Cel de lângă mine sunt eu

Toți oamenii suntem legați unii de alții, ne ducem viața în comunități pornind de la familie, locul de muncă, localitate, țară. În biserică ne împreună-cuminicăm cu Trupul și Sângele Mântuitorului la Sfânta Liturghie. Permanent intram în contact cu semenii de-ai noștri, în tot ce facem, în cele ale vieții, ale credinței și până la urmă în toate cele ale neputinței, suferinței și ale morții!

Omul este făcut după chipul și asemenarea lui Dumnezeu. Desigur este imperfect, dar perfectibil prin propria voință ,iar cu ajutorul lui Dumnezeu poate ajunge la sfințenie. Fiecare confruntare cu propriile limite ori întâlnire cu semenii este o provocare, o ocazie de a ne vedea în ceilalți ca într-o oglindă.

Nu toți oamenii ne sunt plăcuți la vedere ori în activitațile ce presupun contactul direct cu aceștia. Nici noi nu suntem întodeauna plăcuți tuturor celor din jur! Stă în firea lucrurilor ca defectele, lipsurile, anumite trăsături de caracter ori manifestări comportamentale să determine luări de atitudine împotriva cuiva. Prima reacție este de obicei respingerea celor ce nu sunt asemenea nouă, au alt mod de a se comporta decât ne este plăcut ori acceptabil conform valorilor la care ne raportăm sau normelor morale după care viețuim.

Se stie că nu există om pe care Dumnezeu să nu-l fi înzestrat cu darurile sale, să nu-i fi pus în suflet “talanți” de mare preț. Pornind de la acest adevăr, ar fi bine să încercăm a vedea pe lângă defectele (fizice educaționale, comportamentale), tot atâtea aspecte pozitive talente, calități, înzestrări demne de admirat ori de luat în seamă.

Sunt unii ce se pricep de minune să-și pună în evidență ce au bun ori frumos ( daruri primite desigur de la Dumnezeu), ascunzând cu multă iscusință ce nu este plăcut vazului ori auzului, pozând în fața semnilor ca  vipuri, (în toate domeniile de activitate), stârnind admirația (de cele mai multe ori falsă), invidia (de cele mai multe ori cât se poate de sinceră), sau lingușirea (sub care se poate ascunde orice). Nimic rău în a fi “cineva” atâta timp cât meritul de a fi ajuns important nu este al nostru personal, ci a lui Dumnezeu ce ne-a înzestrat pe toți, cu de toate!( “ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate”, așa cum se spune la Sfânta Liturghie)

Când scriu acestea mă gândesc desigur la persoanele cu care interacționez în mediul virtual, casnici mei, concitadini, superiori, modele, persoane publice “ajunse” la succes în cele mai diferite domenii, dar și la acei lângă care cu capul plecat și cu sufletul la cele Înalte petrec câteva ore pe saptămână prin biserici. Aparent acest fel de personae sunt accesibile dar inabordabile, considerând că simpla lor prezentă este onorantă pentru muritorii de rând. Din admirație (sau din oarece interes, sperând că te vor ajuta la vreo nevoie), încerci să-ți apropii astfel de oamenii, cauți în ei pe cineva asemenea ție cu limite dar și cu disponibilități, un om sincer și modest care să-ți răspundă la telefon ori la un mesaj pe care i l-ai trimis. Să-și spună un “da” sau chiar un “nu” dar să-ți vorbească totuși!

Dacă am înțelege că acel de lângă mine sunt eu, cu siguranță am fi cu mult mai umani și mai plăcuți lui Dumnezeu, semenilor și nouă desigur.

Am optat întodeauna pentru sinceritatea. Atâta timp cât trăiești într-o comunitate de ani de zile, poate de o viață, ce rost are să ascunzi ceea ce toată lumea de fapt știe? Această ascundere după propria umbra poate creea tensiuni, conflicte ce duc adeseori la degradarea relațiilor interumane și implicit la deteriorarea armoniei între noi.

Din păcate și în relațiile dintre acei care frecventează bisericile dintre credincioși, preoți și preoții împreună slujitori, adeseori apar tensiuni. Ori aceste tensiuni, rezultat al vederii cu precădere a defectelor și lipsurilor celuilalt și situarea unuia peste nivelul celuilalt conduc inevitabil la stricarea armoniei pe care ar trebui să o genereze participarea la Sfânta Liturghie din duminici și sărbători.

Fiecare dintre noi ar trebui să  avem undeva, lângă sfintele icoane scris mare,  Capitolul 13 din Epistola I către Corinteni a Sfâtului Apostol Pavel.

De mare folos ar fi aceste rânduri în toate casele dar și în locurile unde oamenii împreună-viețuesc ori se întâlnesc pentru a-și desfășoară toate activitățile lor lucrative sociale și culturale. 

1.	De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2.	Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3.	Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4.	Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5.	Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6.	Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7.	Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8.	Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9.	Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10.	Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11.	Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12.	Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13.	Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

( Dorina Stoica, 26 aprilie 2015 în  Duminca Mironositelor)

Stele cu orice preț de Constantin Lupeanu

O carte de poezie autentică publică Dorina Stoica la Editura “Cronica” din Iaşi, prefaţată de un citat din înţeleptul Solomon prin care se resping deşetăciunea şi minciuna, două din cărările cele mai frecventate în lume. Scrisul poetei Dorina Stoica este apropiat de metrica populară, curge adesea ca un cântec, cu o exprimare firească, deoarece se elimină din start orice fel de retorică. Poeta cultivă cel mai adesea versul liber, încheiat nu o dată pe rimă, ba chiar îmbogăţit de rime interioare care potenţează sensurile şi reţin atenţia cititorului. Întru totul, gândul poetic se desfăşoară în doar două sau trei stofe o viziune sublimă, delicată.

Poeziile din placheta ingenios intitulată Daruri sunt tot atâtea stări de conştiinţă, descărcări pline de amărăciune, scurte meditaţii înfiorate, fie a tensiunilor şi exaltărilor interioare, fie a vieţii de care se izbeşte la fiecare pas. Din loc în loc răzbate fiorul poetic, ca în poemul 

Nu pot să uit:

“Din ochi curg lacrimi grele/ Spre cearcăne adânci, Râu liniştit, ce cade/  Bezmetic de pe stânci!”

Sau: “Mă uit prin Frunze/ Ca printr-un vitraliu.”

Sau: “Mi-am scos sufletul/ Ca pe o haină de nuntă”

Sau: “E primavera/ Şi nu mă pot defini,”

Sau, cu mult patos, frapant: “Dorinţele mele, jăratec încins”, şi multe altele asemenea metafore ori formulări demne de reţinut.

Tema predilectă e viaţa şi scurgerea anilor, relele de pe pământ şi din ziua de astăzi în ţară, credinţa şi râvna auto-purificării, năzuinţa spre înaltul cerului. Multe poezii sunt angajante, adevărate pamflete, Dorina Stoica se erijează drept om al cetăţii, vezi Altfel de căutare, Cum este azi, din care nu putem să nu cităm:

“Se fură, se minte, se-nşeală,/ Din zori de zi până în seară,/ Iar cinstea?” se înteabă poeeta, şi îşi răspunde, atrăgându-ne atenţia: /“E viciu suprem!”/ oare ia cineva seama?

Fire sensibilă şi romantică, poeta se auto-flagelează şi îşi impune rigori care ţin de religia creştină neinterpretată, netrecută prin filtrul filosofiei universale şi al civilizaţiei şi cuceririlor moderne, ci primită aşa cum este ea propovăduită de Sfinţii Părinţi. Mai ales ultimele poeme se înscriu pe linie religioasă, vezi: “Stele, cu orice preţ”, “Îngerul păzitor”, “Dacă aripile-mi sunt frânte”, iar “Te caut” se înscrie drept unul dintre cele mai reuşite poeme creştine din literatura română.

La acest capitol, semnalăm o întâmplare relatată de autoare, care dovedeşte că cei care se ocupă cu lucrurile sfinte nu sunt toţi şi întotdeauna sfinţi. Dorina Stoica a publicat pe internet, la 29 August 2009 poezia “Îţi mulţumesc, Doamne”, reluată în cartea proprie: “De la poezie la rugăciune”, Editura Sfera, 2010. Poezia s-a bucurat de un real succes şi a fost preluată de mulţi oameni, inclusiv în reviste şi antologii de poezie creştină. Pusă pe muzică, cineva a realizat un videoclip etc.

La 4 ani de la întâia apariţie, în anul 2013, Editura “Cristimpuri” Ploieşti a editat cartea “Părintele Arsenie Boca, Darul lui Dumnezeu pentru poporul care strigă, Mărturii de dată recentă”, iar la secţiunea “Rugăciuni special” a introdus poezia “Îţi mulţumesc, Doamne”, fără a specifica numele poetei, mai mult, într-o notă explicativă, lansează ideea eronată şi profanatoare că poezia ar aparţine părintelui Arsenie Boca. Până în prezent, editura nu a cerut scuze, nici public şi nici în privat. Ne întrebăm cum au procedat cu părintele Arsenie Boca, pe care l-au ofensat dincolo de moarte, chiar dacă au făcut-o cu o poezie de rară vocaţie religioasă şi creştină, dar niciodată nu e târziu să-şi recunoască greşeala, iar poeta Dorina Stoica, aşa cum o ştim, este gata de clemenţă.

Cartea de poezie “Daruri” adună între coperţi poezii scrise cu vocaţie, de un om cu suflet mare şi inimă bogată. Tocmai de aceea, poemele nu prea seamănă cu nimic pre-existent, nu imită lumea, natura, nu caută să descopere sensuri neobişnuite din cotidian, ci, credem noi, se constituie ca o altă lume, firească, bună, cu credinţă în Dumnezeire.

Ea abordează orice temă, în desăvârşită împlinire artistică. De notat că este şi o prozatoare de talent.

Lipseşte poezia de dragoste, surprinzător pentru un poet – femeie. Ici colo, în nostalgia trecerii anilor, se simt vagi trimiteri la iubire, dar adevărata dragoste transpusă în versuri de autoare este cea pentru Tatăl Ceresc şi este limpede, deoarece noaptea: “îngerii îmi vorbesc”!

Aresnalul poetic propriu cuprinde timpul, cerul, ploaia, norii, frunza, luna care la ea nu scapătă, ci se stinge, ochii, sufletul mai ales. Poeziile Dorinei Stoica nu sunt o simplă transcriere lirică a unei atitudini poetice, estetice şi ideologice (citeşte: religioase), nu sunt nici concretizarea unei orientări artistice, ci, înainte de orice, proiecţia unui conţinut emotiv specific, deoarece transcede până la anulare biograficul. Ea se introspectează pe sine şi descoperă lumea, căreia îi relevă neajunsurile, dar se află în permanent contact cu Cel de Sus.

Poemele pot fi citite şi ca un jurnal poetic intim. Sunt scrise cu sufletul, de aici sinceritatea ne-estompată, dureroasă. Poezia acestei cărţi ar putea fi numită creaţia setei individuale de trăire.

                                         Constantin Lupeanu