Cel de lângă mine sunt eu

Toți oamenii suntem legați unii de alții, ne ducem viața în comunități pornind de la familie, locul de muncă, localitate, țară. În biserică ne împreună-cuminicăm cu Trupul și Sângele Mântuitorului la Sfânta Liturghie. Permanent intram în contact cu semenii de-ai noștri, în tot ce facem, în cele ale vieții, ale credinței și până la urmă în toate cele ale neputinței, suferinței și ale morții!

Omul este făcut după chipul și asemenarea lui Dumnezeu. Desigur este imperfect, dar perfectibil prin propria voință ,iar cu ajutorul lui Dumnezeu poate ajunge la sfințenie. Fiecare confruntare cu propriile limite ori întâlnire cu semenii este o provocare, o ocazie de a ne vedea în ceilalți ca într-o oglindă.

Nu toți oamenii ne sunt plăcuți la vedere ori în activitațile ce presupun contactul direct cu aceștia. Nici noi nu suntem întodeauna plăcuți tuturor celor din jur! Stă în firea lucrurilor ca defectele, lipsurile, anumite trăsături de caracter ori manifestări comportamentale să determine luări de atitudine împotriva cuiva. Prima reacție este de obicei respingerea celor ce nu sunt asemenea nouă, au alt mod de a se comporta decât ne este plăcut ori acceptabil conform valorilor la care ne raportăm sau normelor morale după care viețuim.

Se stie că nu există om pe care Dumnezeu să nu-l fi înzestrat cu darurile sale, să nu-i fi pus în suflet “talanți” de mare preț. Pornind de la acest adevăr, ar fi bine să încercăm a vedea pe lângă defectele (fizice educaționale, comportamentale), tot atâtea aspecte pozitive talente, calități, înzestrări demne de admirat ori de luat în seamă.

Sunt unii ce se pricep de minune să-și pună în evidență ce au bun ori frumos ( daruri primite desigur de la Dumnezeu), ascunzând cu multă iscusință ce nu este plăcut vazului ori auzului, pozând în fața semnilor ca  vipuri, (în toate domeniile de activitate), stârnind admirația (de cele mai multe ori falsă), invidia (de cele mai multe ori cât se poate de sinceră), sau lingușirea (sub care se poate ascunde orice). Nimic rău în a fi “cineva” atâta timp cât meritul de a fi ajuns important nu este al nostru personal, ci a lui Dumnezeu ce ne-a înzestrat pe toți, cu de toate!( “ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate”, așa cum se spune la Sfânta Liturghie)

Când scriu acestea mă gândesc desigur la persoanele cu care interacționez în mediul virtual, casnici mei, concitadini, superiori, modele, persoane publice “ajunse” la succes în cele mai diferite domenii, dar și la acei lângă care cu capul plecat și cu sufletul la cele Înalte petrec câteva ore pe saptămână prin biserici. Aparent acest fel de personae sunt accesibile dar inabordabile, considerând că simpla lor prezentă este onorantă pentru muritorii de rând. Din admirație (sau din oarece interes, sperând că te vor ajuta la vreo nevoie), încerci să-ți apropii astfel de oamenii, cauți în ei pe cineva asemenea ție cu limite dar și cu disponibilități, un om sincer și modest care să-ți răspundă la telefon ori la un mesaj pe care i l-ai trimis. Să-și spună un “da” sau chiar un “nu” dar să-ți vorbească totuși!

Dacă am înțelege că acel de lângă mine sunt eu, cu siguranță am fi cu mult mai umani și mai plăcuți lui Dumnezeu, semenilor și nouă desigur.

Am optat întodeauna pentru sinceritatea. Atâta timp cât trăiești într-o comunitate de ani de zile, poate de o viață, ce rost are să ascunzi ceea ce toată lumea de fapt știe? Această ascundere după propria umbra poate creea tensiuni, conflicte ce duc adeseori la degradarea relațiilor interumane și implicit la deteriorarea armoniei între noi.

Din păcate și în relațiile dintre acei care frecventează bisericile dintre credincioși, preoți și preoții împreună slujitori, adeseori apar tensiuni. Ori aceste tensiuni, rezultat al vederii cu precădere a defectelor și lipsurilor celuilalt și situarea unuia peste nivelul celuilalt conduc inevitabil la stricarea armoniei pe care ar trebui să o genereze participarea la Sfânta Liturghie din duminici și sărbători.

Fiecare dintre noi ar trebui să  avem undeva, lângă sfintele icoane scris mare,  Capitolul 13 din Epistola I către Corinteni a Sfâtului Apostol Pavel.

De mare folos ar fi aceste rânduri în toate casele dar și în locurile unde oamenii împreună-viețuesc ori se întâlnesc pentru a-și desfășoară toate activitățile lor lucrative sociale și culturale. 

1.	De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2.	Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3.	Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4.	Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5.	Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6.	Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7.	Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8.	Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9.	Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10.	Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11.	Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12.	Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13.	Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

( Dorina Stoica, 26 aprilie 2015 în  Duminca Mironositelor)