“Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”

După ce mă ocup dis de dimineață de cele ale gospodăriei, îmi hrănesc famila si animalele, când soarele începe să dogoreasca, pe la ora 11( vara) și ceva mai târziu iarna,  mă retrag în casă unde îmi dăruiesc răgazul de a citit (online) presa locală mai întâi, iar apoi și pe cea națională dacă nu mă strigă cineva dintr-ai mei ori dintre vecini. 

Imagine dinspre parc spre Primarie

Politică nu citesc decât așa, ca titlu informativ ca să nu spun că nu știu pe ce lume mă aflu, deși orice s-ar scrie pe această temă tot de rău e și mă determină să mă întreb de fiecare dată dacă mai este măcar un conducător cinstit în această țară, iar dacă e de ce nu scrie nimeni despre el ca să-l știu și eu.  Întrebarea e mereu actuală de vreo 25 ani încoace și fără răspuns de la o zi la alta, de la un an la altul și de la un mandat la altul. Dar nu despre asta vreau să scriu astăzi ci despre cu totul altceva, deși până la urmă tot la politică voi ajunge.

Citesc cu destul interes de mulți ani articolele Simonei Mihăilă și uneori chiar le socotesc bune, documentate având conținut incisiv. Dar! Asta nu mă împiedică să am și oarece păreri personale de cu totul altă natură și orientare.

Si ca să pornesc de la general și să ajung acolo unde mi-am propus (de fapt nu mi-am propus aceasta, ci doar nu am mai putut să tac),  vreau să spun că mă dezgustă această goană după cazuri șocante, la limita moralității și a umanului care abundă în presa vasluiană (și nu numai). Aproape nu e zi în care să nu citești o știre („bombă”, pe prima pagină) precum că a avut loc un teribil accident, că cineva a ucis cu bestialitate, că s-a spânzurat careva, că o tânără a făcut baie cu resturile fetusului abia născut și câte astfel de monstruozități de se poate lesne crede că locuitorii acestul județ ( respectiv ai acestei țări) nu numai ca sunt foarte săraci, inculți, leneși și bețivi dar sunt și niște psihopați periculoși ce trăiesc la limita moralității exteme și a primitivismului.

Pe lângă acestea toate este pusă la stâlpul infamiei chiar și biserica, sunt judecați (e un subiect de prima pagina) preoții, episopi (cireașa de pe tort), după simpatii ori interese mai mult sau mai putin politice ce nu au nimic comun cu acea credință autentică a unui practicant al credinței cunoscută nu din vorbe ori băbisme oculte ci din lucrarea lui Dumnezeu și învățătura Sfinților Părinți și a Scripturii precum că “dreptatea noastră este înaintea Dumnului ca o cârpă lepădată”( din slujba Sfântului Maslu).

Sunt căutați (și găsiți) acei veșnic nemulțumiți și puțin gospodari ce se plâng mai mereu de lipsuri așteptând să le rezolve altcineva toate problemele, cetățeni ușor de manipulat datorită lipsei de cultură ori a unor interese de grup (a se citi politice), respectiv de familie.

Deși toate acestea mă deranjează de mult timp nu aș fi luat poate atitudine dacă nu citeam astăzi în ziarul mai sus amintit articolul „ http://estnews.ro/2015/06/15/la-tara-grivita-comuna-care-admira-civilizatia-de-la-distanta/”

Vreau să precizez că nu am nici o relație de rudenie, de partid ( sunt apolitică) și nici măcar de prietenie în sensul larg al cuvântului cu nimeni din această comună și cu atât mai mult de la Primăria Grivița.

Am fost în comuna Grivița acum aproximativ 27 ani într-un schimb de experiență. Mărturisesc că nu era aproape nimic de văzut în satul de centru. Am fost invitată acum doi ani la niște activități în cadrul proectului „Scoala altfel”, apoi la serbarea de sfârșit de an scolar iar de curând la Școala Trestiana  tot în cadrul aceluiași proiect, în primăvara acestui an. Mi-a făcut plăcere  să merg și să le vorbesc copiilor despre cărțile mele să le dăruiesc cât am putut și m-am bucurat de felul cum am fost primită. Asta e tot ce a venit dinspre această comună spre mine. A, am uitat a mai fost ceva, câteva flori de sezon și o sticlă de 1, 5 l vin( bunnn de tot!)  din partea unui părinte de copil, cu dezinteresată simpatie și pretuire, voluntar și nesugerat de nimeni revarsată asupra mea.
Am scris atunci pe blog impresii despre cele ce s-au făcut în ultimii ani, nu e cazul sa reiau, voi da doar linkul

http://dorinastoica.blogspot.ro/2014/06/cine-nu-vrea-sa-vada-nu-va-vedea.html. http://dorinastoica.blogspot.ro/2015/01/comuna-grivita-un-loc-unde-revin-cu-drag.html

Întrebarea mea după citirea articolului din ziarul de astăzi Est News este un soi de strigăt (în deșet, desigur). Reportera ce a mers în comună de ce nu a văzut Școala nouă cu doatare modernă, Grădinița de nivel european ce întrece în dotare pe cele din oraș. Biblionetul, Muzeul satului, Primaria modernă, aducțiunea de apă din centrul comunei, casele noi construite de acei tineri ce au plecat să muncească în străinătate și trimit bani pentru a-și face un viitor în comună, performanțele profesionale ale unor cadre didactice, numărul mare de copii de grădiniță( acesta e un lucru cât se poate de pozitiv)? 

Gradinta europeana

Și dacă totuși a văzut toate acestea de ce nu a scris și despre ele că deh, asa e firesc și omenesc să le spunem și pe cele bune („ca să se adune”) dar și pe cele rele ( „ca să se spele”).

Sunt atâtea încă de făcut și de văzut în orgada noastră (a se citi Bârladul) și foarte bune dar și destule ce ar putea să fie mișcate cu puțin interes și din partea presei ( ce are un rol mare în schimbarea lucrurilor), pe care o citim dar nu o și înghițim nemestecată întodeauna.

Vă invităm pe cei din presa locală înarmați cu o cameră foto să încercați să ajungeți la Cimitirul Eternitatea parcurgând acea mică distanță din Bariera Puești până la poarta cimitirului( Str. Cerbului) făcând slalom printre mașini (acea porțiune de stradă nu are trotuare), cu un bătrân nevăzător de mână (e doar un exemplu),  spre mormântul unei rude, ori spre biserica din curtea mai sus amintitului cimitir. Și dacă mai e și Ziua Eroilor ori Paștele Blajinilor vă asigur că e o aventură demnă de un scenariu de groază!

Pe mine mă dor mai tare “drumurile noastre toate...” și aș vrea să nu “admir civilizația de la distanță” că deh, locuim în oraș nu la țară, ca să parafrazez titlul aricolului ce m-a făcut să fiu astăzi incisiva în raport cu presa. O să mă întrebați de ce nu sesizez Primăria, de ce nu merg în audiență. Ei bine, nu mai merg deoarece am făcut oarece sesizări ( în scris pentru altceva și n-am primit încă nici un răspuns- „prietenii știu de de ce”!).

Sunt unele realizari, nerealizările nu lipsesc, avem multe cerințe firești pe care toți le dorim și le așteptăm  de la aleșii noștri, dar cauzele pe lângă cele datorate interesului, dezinteresului ori neputinței celor ce conduc o localitate sunt și altele obiective și oarecum scuzabile, însă  părerea ca simplu cetățean cârcotaș adeseori este că e corect să vedem mai întâi partea plină a paharului, să gândim adică pozitiv și să cugetăm un pic înainte de a arunca cu piatra în lucruri pe care nu le cunoaștem decît superficial și tendențios.

A consemnat spre atenționare si probabil spre ofensare a unora, cetățean naiv ce încă mai crede că părerea lui contează, Dorina Stoica.

Cel de lângă mine sunt eu

Toți oamenii suntem legați unii de alții, ne ducem viața în comunități pornind de la familie, locul de muncă, localitate, țară. În biserică ne împreună-cuminicăm cu Trupul și Sângele Mântuitorului la Sfânta Liturghie. Permanent intram în contact cu semenii de-ai noștri, în tot ce facem, în cele ale vieții, ale credinței și până la urmă în toate cele ale neputinței, suferinței și ale morții!

Omul este făcut după chipul și asemenarea lui Dumnezeu. Desigur este imperfect, dar perfectibil prin propria voință ,iar cu ajutorul lui Dumnezeu poate ajunge la sfințenie. Fiecare confruntare cu propriile limite ori întâlnire cu semenii este o provocare, o ocazie de a ne vedea în ceilalți ca într-o oglindă.

Nu toți oamenii ne sunt plăcuți la vedere ori în activitațile ce presupun contactul direct cu aceștia. Nici noi nu suntem întodeauna plăcuți tuturor celor din jur! Stă în firea lucrurilor ca defectele, lipsurile, anumite trăsături de caracter ori manifestări comportamentale să determine luări de atitudine împotriva cuiva. Prima reacție este de obicei respingerea celor ce nu sunt asemenea nouă, au alt mod de a se comporta decât ne este plăcut ori acceptabil conform valorilor la care ne raportăm sau normelor morale după care viețuim.

Se stie că nu există om pe care Dumnezeu să nu-l fi înzestrat cu darurile sale, să nu-i fi pus în suflet “talanți” de mare preț. Pornind de la acest adevăr, ar fi bine să încercăm a vedea pe lângă defectele (fizice educaționale, comportamentale), tot atâtea aspecte pozitive talente, calități, înzestrări demne de admirat ori de luat în seamă.

Sunt unii ce se pricep de minune să-și pună în evidență ce au bun ori frumos ( daruri primite desigur de la Dumnezeu), ascunzând cu multă iscusință ce nu este plăcut vazului ori auzului, pozând în fața semnilor ca  vipuri, (în toate domeniile de activitate), stârnind admirația (de cele mai multe ori falsă), invidia (de cele mai multe ori cât se poate de sinceră), sau lingușirea (sub care se poate ascunde orice). Nimic rău în a fi “cineva” atâta timp cât meritul de a fi ajuns important nu este al nostru personal, ci a lui Dumnezeu ce ne-a înzestrat pe toți, cu de toate!( “ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate”, așa cum se spune la Sfânta Liturghie)

Când scriu acestea mă gândesc desigur la persoanele cu care interacționez în mediul virtual, casnici mei, concitadini, superiori, modele, persoane publice “ajunse” la succes în cele mai diferite domenii, dar și la acei lângă care cu capul plecat și cu sufletul la cele Înalte petrec câteva ore pe saptămână prin biserici. Aparent acest fel de personae sunt accesibile dar inabordabile, considerând că simpla lor prezentă este onorantă pentru muritorii de rând. Din admirație (sau din oarece interes, sperând că te vor ajuta la vreo nevoie), încerci să-ți apropii astfel de oamenii, cauți în ei pe cineva asemenea ție cu limite dar și cu disponibilități, un om sincer și modest care să-ți răspundă la telefon ori la un mesaj pe care i l-ai trimis. Să-și spună un “da” sau chiar un “nu” dar să-ți vorbească totuși!

Dacă am înțelege că acel de lângă mine sunt eu, cu siguranță am fi cu mult mai umani și mai plăcuți lui Dumnezeu, semenilor și nouă desigur.

Am optat întodeauna pentru sinceritatea. Atâta timp cât trăiești într-o comunitate de ani de zile, poate de o viață, ce rost are să ascunzi ceea ce toată lumea de fapt știe? Această ascundere după propria umbra poate creea tensiuni, conflicte ce duc adeseori la degradarea relațiilor interumane și implicit la deteriorarea armoniei între noi.

Din păcate și în relațiile dintre acei care frecventează bisericile dintre credincioși, preoți și preoții împreună slujitori, adeseori apar tensiuni. Ori aceste tensiuni, rezultat al vederii cu precădere a defectelor și lipsurilor celuilalt și situarea unuia peste nivelul celuilalt conduc inevitabil la stricarea armoniei pe care ar trebui să o genereze participarea la Sfânta Liturghie din duminici și sărbători.

Fiecare dintre noi ar trebui să  avem undeva, lângă sfintele icoane scris mare,  Capitolul 13 din Epistola I către Corinteni a Sfâtului Apostol Pavel.

De mare folos ar fi aceste rânduri în toate casele dar și în locurile unde oamenii împreună-viețuesc ori se întâlnesc pentru a-și desfășoară toate activitățile lor lucrative sociale și culturale. 

1.	De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2.	Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3.	Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4.	Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5.	Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6.	Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7.	Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8.	Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9.	Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10.	Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11.	Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12.	Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13.	Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

( Dorina Stoica, 26 aprilie 2015 în  Duminca Mironositelor)