sa, cât și paginile de proză, în mod special cele din acestă carte, sunt strigăte ale sale către divinitate. Referindu-mă la poezia religioasă, lansez observația că acest gen de poezie este prost văzută de către critica literară dar, eu am îndrăznit să afirm când a fost vorba de ea, că, așa cum există poezie cu formă fixă, există și poezie cu conținut fix, iar asta o face mai dificil de compus decât sonetul sau rondelul. Poezia cu conținut fix este cea religioasă (dar într-o măsură și cea patriotică ori socială), deoarece ea nu poate ieși din canoane sub nici o formă, altfel nu va mai fi religioasă, ci profană. Ea presupune nu numai cunoștințe telogice și inspirație, ci har divin și o trăire autentică a credinței practicate ca mod de viață. În domeniul acesta, strict codificat în milenii de structuri literare, spirituale și sufletești mi se pare un curaj să scrii astăzi o astfel de poezie și din acest motiv acel ce scrie astfel își asumă o cruce grea, aceasta fiind o penitență și o ascultare și oricât te-ar lumina Duhul Sfânt când scrii astfel, tiparele ei de conținut sunt apăsătoare. În ceea ce privește acea poezie atât de cunoscută și îndrăgită, scrisă de dumneaei dar atribuită pr. Arsenie Boca („Îți mulțumesc, Doamne”–„Rugăciunea mulțumirilor”) și povestea ei, cred că și aici e vorba despre o pedagogie divină pe care autoarea ar fi timpul să o înțeleagă, să o accepte și să se bucure că i s-a întâmplat așa ceva, căci, “...dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată”. Pot spune că, atât în volumele sale de poezie cât și în cartea de față, se poate sublinia autenticitatea de necontestat a scrisului său. Culegerea de față ar putea fi un exemplu concludent de ce poate însemna trăirea religiosă pentru omul simplu, înțelegând prin omul simplu de la academician până la țăranul care ară pământul, simplitate ce ține nu de structura spirituală sau culturală ci, de simplitatea legăturii cu Dumnezeu. Sunt oameni ce la un moment dat și-au deschis sufletul ori l-a fost deschis cu forța Duhul Sfânt, așa cum mai face Dumnezeu din marea sa iubire de oameni. Citim pilde de mare frumusețe și curățenie sufletească, simple, autentice și o felicit pe autoare că a avut ideea unei astfel de cărți și că a dus-o la capăt spre folosul celor ce o vor parcurge. După părerea mea, aceste mărturii ar putea fi folosite chiar și la predici, la orele de religie, având un impact direct și pilduitor asupra celor ce le-ar asculta. Christian Crăciun

O povestire pentru copii mari și mici, pentru părinți și bunici ( de Dorina Stoica)

După ce a scris trei cărți de proză: ( “Umbrela trăirilor mele”, Edit. Arefeană Buc 2017, “Crucile de la Săpânța” – Edit. All 2017 și “Naufragiat” – Edit. All 2019, ce au făcut dovada talentului narativ, cărți ce se află pe rafturi ale unor librării mari din București și din țară, de fiecare dată alegând stilul scurt (proză scurtă), scriitoarea Roxana Mihalcea ne surprinde cu o altă carte, de data aceasta e vorba despre o carte pentru copii. Cartea are un aspect atrăgător, o grafică reușită (autor Cristina Dan) ce ilustrează excelent conținutul făcând-o cu atât mai plăcută și mai explicită (așa cum sunt de altfel marea majoritate a cărților pentru copii), a văzut lumina tiparului spre sfârșitul anului 2023 la editura carusel Book. Cartea are 48 de pagini, se adresează categoriei de vârstă 8+ iar ultima pagină este o promisiune de revenire cu altă povestire, pesemne la fel de palpitantă și de educativă ca cea de față. Noua carte a Roxanei Mihalcea poartă numele, “Mira și povestea unui cadou neașteptat” și ne întâmpină cu o dedicație care suna astfel: “Fiicei mele, Ada, care a apărut în viața mea pentru a-mi oferi cele mai de preț lecții și cele mai scumpe momente.” Între timp, Roxana a devenit mămică și scrisul său încearcă nu numai să exploreze lumea magică a copilăriei dar, mai ales să se ajute atât pe ea cât și pe alte mămici în laborioasa și dificila acțiune de educare a copilului, de găsire a unor soluții la niște situații aproape ieșite din comun ce pot să apară odată cu creșterea acestuia. Mira, un copil iubit de ambii părinți, ce se străduiesc să-i ofere absolut totul, deși sunt persoane obișnuite, ce muncesc zilnic pentru bunăstarea familiei, a devenit odată cu trecerea anilor (este deja școlăriță) un copil dificil de mulțumit, oricât s-ar strădui părinții să-i ofere tot ce-și dorește. Dar, iată că în viața sa apare un personaj, un ursuleț banal, de pluș (înzestrat cu puteri magice) care, pornind de la o slabiciune dobândită datorită abundenței și anume, dorința nestăvilită a copilului pentru cadouri pe care odată primite nu le mai apreciază deloc, în stare de vis îi cere fetiței să facă unele lucruri pentru a-i îndeplini cele mai grozave dorințe. Noul prieten al Mirei îi cere de exemplu să nu mânănce o zi. Face aceasta pentru a o determina să aprecieze efortul pe care mama sa îl face ca să-i ofere cele mai gustoase și sănătoase mese, pe care ea le refuză fără a se gândi că cineva a muncit și a cheltuit bani pentru toate câte le are pe masă. Cu același scop i se cere să nu se joace cu jucăriile sale o zi întreagă, să nu meargă la școală pentru a fi cu prietenii, cu învățătoarea, cu colegii și cel mai cumplit să nu-și vadă o zi părinții și alte câteva încercări cu care nu numai că nu era obișnuită dar pe care nici nu și-ar fi putut imagina că îi va cere cineva să treacă prin ele. Deși revoltată, considerând că e nedrept să fie supusă unor astfel de situații greu de suportat, Mira le-a trecut pe toate dar acum nu-și mai dorește nimic din cele promise de prietenul său nocturn, ursulețul de pluș, Oscar. Și le dorește doar pe cele pe care le are și nu a știut cât de importante sunt și anume, să fie cu părinții săi, cu prietenii, cu jucăriile, într-un cuvânt să aibă cele ce îi alcătuiesc universul său de copil cu părinți buni și iubitoari. Îată dar cum autoarea, pornind de la o situație cu care se poate confrunta oricare părinte și de la un comportament greșit al copilului răsfățat din prea multă dragoste, a găsit soluția pentru întrarea în firescul relațiilor părinte-copil, oferind această soluție, prin cartea de față și altor părinți, ca să le fie de ajutor în procesul de educație. Povestirea cuprinsă în cartea Roxanei Mihalcea este fără doar și poate una cu o morală clară atât pentru copil cât și pentru cei din jurul său responsabili de formarea caracterului acestuia. Este o povestire despre dobândirea responsabilității și recunoștinței pentru toate cele ce i se oferă, a respectului pentru părinți, prieteni, apropiați, a dragostei și prieteniei pe care trebuie nu numai să le primească, dar să le și ofere cu generozitate și în mod empatic celor din familie și nu numai ci, tuturor persoanelor cu care relaționează. Această carte plăcută la citit și excelentă ca aspect poate fi un ghid pedagogic, un îndrumar de soluționare a unor probleme educative cu urmări pozitive în întreaga existență viitoare a copilului în formare. O felicit pe autoare și aștept cu nerăbdare alte cărți despre felul cum Mira devine un copil de excepție, frumos educat și cu respect față de valorile material-afective ce-i alcătuiesc viața de viitor cetățean al unei societăți civilizate. Dorina Stoica

Dorina Stoica* - poeta ,,Nu a scris nimic” pentru că „Tremurând ca o flamură, poezia a scris-o pe ea!”

* Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023 PREMIUL „NICOLAE DABIJA” AL FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL ,,TITEL CONSTANTINESCU’’, EDIŢIA a XVI-a, RÂMNICU SĂRAT, 2023 De la legendarul The wall, zidul simbol pe care Roger Waters, co-fondatorul trupei Pink Floyd îl transforma, prin muzică, în instrument legitim pentru a exprima un protest, Dorina Stoica își arogă dreptul de a prelua mesajul în poezie. „Nu eu, cei de dinaintea mea au construit ziduri/ și au pus ferestre, uși ca pe niște ochi/ mereu deschiși între real și imaginar,/ ca promisiuni ale unei treceri” (Ferestre și uși) Din start poeta face trimitere la Marea Trecere, cea pentru care vrea să lase urme curate și să poarte veșmânt curat. Pe fiecare pagină drumul Golgotei este străbătut cu crucea grea a poeziei în spate, de la primele versuri cu care se deschide cartea, ,,Mă uit în oglindă. Astăzi sunt ce sunt, semăn cu mine, mâine voi semăna cu altcineva.” (Ferestre și uși) până la ultimele versuri care cad ca o cortină grea peste un destin imaginat la finalul unui drum împlinit: „Nu mai știu drumul spre acasă,/ mi-e teamă că-mi va ieși în drum,/ la o răscruce de drumuri,/ o doamnă cu o coasă”. (Miniaturi) Zidului care separă popoare, religii, lumi, poeta îi interpune în vers ziduri care fac diferența între bine și rău, între credință și necredință, ziduri cu ferestre deschise spre libertate, libertatea de a clădi prin cuvânt un crez, unul creștin. Din spatele ferestrelor decupate în zid stă la pândă ochiul curat, simbol pe care îl recunoaștem dintr-un volum precedent din care această carte pare că își ia apa limpede de izvor și o duce mai departe. Poezia Dorinei Stoica este brăzdată de lumină, lumina divină din rugăciune, poeta chiar mărturisește „Aș vrea să locuiesc/ într-o Rază de Lumină!” Exhaustiv, arta sa poetică se voalează în definiții ale poeziei. „Mă rog, iar rugăciunea se face poezie,/ poezia coboară în inimă, urcă la cer,/ cerul se umple de lumină, apoi plouă cu stele./ Oare poezia nu este o formă a rugăciunii?” (Ferestre în zid). Într-o altă poezie demnă de consemnat, intitulată Un poet…, definiția poetică se deschide în toată splendoarea, poetul e ,,trâmbița Apocalipsei”. „Poetul e un căutător de perle îngropate/ într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate,/ complot și minciună./Poetul e vocea Crist-alină a Universului pe care/ niciun zgomot nu o poate acoperi!” Atunci când o căutăm și nu e, tot o găsim, poeta se ascunde invocându-și avatare, „Uneori mă ascund într-un trup de copil,/ alteori într-un trup de femeie tânără” (Mă ascund), alteori se ascunde într-un psalm și roagă moartea să o uite dar e omniprezentă și mereu scrie poezie așa cum știe ea mai bine.„În fiecare dimineață, mă așez/ pe o margine de viață/ cu o ceașcă de cafea./ Croșetez în gând poezii/ – așa cum fac de când mă știu –/din cuvinte răzlețe, culese/ de prin cărțile citite. (În acest timp) Gravitatea volumului este dublată de modernista notă autoironică, dusă însă cu măiestrie, de la introvertire spre extrovertire „Ea e Dorina, poeta contestată/ prin stații de autobuze, prin gări,/ prin săli, prin parcuri de toți răutăcioșii,/invidioșii, bârfitorii, arătată cu degetul,/ marginalizată pentru că iubește adevărul/ și-l strigă cu nerușinare, în gura mare! (Nu a scris nimic!) Elementul cotidian este abil introdus în povestea cărții. Cu poeta de mână, cititorul se plimbă „În parcul de la teatru” la întâlnirea cu toamna, în decor de o cromatică vie, „În orașul acesta” moldav, ân care „nimeni nu plânge când moare un poet”. Dorina Stoica este o poetă împlinită, așa cum trebuie să fie, adaptată perfect la șablonul poeziei de azi, o poetă puternică, așa cum vrea ea să fie, fără să mai privească în jur, ci mergând pe drumul ei pentru a-și defini o amprentă personală. Prima nu se desminte pe tot parcursul cărții. Pe cea din urmă o găsim mai cu seamă în Miniaturi, la finalul volumului, acolo unde apele creației sale devin cristaline. „Statuile nu au nevoie de prieteni”/; „Poezia mea, negru pe alb rămâne ce-am scris”./; „Știu că Dumnezeu mă iartă chiar mai înainte de a fi păcătuit”: „Vorbesc mult. Tac apoi./ Cuvintele mele plutesc prin aer/ Așa cum norii plutesc pe cer”. („Miniaturi”). Protestul despre care vorbeam la început este dus, poetic, la cote sublime. Prin arta sa, poeta protestează pașnic împotriva unei lumi fără Dumnezeu și fără poezie. Această nouă carte de poezie publicată de curând este încă o dovada vie că, Dorina Stoica este POETĂ. O poetă autentică, spun eu, care pleacă de la un motto sugestiv – „Oare câte ferestre încap într-un cuvânt?” (Rodian Drăgoi) ce ne avertizează că, poezia sa așează în zidurile din sufletele oamenilor ferestre prin care să intre Lumina. (Gabriela Ana Balan)

.

“Mărturia credinței ca act real de trăire împreună” (Ana Dobre)- ("Minunea credinței" –Dorina Stoica – Editura Eikon 2023 )

“Mărturia credinței ca act real de trăire împreună”-Minunea credinței –Dorina Stoica – Editura Eikon 2023 Ana Dobre - 01 Noiembrie 2023 Seria de mărturii, mărturisiri, confesiuni și spovedanii din cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței (Editura Eikon, București, 2023), culese de-a lungul anilor în timpul pelerinajelor, relevă și revelează minunea cre¬din¬ței, miracolul ei, ca taină revelată în trăirea autentică în și sub vibrația Logosului. Convinsă de adevărul din Matei 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, Dorina Stoica se împărtășește din acest Cuvânt, pe care-l transpune apoi în cuvântul său, necesar pentru comunicarea-comuniune cu celălalt, semenul său. Pentru omul credincios, care se străduiește să ajungă la acea cre¬dință cât bobul minuscul de muștar, capabil prin forța gigantescă de care dispune în metafizica lui să mute munții și să așeze lucrurile în ordinea firească a spiritului, miracolul sau minunea există, întrucât aceasta este, ca pentru omul arhaic, starea naturală, firească a lumii. În această stare de grație, omul poate comunica direct cu transcendența. Mărturiile adunate de Dorina Stoica în acest volum reprezintă pentru toți cei care au nevoie de dovezi concrete o aducere în lume a transcendenței, a semnelor prin care ea se manifestă. Astfel, transcendentul coboară în lume, umplându-i tiparele și deschizând căi de acces către minunea credinței, de a cărei responsabilă mărturie Dorina Soica se simte datoare. Oamenii a căror mărturie o transcrie, ca un scrib me¬-ticulos, sunt sau nu sunt conști¬enți că experiența lor în vibrația spiritualității ține de miracol, de minune. Importantă este metamorfoza pe care o resimt în urma acelor experiențe revelatorii, despre care mărturisesc, prelungindu-le ecoul în lume. În acest mod, are loc acea chenoză - golire, deșer¬tare, necesară pentru a împlini metanoia - schimbarea minții, transformarea eului în athanorul sufletului său, apt să-și afle sinele. Eul, ca ego, cuvânt component al compusului egocentric, ¬este plin de orgoliul propriei impor¬tanțe, raportată la sisteme de refe¬rință din fizica lumii, din aparentul ei, ignorând și/sau ocultând metafizicul. Eliberarea de eu coincide cu chenoza, iar angajarea ființei pe noul drum al spiritului se suprapune metamorfozei interioare - metanoia. Devine posibil, astfel, accesul spre mântuire. Căldura cu care Dorina Stoica transpune aceste mărturii într-un dosar al credinței, pacea lăuntrică, liniștea, un isihasm profan, care se resimt peste tot, însoțitoare tăcute ale mesajului verbal, vin din credința ei înseși, credință care nu mai are nevoie de dovezi concludente. Hotărând să le adune într-un volum, ea pare o preoteasă care oficiază un mister, acceptând să întreprindă ceea ce crede a fi datoria ei proprie în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Relația intrinsecă a ființei Eu-Tu se transpune mai mult în relația Eu-Acela, tripla relație de obiectivitate a omului cu natura, societatea, cu Dumnezeu. Dacă în relația cu natura și societatea (semenii) relația eului este una de experimentare, de cunoaștere, de uz, ceea ce înseamnă, conform ideaticii lui Marin Buber, că orice Tu poate deveni un Acela, „eternul Tu”, Dumnezeu, prin esența Sa, nu poate deveni unul. El rămâne instanța eternă la care omul se raportează cu tot ce-i aparține ca fond intim-străin. Comuniunea la care aspiră Dorina Stoica mărturisind despre minunea credinței se definește prin configurarea unui act real de trăire împreună, act corespunzător unei stări de grație, stare care permite revelația sacrului. Epifaniile, hierofaniile la care Dorina Stoica are acces prin confesiunile celorlalți și prin experiențele personale, dar mai ales prin reve¬lația produsă de minunea credinței, pe care o deține ca pe o cheie cu care poate deschide uși interzise, sunt mărturii ale eternei manifestări a sacrului în faldurile evanescente, înșelătoare ale profanului. Totuși, poate fără să o intenționeze, cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței, este mai mult, se convertește într-o infirmare a tezei lui Nietzsche. Nu, Dumnezeu nu a murit. Dumnezeu este prezent în creație, trimi¬țându-Și către noi semnele și oamenii care să-L mărturisească. Seria de mărturii, mărturisiri, confesiuni și spovedanii din cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței (Editura Eikon, București, 2023), culese de-a lungul anilor în timpul pelerinajelor, relevă și revelează minunea cre¬din¬ței, miracolul ei, ca taină revelată în trăirea autentică în și sub vibrația Logosului. Convinsă de adevărul din Matei 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, Dorina Stoica se împărtășește din acest Cuvânt, pe care-l transpune apoi în cuvântul său, necesar pentru comunicarea-comuniune cu celălalt, semenul său. Pentru omul credincios, care se străduiește să ajungă la acea cre¬dință cât bobul minuscul de muștar, capabil prin forța gigantescă de care dispune în metafizica lui să mute munții și să așeze lucrurile în ordinea firească a spiritului, miracolul sau minunea există, întrucât aceasta este, ca pentru omul arhaic, starea naturală, firească a lumii. În această stare de grație, omul poate comunica direct cu transcendența. Mărturiile adunate de Dorina Stoica în acest volum reprezintă pentru toți cei care au nevoie de dovezi concrete o aducere în lume a transcendenței, a semnelor prin care ea se manifestă. Astfel, transcendentul coboară în lume, umplându-i tiparele și deschizând căi de acces către minunea credinței, de a cărei responsabilă mărturie Dorina Soica se simte datoare. Oamenii a căror mărturie o transcrie, ca un scrib me¬-ticulos, sunt sau nu sunt conști¬enți că experiența lor în vibrația spiritualității ține de miracol, de minune. Importantă este metamorfoza pe care o resimt în urma acelor experiențe revelatorii, despre care mărturisesc, prelungindu-le ecoul în lume. În acest mod, are loc acea chenoză - golire, deșer¬tare, necesară pentru a împlini metanoia - schimbarea minții, transformarea eului în athanorul sufletului său, apt să-și afle sinele. Eul, ca ego, cuvânt component al compusului egocentric, ¬este plin de orgoliul propriei impor¬tanțe, raportată la sisteme de refe¬rință din fizica lumii, din aparentul ei, ignorând și/sau ocultând metafizicul. Eliberarea de eu coincide cu chenoza, iar angajarea ființei pe noul drum al spiritului se suprapune metamorfozei interioare - metanoia. Devine posibil, astfel, accesul spre mântuire. Căldura cu care Dorina Stoica transpune aceste mărturii într-un dosar al credinței, pacea lăuntrică, liniștea, un isihasm profan, care se resimt peste tot, însoțitoare tăcute ale mesajului verbal, vin din credința ei înseși, credință care nu mai are nevoie de dovezi concludente. Hotărând să le adune într-un volum, ea pare o preoteasă care oficiază un mister, acceptând să întreprindă ceea ce crede a fi datoria ei proprie în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Relația intrinsecă a ființei Eu-Tu se transpune mai mult în relația Eu-Acela, tripla relație de obiectivitate a omului cu natura, societatea, cu Dumnezeu. Dacă în relația cu natura și societatea (semenii) relația eului este una de experimentare, de cunoaștere, de uz, ceea ce înseamnă, conform ideaticii lui Marin Buber, că orice Tu poate deveni un Acela, „eternul Tu”, Dumnezeu, prin esența Sa, nu poate deveni unul. El rămâne instanța eternă la care omul se raportează cu tot ce-i aparține ca fond intim-străin. Comuniunea la care aspiră Dorina Stoica mărturisind despre minunea credinței se definește prin configurarea unui act real de trăire împreună, act corespunzător unei stări de grație, stare care permite revelația sacrului. Epifaniile, hierofaniile la care Dorina Stoica are acces prin confesiunile celorlalți și prin experiențele personale, dar mai ales prin reve¬lația produsă de minunea credinței, pe care o deține ca pe o cheie cu care poate deschide uși interzise, sunt mărturii ale eternei manifestări a sacrului în faldurile evanescente, înșelătoare ale profanului. Totuși, poate fără să o intenționeze, cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței, este mai mult, se convertește într-o infirmare a tezei lui Nietzsche. Nu, Dumnezeu nu a murit. Dumnezeu este prezent în creație, trimi¬țându-Și către noi semnele și oamenii care să-L mărturisească. 01 Noiembrie 2023